ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1460/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2373 din 27

octombrie 2004, prima instanță a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată

și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre în care să recunoască și să acorde

reclamantului, drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000,

pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, cu începere de la data de 1

mai 2003.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut din probele administrate, că familia reclamantului a fost

obligată să se refugieze din localitatea de domiciliu, aflată în județul

Durostor, cedat Bulgariei, în urma Tratatului de la 7 septembrie 1940, astfel

că, având calitatea de persoană persecutată etnic, reclamantul este îndreptățit

să beneficieze de drepturile acordate de Legea nr. 189/2000.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, solicitând casarea

acestei hotărâri și respingerea acțiunii, cu motivarea că, în dosarul depus la Comisie nu s-au prezentat dovezi concludente cauzei, în sensul că martorii au declarat că

l-au cunoscut pe reclamant de peste 50 de ani, fără a face dovada, de când

anume îl cunosc.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 2 din Normele pentru

aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, beneficiază de prevederile art. 1 lit.

c) din lege, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate

de le 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții

din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, refugiată sau care a

făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral, cum

este cazul în speță.

În raport cu aceste dispoziții

legale, se constată că, în speță, declarațiile de martor, au dovedit faptul

refugierii reclamantului, obligat împreună cu familia sa, din motive etnice, să

își schimbe domiciliul din județul Durostor, care a fost cedat Bulgariei, în

România, județul Ialomița.

De asemenea, această situație de

fapt a fost dovedită cu înscrisurile privind activitatea de cadru didactic a

mamei reclamantului, în perioada septembrie 1940 - martie 1945, din care

rezultă că schimbarea locurilor de muncă s-a datorat evacuărilor din

localitățile în care funcționau unitățile de învățământ.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că sentința atacată este legală și temeinică, considerent

pentru care, potrivit dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2373 din 27

octombrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 martie 2005.