ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5061/2005

Asupra recursului civil de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă din 15 august

2002 reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata de despăgubiri

civile în sumă de 1.048.940.837,28 lei, plus cheltuieli de judecată.

Motivând în fapt acțiunea, reclamanta a

arătat că este fiica și unica moștenitoare a lui S.I., decedat la 14 mai 1960,

care, prin sentința penală nr. 510/1954 a Tribunalului Militar Timișoara, a

fost condamnat la 25 ani detențiune grea pentru infracțiunea de activitate

intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare, aflându-se în stare

de arest preventiv și de detenție de la data de 27 iulie 1948 și până la deces.

A mai arătat reclamanta că, la data

arestării, tatăl său era pensionar cu o pensie lunară de 5.589 lei, fiind

lipsit în perioada de 12 ani de arest și detenție de beneficiul pensiei, al

cărei echivalent actual este suma pretinsă ca despăgubiri prin acțiunea de

față.

În fine, reclamanta a mai susținut că

tatăl său a fost achitat pentru infracțiunile pentru care a fost condamnat,

prin Decizia nr. 4117 din 16 noiembrie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, secția penală, reclamanta necunoscând despre existența procesului și

decizia pronunțată, care i-a fost comunicată de către Curtea Supremă de

Justiție prin adresa nr. 10/B/2001 din 14 decembrie 2001.

În drept, reclamanta a invocat

dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.

Prin sentința civilă nr. 561 din 27

decembrie 2002, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea ca fiind

tardivă, dat fiind că hotărârea de achitare a rămas definitivă la 16 noiembrie

1999, iar acțiunea a fost introdusă după împlinirea termenului de un an

calculat de la această dată, potrivit dispozițiilor art. 505 alin. (2) C. proc.

pen.

Cu aceeași motivare, apelul declarat de

reclamantă a fost respins prin decizia civilă nr. 134 din 6 octombrie 2003

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Reclamanta B.L. a declarat recurs

solicitând casarea hotărârilor pronunțate și, pe fond, admiterea acțiunii așa

cum a fost formulată.

Dezvoltând în fapt și în drept recursul,

reclamanta a susținut că în condițiile concrete ale cauzei, constând în decesul

tatălui său înainte de darea hotărârii de achitare și de faptul că nici un

membru al familiei nu a cunoscut existența procesului finalizat prin hotărârea

de achitare, termenul de un an prevăzut de lege nu poate curge decât din

momentul comunicării hotărârii, dată în raport de care acțiunea a fost

introdusă în termen.

În consecință, reclamanta a calificat

hotărârile atacate ca fiind fie rezultatul greșitei interpretări a actului

supus judecății, fie al greșitei aplicări a legii, temeiuri pentru care a

invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recursul este întemeiat.

În temeiul dispozițiilor art. 504 alin.

(1) și art. 505 alin. (1) C. proc. pen. orice persoană care a fost condamnată

definitiv, iar în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă

că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există, precum și orice

persoană care s-a aflat în întreținerea condamnatului pe nedrept, poate obține

despăgubiri de la stat.

Potrivit art. 505 alin. (2) C. proc.

pen., acțiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a

hotărârii de achitare.

Pentru a statua asupra împlinirii

termenului de prescripție extinctivă, cu consecința pierderii dreptului de a

obține o hotărâre judecătorească, ca urmare a nesesizării în termen a instanței

de judecată, aceasta este obligată a stabili natura raportului juridic litigios

și, în funcție de acesta, să stabilească data nașterii dreptului la acțiune.

În acest sens, sunt întotdeauna de

observat dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit

cărora prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, și

dispozițiile art. 1886 C. civ., potrivit cărora nici o prescripție nu poate să

înceapă să curgă înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere.

Pe de altă parte, potrivit art. 185 C.

proc. pen., când legea procesuală prevede un termen fix pentru exercitarea unui

drept procesual, iar partea a lăsat să expire acest termen fără a beneficia de

el, intervine sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului.

Dată fiind gravitatea sancțiunii,

constând în pierderea dreptului de a exercita dreptul recunoscut de lege, data

care a provocat curgerea termenului trebuie precis determinată.

Ca atare, în raport de considerentele de

mai sus, curgerea termenului de un an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc.

pen. este condiționată de data la care reclamantul, care nu a fost parte în

procesul penal finalizat prin achitarea autorului său și căruia în mod firesc

nu i-a fost comunicată hotărârea de achitare, a luat cunoștință de hotărârea

definitivă de achitare.

Numai de la această dată s-a născut

dreptul la acțiune.

În concret, instanțele nu au reținut o

altă dată la care reclamanta a cunoscut existența hotărârii definitive prin

care a fost achitat autorul său, astfel că singura dovadă a acestei date este

adresa nr. 10/B/2001 din 14 decembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția

penală, prin care, la cererea din 22 octombrie 2001 a reclamantei, s-a trimis

acesteia copia deciziei penale nr. 4117 din 16 noiembrie 1999 pronunțată în

dosarul nr. 2449/1999.

În raport de data de 14 decembrie 2001,

de la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei și a început curgerea

termenului de prescripție de un an, acțiunea exercitată la 15 august 2002 este

introdusă în termen.

Statuând în sensul tardivității acțiunii,

instanțele au pronunțat hotărâri esențial nelegale, astfel că, în temeiul art.

312 alin. (1)-(2) și art. 313 C. proc. civ., pentru cazul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis, hotărârea dată în apel va

fi casată, iar cauza va fi trimisă aceleiași instanțe de apel pentru

rejudecarea apelului și evocarea fondului pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

B.L. împotriva deciziei civile nr. 134 din 6 octombrie 2003 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza

spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9

iunie 2005.