ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1460/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2373 din 27 octombrie 2004, prima instanță a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre în care să recunoască și să acorde reclamantului, drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, cu începere de la data de 1 mai 2003. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut din probele administrate, că familia reclamantului a fost obligată să se refugieze din localitatea de domiciliu, aflată în județul Durostor, cedat Bulgariei, în urma Tratatului de la 7 septembrie 1940, astfel că, având calitatea de persoană persecutată etnic, reclamantul este îndreptățit să beneficieze de drepturile acordate de Legea nr. 189/2000.

Împotriva sentinței a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, solicitând casarea acestei hotărâri și respingerea acțiunii, cu motivarea că, în dosarul depus la Comisie nu s-au prezentat dovezi concludente cauzei, în sensul că martorii au declarat că l-au cunoscut pe reclamant de peste 50 de ani, fără a face dovada, de când anume îl cunosc. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de prevederile art. 1 lit. c) din lege, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate de le 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, refugiată sau care a făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral, cum este cazul în speță.

În raport cu aceste dispoziții legale, se constată că, în speță, declarațiile de martor, au dovedit faptul refugierii reclamantului, obligat împreună cu familia sa, din motive etnice, să își schimbe domiciliul din județul Durostor, care a fost cedat Bulgariei, în România, județul Ialomița. De asemenea, această situație de fapt a fost dovedită cu înscrisurile privind activitatea de cadru didactic a mamei reclamantului, în perioada septembrie 1940 - martie 1945, din care rezultă că schimbarea locurilor de muncă s-a datorat evacuărilor din localitățile în care funcționau unitățile de învățământ. Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sentința atacată este legală și temeinică, considerent pentru care, potrivit dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2373 din 27 octombrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2005.