ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4203/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 21

decembrie 1998 la Judecătoria sector 1 București reclamanții B.R.G.C. și B.C.H.Z.

au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și

SC R. cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța „să se constate nulitatea

titlului de deținere al statului” asupra apartamentului nr. 22 etaj 5 din

București, care a aparținut mătușei lor și să li se predea apartamentul în

deplină proprietate și posesie.

În motivare au arătat că apartamentul a

trecut în proprietatea statului prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950

deoarece autoarea lor făcea parte din categoria persoanelor exceptate.

La data de 27 aprilie 2000

reclamanții și-au precizat acțiunea solicitând să se constate și nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112 din 1999 prin care

apartamentul revendicat a fost vândut numiților G.C., G.E. și G.C.Ș.

Prin sentința civilă nr. 10331 din

24 iunie 1999 Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 742 din 19

octombrie 2001 Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a

reținut în esență că reclamanții nu și-au dovedit calitatea procesuală activă,

respectiv nu au dovedit că :

- B.R.G.C. și

- B.R., cât și că

- B.C.H.Z. și

- B.C.

sunt una și aceeași persoană.

Tribunalul a mai reținut că nu s-a

demonstrat că Z.C.M. care a avut succesiv și numele de B. și Ș.A. era exceptată

de la aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Împotriva acestei sentințe reclamanții au

formulat apel criticând-o deoarece acțiunea a fost respinsă, reținându-se lipsa

calității procesuale active în condițiile în care această excepție nu a fost

invocată și nu s-a discutat în cursul judecății. Mai este criticată hotărârea

deoarece nu a analizat cu atenție materialul probator care demonstra și faptul

că autoarea reclamanților era exceptată de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 cât

și faptul că pârâții care au cumpărat apartamentul în litigiu au dat dovadă de

rea-credință la data cumpărării.

Prin decizia civilă nr. 95 din 4 martie

2003 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat

în tot sentința și pe fond a admis în parte acțiunea precizată.

A constatat nevalabilitatea titlului

Statului cu privire la apartamentul în litigiu, a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112/1999 al acestui apartament și a

respins cererea privind obligarea pârâților Consiliul General al Municipiului

București și SC R. SA să predea reclamanților apartamentul în deplină

proprietate și posesie.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut

în baza probelor că apartamentul a intrat abuziv în proprietatea statului a

fost demonstrată calitatea procesuală activă a reclamanților numele lor fiind

trecute incomplet în certificatul succesoral.

S-a mai reținut că s-a făcut dovada relei

credințe a părților contractante la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.

În fine, s-a mai reținut că cererea de

revendicare a imobilului a fost formulată doar în contradictoriu cu autoritatea

administrativă locală, nu și față de pârâții persoane fizice și în condițiile

în care dreptul de proprietate nu a figurat niciodată în mod legal în

patrimoniul Statului și al unității administrative a fost respinsă cererea reclamanților

față de pârâtele persoane juridice.

Împotriva acestei decizii pârâții G.E., G.C.

și G.C.Ș. și SC R. au formulat recurs.

I. Pârâții G.E., G.C. și G.C.Ș. au

invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Hotărârea

este criticată pentru că s-a bazat pe probe neconcludente care nu puteau

conduce la concluzia că autoarea reclamanților era exceptată de la aplicarea

Decretului nr. 92/1950 și reclamanții nu și-au demonstrat calitatea procesuală

activă.

Pârâții arată că au fost de bună credință

și nu au avut știință de cererea de restituire în natură a imobilului.

Instanța de apel deși a arătat că legea

specială nu a fost invocată explicit, totuși a dat eficiență principiilor

acestei legi.

II. Pârâta SC R. SA își întemeiază

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se susține în esență că imobilul a intrat

în proprietatea Statului cu titlu și că părțile au fost de bună credință la

data încheierii contractului fiind respectate dispozițiile art. 948 C. civ. și

ale Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001.

Prin întâmpinările formulate intimații B.C.H.Z.

și B.R.G.C. au solicitat respingerea recursurilor.

Recursurile nu sunt fondate urmând a fi

respinse în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ. pentru

considerentele ce vor urma .

Criticile celor două recursuri sunt

comune și ele urmează a fi analizate ca atare, considerentele de respingere

fiind aceleași.

Potrivit art. 46.3 din Normele aprobate

prin H.G. nr. 498/2003 beneficiul deplin al protecției Legii nr. 10/2001, cu

modificările ulterioare este recunoscut în cazul susținerilor efectuate în baza

Legii nr. 112/1995 după data de 24 noiembrie 1998 când a intrat în vigoare

Legea nr. 213/1998, numai dacă buna-credință a subdobânditorului în momentul

înstrăinării este dovedită.

Rezultă că în acest caz buna-credință nu

se prezumă și ca atare se impune a fi probată inclusiv prin dovada că

subdobânditorul a depus diligențele necesare pentru a se convinge că a

contractat înstrăinarea bunului cu un

Versus

Dominus

.

Or, în speță, în condițiile în care,

necontestat, bunul din litigiu a fost preluat de stat cu încălcarea

dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil, pârâții

recurenți erau obligați să depună diligențele necesare pentru a se convinge că

vânzătorul era un

Versus Dominus

.

Rezultatul însemna evitarea, prin precauțiune, a încheierii unui act juridic

păgubitor pentru interesele legitime ale reclamanților și în nici un caz

perfectat pe riscul asumat de pârâți.

Omisiunea

acestora se constituie într-o gravă neglijență (culpa lata) vecină cu dolul

(dolo proxima) ceea ce înseamnă rea-credință diametral opusă bunei credințe

(simplu afirmată prin cererea de recurs).

Odată discutate și rezolvate aceste

critici se poate considera că s-au cercetat implicit și celelalte critici care

le sprijină pe acestea, fiind subsumate.

Așa fiind, criticile recurenților urmează

a fi înlăturate și recursurile respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de pârâții

G.C., G.E., G.Ș.E. și SC R. SA București împotriva deciziei civile nr. 95 din 4

martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 mai 2005.