ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6109/2004

Asupra recursului de față, Examinând actele dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 222 din 20 septembrie 2002, Tribunalul Mureș a respins cererea de schimbarea încadrării juridice a faptei, din art. 211 alin. (1) și (2) lit. d) și e) C. pen., în art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. e) și i) din același cod. În baza art. 211 alin (1) și (2) lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a condamnat pe inculpatul G.C. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. În temeiul art. 88 C. pen., s-a dispus deducerea din pedeapsă a reținerii de 24 ore. S-a constatat că partea civilă B.C. a renunțat la acțiunea civilă, iar partea vătămată B.L. nu a formulat pretenții civile în cauză.

În esență, instanța a reținut că la data de 28 ianuarie 2001, inculpatul, în timp ce se afla în pasajul Luxor din Târgu-Mureș (intenționând să meargă la prietena sa G.A.), prin forțarea încuietorii autoturismului, a deschis portiera din dreapta și a sustras din interior două genți cu bunuri aparținând părților vătămate B.C. și B.L. Imediat după săvârșirea faptei, inculpatul a fost observat de ambele părți vătămate, care se îndreptau spre autoturism, și care au încercat să-l imobilizeze pe inculpat. Pentru a-și asigura scăparea, inculpatul a agresat pe partea vătămată B.L., provocându-i leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale. În timp ce încerca să scape de părțile vătămate, inculpatul a aruncat gențile sustrase, iar după agresarea părții vătămate B.L., a reușit să scape prin fugă.

Fapta inculpatului a fost dovedită cu declarațiile părților vătămate și ale martorei B.S., care a apelat la ajutorul unui gardian public și a anunțat între timp și poliția. Inculpatul a susținut că nu este el autorul furtului ci un bărbat de etnie rom după care ar fi fugit și care ar fi abandonat gențile. A recunoscut că a luat gențile pretinzând că intenționa să meargă cu ele la poliție. A mai recunoscut că a lovit și mușcat părțile vătămate, susținând că și acestea l-au agresat. Gențile au fost restituite părților vătămate, care nu s-au constituit părți civile. În cursul urmăririi penale, B.C. s-a constituit parte civilă cu suma de 500.000 lei, reprezentând costul încuietorii forțate, dar în instanță a renunțat la acțiunea civilă.

În urma căsătoriei încheiate la 12 mai 2001, inculpatul a dobândit numele de familie G., iar ulterior a părăsit țara, plecând la mama sa în Ungaria. Nu s-a prezentat la proces, sustrăgându-se urmăririi penale și cercetării judecătorești. Prin decizia penală nr. 40/ A din 19 martie 2003, Curtea de Apel Târgu-Mureș a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul G.C. (fost Ungur). În apel, inculpatul a susținut că nu el este autorul faptei, solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul. S-a invocat, în principal, nevinovăția, solicitându-se achitarea întrucât autorul faptei ar fi C.H.A., care ar fi depus și un autodenunț în acest sens, care se află în curs de cercetare.

În subsidiar, s-a solicitat casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, pentru administrarea probelor în apărare, inculpatul nefiind prezent la judecată. Tot în subsidiar, s-a solicitat reducerea pedepsei. Examinând probele și hotărârile pronunțate, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, sub toate aspectele, pentru considerentele ce urmează: Sub aspectul principal, al nevinovăției inculpatului, Înalta Curte constată că toate probele existe la dosar (declarațiile părților vătămate, procesele verbale de prezentare și recunoaștere a inculpatului, planșele foto, declarația martorei B.S., martoră oculară) confirmă săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de tâlhărie pentru care a fost condamnat.

Însuși inculpatul a recunoscut în declarațiile date în fața organelor de urmărire penală că s-a aflat la locul faptei, că avea asupra sa cele două genți sustrase din autoturism, că a fugit cu bunurile sustrase, agresând părțile vătămate. Varianta susținută de el, potrivit căreia nu a sustras el gențile, ci o altă persoană de etnie romă, iar acesta le-ar fi abandonat în momentul în care el ar fi strigat „hoțul”, ulterior fiind surprins inculpatul cu cele două genți pe care intenționa să le ducă la poliție, nu este susținută de nici o altă probă din dosar și nu este nici verosimilă.

Astfel, dacă într-adevăr, inculpatul l-ar fi surprins pe „adevăratul hoț” comportarea normală a unui om cinstit nu era aceea de a fugi cu gențile sustrase „pentru a le duce la poliție”, refuzând să le restituie părților vătămate (pe care le-a agresat pentru a scăpa, lovind cu capul și mușcându-l de deget pe B.L.), ci ar fi trebuit să le restituie acestora cele două genți, explicându-le cum a intrat în posesia lor, fără a încerca să fugă și fără să agreseze părțile vătămate. Potrivit art. 69 C. proc. pen., declarația învinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului doar dacă se coroborează cu alte probe efectuate în cauză. Ori, în speță, declarația dată de inculpat la primele cercetări nu se coroborează cu nici o altă probă.

De altfel, întreaga comportare a inculpatului, atât în timpul săvârșirii faptei, cât și ulterioară, de a se sustrage răspunderii penale, prin neprezentarea la proces, prin adoptarea numelui de familie a soției sale G., părăsirea țării și plecarea în Ungaria, refuzul de a se prezenta în fața instanțelor, a demonstrat că inculpatul este vinovat. Ultima tentativă de a se sustrage răspunderii penale a fost aceea de a susține că o altă persoană C.H.A. este vinovat, întrucât acesta ar fi trimis un autodenunț prin care și-ar fi recunoscut fapta. Așa cum rezultă, însă, din examinarea adresei nr. 556/P/2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș, această persoană a declarat că nu este el autorul autodenunțului și deci și al faptei, neexistând probe de vinovăție împotriva sa.

Prin urmare, apărarea inculpatului privind nevinovăția sa nu poate fi reținută. Referitor la aspectele subsidiare al motivelor de recurs, Înalta Curte reține, de asemenea, că sunt nefondate, deoarece neprezentarea inculpatului în fața celor două instanțe (și nici în fața instanței de recurs), nu este imputabilă instanțelor, care au făcut toate diligențele pentru a-l încunoștința pe inculpat la toate adresele indicate de apărare pentru a se prezenta la proces, ci reprezintă opțiunea inculpatului de a nu se prezenta și a nu solicita probe în apărare. Totodată, referitor la pedeapsa aplicată, Înalta Curte constată că a fost corect individualizată în raport cu criteriile generale de individualizare a pedepselor, prevăzute de art. 72 C. pen.

Gravitatea faptei de tâlhărie, precum și pericolul social pe care îl prezintă infractorul, violent și nesincer, constituie elemente avute în vedere de instanțe, care justifică pedeapsa aplicată, neputându-se reține circumstanțe de natură a atenua aceste aspecte. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 1.200.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.C. împotriva deciziei penale nr. 40/ A din 19 martie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș. Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.200.000 lei. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 noiembrie 2004.