ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6109/2004

Asupra recursului de față,

Examinând actele dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 222 din 20

septembrie 2002, Tribunalul Mureș a respins cererea de schimbarea încadrării

juridice a faptei, din art. 211 alin. (1) și (2) lit. d) și e) C. pen., în art.

208 și art. 209 alin. (1) lit. e) și i) din același cod.

În baza art. 211 alin (1) și (2) lit.

d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a condamnat pe inculpatul G.C.

la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

În temeiul art. 88 C. pen., s-a

dispus deducerea din pedeapsă a reținerii de 24 ore.

S-a constatat că partea civilă B.C.

a renunțat la acțiunea civilă, iar partea vătămată B.L. nu a formulat pretenții

civile în cauză.

În esență, instanța a reținut că la

data de 28 ianuarie 2001, inculpatul, în timp ce se afla în pasajul Luxor din Târgu-Mureș

(intenționând să meargă la prietena sa G.A.), prin forțarea încuietorii

autoturismului, a deschis portiera din dreapta și a sustras din interior două

genți cu bunuri aparținând părților vătămate B.C. și B.L.

Imediat după săvârșirea faptei,

inculpatul a fost observat de ambele părți vătămate, care se îndreptau spre

autoturism, și care au încercat să-l imobilizeze pe inculpat. Pentru a-și

asigura scăparea, inculpatul a agresat pe partea vătămată B.L., provocându-i

leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale. În timp ce încerca să

scape de părțile vătămate, inculpatul a aruncat gențile sustrase, iar după

agresarea părții vătămate B.L., a reușit să scape prin fugă.

Fapta inculpatului a fost dovedită

cu declarațiile părților vătămate și ale martorei B.S., care a apelat la

ajutorul unui gardian public și a anunțat între timp și poliția.

Inculpatul a susținut că nu este el

autorul furtului ci un bărbat de etnie rom după care ar fi fugit și care ar fi

abandonat gențile. A recunoscut că a luat gențile pretinzând că intenționa să

meargă cu ele la poliție. A mai recunoscut că a lovit și mușcat părțile

vătămate, susținând că și acestea l-au agresat.

Gențile au fost restituite părților

vătămate, care nu s-au constituit părți civile. În cursul urmăririi penale, B.C.

s-a constituit parte civilă cu suma de 500.000 lei, reprezentând costul

încuietorii forțate, dar în instanță a renunțat la acțiunea civilă.

În urma căsătoriei încheiate la 12

mai 2001, inculpatul a dobândit numele de familie G., iar ulterior a părăsit

țara, plecând la mama sa în Ungaria. Nu s-a prezentat la proces, sustrăgându-se

urmăririi penale și cercetării judecătorești.

Prin decizia penală nr. 40/ A din 19

martie 2003, Curtea de Apel Târgu-Mureș a respins, ca nefondat, apelul declarat

de inculpatul G.C. (fost Ungur). În apel, inculpatul a susținut că nu el este

autorul faptei, solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat

la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs inculpatul. S-a invocat, în principal, nevinovăția, solicitându-se

achitarea întrucât autorul faptei ar fi C.H.A., care ar fi depus și un

autodenunț în acest sens, care se află în curs de cercetare.

În subsidiar, s-a solicitat casarea

ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond,

pentru administrarea probelor în apărare, inculpatul nefiind prezent la

judecată. Tot în subsidiar, s-a solicitat reducerea pedepsei.

Examinând probele și hotărârile

pronunțate, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat este

nefondat, sub toate aspectele, pentru considerentele ce urmează:

Sub aspectul principal, al

nevinovăției inculpatului, Înalta Curte constată că toate probele existe la

dosar (declarațiile părților vătămate, procesele verbale de prezentare și

recunoaștere a inculpatului, planșele foto, declarația martorei B.S., martoră

oculară) confirmă săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de tâlhărie

pentru care a fost condamnat.

Însuși inculpatul a recunoscut în

declarațiile date în fața organelor de urmărire penală că s-a aflat la locul

faptei, că avea asupra sa cele două genți sustrase din autoturism, că a fugit

cu bunurile sustrase, agresând părțile vătămate.

Varianta susținută de el, potrivit

căreia nu a sustras el gențile, ci o altă persoană de etnie romă, iar acesta

le-ar fi abandonat în momentul în care el ar fi strigat „hoțul”, ulterior fiind

surprins inculpatul cu cele două genți pe care intenționa să le ducă la poliție,

nu este susținută de nici o altă probă din dosar și nu este nici verosimilă.

Astfel, dacă într-adevăr, inculpatul

l-ar fi surprins pe „adevăratul hoț” comportarea normală a unui om cinstit nu

era aceea de a fugi cu gențile sustrase „pentru a le duce la poliție”, refuzând

să le restituie părților vătămate (pe care le-a agresat pentru a scăpa, lovind

cu capul și mușcându-l de deget pe B.L.), ci ar fi trebuit să le restituie

acestora cele două genți, explicându-le cum a intrat în posesia lor, fără a

încerca să fugă și fără să agreseze părțile vătămate.

Potrivit art. 69 C. proc. pen.,

declarația învinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului doar

dacă se coroborează cu alte probe efectuate în cauză. Ori, în speță, declarația

dată de inculpat la primele cercetări nu se coroborează cu nici o altă probă.

De altfel, întreaga comportare a

inculpatului, atât în timpul săvârșirii faptei, cât și ulterioară, de a se

sustrage răspunderii penale, prin neprezentarea la proces, prin adoptarea numelui

de familie a soției sale G., părăsirea țării și plecarea în Ungaria, refuzul de

a se prezenta în fața instanțelor, a demonstrat că inculpatul este vinovat.

Ultima tentativă de a se sustrage

răspunderii penale a fost aceea de a susține că o altă persoană C.H.A. este

vinovat, întrucât acesta ar fi trimis un autodenunț prin care și-ar fi

recunoscut fapta. Așa cum rezultă, însă, din examinarea adresei nr. 556/P/2004

a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș, această persoană a declarat

că nu este el autorul autodenunțului și deci și al faptei, neexistând probe de

vinovăție împotriva sa.

Prin urmare, apărarea inculpatului

privind nevinovăția sa nu poate fi reținută.

Referitor la aspectele subsidiare al

motivelor de recurs, Înalta Curte reține, de asemenea, că sunt nefondate,

deoarece neprezentarea inculpatului în fața celor două instanțe (și nici în fața

instanței de recurs), nu este imputabilă instanțelor, care au făcut toate

diligențele pentru a-l încunoștința pe inculpat la toate adresele indicate de

apărare pentru a se prezenta la proces, ci reprezintă opțiunea inculpatului de

a nu se prezenta și a nu solicita probe în apărare. Totodată, referitor la

pedeapsa aplicată, Înalta Curte constată că a fost corect individualizată în

raport cu criteriile generale de individualizare a pedepselor, prevăzute de art.

72 C. pen. Gravitatea faptei de tâlhărie, precum și pericolul social pe care îl

prezintă infractorul, violent și nesincer, constituie elemente avute în vedere

de instanțe, care justifică pedeapsa aplicată, neputându-se reține circumstanțe

de natură a atenua aceste aspecte.

În consecință, Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 1.200.000 lei,

reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul G.C. împotriva deciziei penale nr. 40/ A din 19 martie

2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș.

Obligă recurentul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.200.000 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

18 noiembrie 2004.