ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6157/2004

Deliberând asupra admisibilității în principiu a

contestației în anulare formulate de C.E., împotriva deciziei penale nr. 4705

pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, la 23 octombrie 2003

în dosarul nr. 1017/2003, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 836, pronunțată la 6

noiembrie 2002, în dosarul nr. 7918/2002, Tribunalul Timiș, secția penală, i-a

condamnat penal pe inculpații G.O., B.M., B.W.I. si M.M., pentru săvârșirea

unor infracțiuni prevăzute de legea nr. 143/2000.

Prin aceeași sentință s-a dispus achitarea

inculpatului A.C. și restituirea către acesta a mai multor bunuri printre care și

a unui autoturism, înmatriculat pe numele C.E.

Ulterior în aceeași cauză s-a declarat apel de către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și respectiv de către unii dintre

inculpați, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Timiș, secția penală,

cu numărul de dosar 330/P/2003.

Prin decizia penală nr. 63/ A, pronunțată la 20

februarie 2003, instanța astfel sesizată a admis apelurile și a desființat în

parte sentința, inclusiv în sensul condamnării inculpatului A.C. la 15 ani

închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și

e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000.

Totodată au fost înlăturate din sentință “dispozițiile

privind restituirea către inculpatul A.C. a autoturismului și a celorlalte

bunuri…”

Soluția astfel pronunțată a rămas definitivă prin decizia

nr. 4705, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția penală, la

23 octombrie 2003, în dosarul nr. 1017/2003, prin care au fost respinse recursurile

declarate de inculpați.

La 17 septembrie 2004, împotriva acestei din urmă decizii

a fost formulată o contestație în anulare de către C.E., cauza fiind apoi

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția penală, cu

numărul de dosar 5505/2004.

În motivarea contestației în anulare, întemeiate pe

dispozițiile art. 386 alin. (1) lit. a) și ale art. 389 C. proc. pen., precum și

pe prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., contestatoarea a invocat în esență

împrejurarea că nu a fost legal citată în cursul soluționării procesului penal,

deși avea calitatea de proprietară a autoturismului confiscat.

A mai susținut că interpretarea extensivă dată de

instanțe prevederilor art. 118 lit. b) C. pen., pentru a justifica măsura confiscării

autoturismului, în condițiile în care probele administrate atestau fără echivoc

calitatea de proprietară a contestatoarei, este contrară regimului juridic al

proprietății consacrat prin norme constituționale și prin dispozițiile art. 480

și art. 481 C. civ.

La 19 noiembrie 2004, în dosarul cauzei au fost

formulate în scris “precizări la contestația în anulare” prin care C.E. a

solicitat:

- “admiterea contestației”,

- “desființarea soluției numai în ceea ce privește latura

civilă, referitoare la confiscarea autoturismului dispusă față de condamnatul A.C.”,

- “anularea formelor de confiscare ale

autoturismului”,

- “restituirea autoturismului contestatoarei C.E.,

proprietara de drept “ a respectivului bun și

- “suspendarea executării, laturii civile a deciziei

contestate până la soluționarea contestației în anulare, conform prevederilor art.

390 C. proc. pen.”

Pe lângă argumentele inițiale, în cuprinsul acestei

precizări s-a menționat că autoturismul «se află și în prezent “depozitat” în

curtea Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș» în vederea executării

silite prin scoatere la licitație.

Și în drept argumentația inițială a fost completată

invocându-se dispozițiile art. 399 alin. (1) C. proc. civ., precum și

prevederile art. 388 alin. (1), art. 168 alin. (3), art. 169 alin. (1) teza II și

art. 390 C. proc. pen.

Tot la termenul de la 19 noiembrie 2004, Curtea a rămas

în pronunțare asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare.

Referitor la acest aspect, este de observat mai întâi

că instituția juridică a contestației în anulare, prevăzută de art. 386 și următoarele

din Codul de procedură penală, are un regim juridic și o finalitate cu totul

diferite de acelea ale contestației la executare reglementate de art. 461 și

următoarele C. proc. pen., coroborate, după caz, cu dispozițiile art. 399 și

urm. C. proc. civ.

Aceste diferențe au fost aparent ignorate în speță dat

fiind faptul că demersul având drept scop împiedicarea executării confiscării

speciale, prevăzute de art. 118 pct. b) C. pen., a fost făcut pe calea unei

contestații în anulare.

O asemenea concluzie se impune cu atât mai mult cu cât,

prin precizarea scrisă făcută la 19 noiembrie 2004, temeiul legal al respectivei

contestații în anulare a fost completat și cu prevederile art. 399 și urm. C. proc.

civ.

În altă ordine de idei Curtea reține că, în esență, chestiunea

pusă în discuție de către contestatoare este aceea a inopozabilității față de

ea a deciziei atacate, pe considerentul că nu a fost parte în cauza penală în

care s-a pronunțat respectiva decizie.

Nefiind însă parte în acel proces contestatoarea nu

s-a aflat în situația de a fi citată.

Prin urmare în cauză nu își găsesc aplicarea dispozițiile

art. 386 lit. a) C. proc. pen., motiv pentru care contestația urmează a fi respinsă.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții

urmează a fi obligați la plata către stat a cheltuielilor judiciare, cu mențiunea

că onorariul apărătorului din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de petiționara

C.E., împotriva deciziei penale nr. 4705 din 23 octombrie 2003 a Curții Supreme

de Justiție, secția penală.

Obligă pe contestatoare să plătească statului 800.000

lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie

2004