ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6513/2004
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6513/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față:
În baza lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
La data de 20 aprilie 2002,
partea vătămată C.D. a formulat plângere penală împotriva numiților D.E. și T.M.D.,
pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor și fals intelectual, constând în aceea că în cadrul autentificării
unui contract de vânzare – cumpărare cu clauză de întreținere, privind cota
parte indiviză din imobilul situat în Craiova și teren, încheiat între C.A. și E.D.,
primul, în calitate de notar public, a atestat în fals, prin încheierea nr. 680
din 9 mai 1977, că C.A., mama petentului, ar fi fost prezentă și ar fi semnat
contractul, ceea ce nu corespunde adevărului.
Totodată, T.M.D., în
calitate de notar public, a autentificat prin încheierea nr. 912 din 7 martie
2002, declarația numitei P.M.D., care nu corespunde realității, determinată
fiind în acest sens de numitul E.D., interesat în menținerea dreptului de
proprietate constituit asupra imobilului prin contractul de vânzare - cumpărare
cu clauză de întreținere menționat.
Prin rezoluția nr. 71/P/2002
din 16 mai 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, secția de
urmărire penală a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva intimaților D.E.
și T.M.D., pentru infracțiunile de fals intelectual prevăzute de art. 289 C.
pen. Prin aceeași rezoluție s-a dispus disjungerea și trimiterea cauzei la
Poliția municipiului Craiova în vederea efectuării de cercetări împotriva
numitei P.M.D. pentru infracțiunea de fals în declarații și a numitului E.D.
pentru infracțiunea de instigare la fals în declarații.
S-a reținut că s-a împlinit termenul
de prescripție al răspunderii penale, pentru infracțiunea de fals intelectual
pretins a fi fost săvârșită de notarul public D.E.
Cu privire la notarul public
T.M.D., s-a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale
infracțiunii reclamate, în raport de împrejurarea că numita P.M.D. a confirmat
realitatea declarației autentificate și că semnătura de pe aceasta îi aparține.
Rezoluția a fost confirmată
de procurorul ierarhic superior.
Împotriva rezoluției de
neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior,
petentul C.D. a formulat plângere, susținând că sunt suficiente dovezi care
probează săvârșirea infracțiunilor sesizate și, ca atare, în mod greșit nu s-a
început urmărirea penală.
Prin sentința penală nr. 48
din 31 august 2004, Curtea de Apel Craiova, secția penală a respins plângerea,
ca neîntemeiată.
S-a reținut că, în urma
verificării rezoluției și pe baza lucrărilor și a materialului de la dosarul
cauzei, se apreciază că nu se impune începerea urmăririi penale față de
intimații menționați și că, în raport de materialul probator administrat,
rezoluția este legală și temeinică.
Împotriva hotărârii primei
instanțe petentul a declarat recurs.
Acesta a reiterat criticile
formulate prin plângerea penală, în sensul că mama sa nu a fost prezentă la
semnarea contractului de vânzare – cumpărare cu clauză de întreținere,
imobilizată la pat fiind, precum și că declarația dată de P.M.D. nu corespunde
realității.
În fine, acesta a arătat că
intimații nu au fost citați și ascultați în instanță.
În concluzie, petentul a
solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei la prima instanță, în
vederea audierii intimaților.
Recursul este nefondat,
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 200 C. proc.
pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la
existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună
trimiterea în judecată”.
În vederea realizării
obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul
menționat, legea procesuală penală a determinat precis și coerent regulile de
desfășurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile
reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte
premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.
În anumite situații, actele
premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă
existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost
sesizat, pot duce la constatarea existenței unora din cazurile, reglementate în
art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii
penale este împiedicată.
În raport de această
împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv,
declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau,
după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune
neînceperea acesteia. Examinând cauza sub acest aspect și constatându-se că a
intervenit prescripția răspunderii penale, cu referire la intimatul D.E. și că
faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, sub
aspectul laturii subiective, cu referire la intimata T.M.D., instanța a reținut
că în mod judicios s-a dispus sensul neînceperii urmăririi penale.
Drept urmare, respingând
plângerea și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre
nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385
9
C.
proc. pen., așa încât recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor
critici.
În fine, din dosarul de fond
rezultă că intimații au fost legal citați și au răspuns în instanță prin
apărător.
Au fost îndeplinite astfel
cerințele art. 278
1
alin. (4) C. proc. pen.
Cererea petentului privind
obligarea intimaților de a se prezenta personal în instanță, nu are temei
legal, față de dispozițiile art. 278
1
alin. (4) teza II C. proc.
pen., potrivit cărora „neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică
soluționarea cauzei”.
Ca atare, recursul se
constată a fi nefondat și sub aspectul acestor din urmă critici.
În consecință, pentru
considerentele ce preced, conform art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc.
pen., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de petentul C.D.
Totodată, în baza art. 192 alin.
(2) din același cod, Curtea va obliga recurentul la plata cheltuielilor
judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de petentul C.D. împotriva sentinței penale nr. 48 din 31 august 2004 a
Curții de Apel Craiova.
Obligă recurentul petent să
plătească suma de 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică,
azi 6 decembrie 2004.