ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2880/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a II-a

penală, prin sentința penală nr. 1243 din 17 decembrie 2002, în baza art. 211

alin. (2) lit. b) și c) C. pen., a condamnat pe inculpatul S.F., la pedeapsa de

5 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie.

A făcut aplicarea art. 71 și art. 64

C. pen.

A interzis inculpatului drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după

executarea pedepsei.

A luat act că prejudiciul cauzat

părții vătămate S.I., a fost acoperit prin restituirea bunurilor sustrase.

În baza art. 350 C. proc. pen., a

menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., a dedus

din pedeapsa aplicată, timpul arestării preventive de la 23 septembrie 2002, la

zi.

Inculpatul a fost obligat la plata

sumei de 1.500.000 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

300.000 lei, onorariu avocat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Hotărând astfel, prima instanță a

reținut, în esență, că la data de 24 august 2002, în jurul orelor 22,00,

inculpatul S.F. s-a apropiat de partea vătămată S.I., aflată în stația

R.A.T.B., C.F.R. Progresu și i-a smuls acesteia geanta de pe umăr.

În aceste condiții partea vătămată a

pornit în urmărirea autorului, care s-a refugiat într-o casă. Aici, partea

vătămată a găsit 3 persoane de sex feminin, de etnie romă și pe inculpat.

Dând curs rugăminții părții

vătămate, martorele B.S. și S.C. au restituit suma de 3.300.000 lei părții

vătămate.

Inculpatul a recunoscut fapta

săvârșită, cu mențiunea doar că sustragerea bunurilor s-a făcut fără violență,

profitând de neatenția victimei.

Împotriva acestei sentințe penale,

au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul S.F.

În apelul Parchetului sentința a

fost criticată pentru netemeinicie, sub aspectul greșitei individualizări a

pedepsei, pe care o consideră insuficientă față de gradul ridicat de pericol

social al infracțiunii, față de modalitatea comiterii ei și față de persoana

inculpatului, care are antecedente penale, acesta fiind condamnat anterior tot

pentru tâlhărie.

Inculpatul a criticat sentința

penală pentru nelegalitate, sub aspectul greșitei încadrări a faptei comise, în

infracțiunea de tâlhărie, și nu în aceea de furt.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 159/ A din 17 martie 2003 a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și

de inculpatul S.F., reținând, că prima instanță a făcut o corectă încadrare

juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului, deoarece deposedarea părții

vătămate s-a făcut prin smulgerea genții, pe care aceasta o avea asupra ei,

deci prin folosirea violenței, iar în privința individualizării pedepsei,

instanța a aplicat în mod corespunzător criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Nemulțumit de hotărârea instanței de

apel, în termenul legal, a declarat recurs inculpatul S.F., reiterând critica

invocată și în apel și anume, greșita încadrare juridică a faptei comise,

solicitând schimbarea acestei încadrări, din infracțiunea de tâlhărie, în aceea

de furt, deoarece nu a folosit violența, pentru sustragerea bunului și

redozarea pedepsei aplicate.

Examinând hotărârea atacată în

raport de cazurile de recurs prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct.

18, pct. 17 și pct. 14 teza întâi C. proc. pen., Curtea constată, în baza

lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul nefondat, urmând a fi

respins.

referitoare la comiterea de către instanțe a unei erori grave de fapt, care a

condus la încadrarea juridică greșită a faptei a cărei schimbare se solicită,

se constată că aceasta nu este fondată.

Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen.,

infracțiunea de tâlhărie constă, între altele, în furtul săvârșit prin

întrebuințare de violență sau amenințări.

Ori, smulgerea genții de pe umărul

părții vătămate este un act de violență, astfel că fapta inculpatului

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie și nu pe cele

ale infracțiunii de furt.

Așadar, fapta și împrejurările ei,

precum și vinovăția inculpatului pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie au

fost corect reținute, ele rezultând din probele complet analizate și just

apreciate de către instanțe, care nu au comis nici o eroare gravă de fapt, în

stabilirea situației reale.

de-al doilea caz de recurs, referitor la aplicarea unei pedepse mai ușoare față

de inculpat.

În ce privește dozarea pedepsei,

instanțele au apreciat în mod just pericolul social al faptei și datele

referitoare la persoana inculpatului, aplicând o pedeapsă bine proporționată.

Instanțele au avut în vedere atât

pericolul social al faptei comise, dar și atitudinea oscilantă a inculpatului,

care a recunoscut săvârșirea faptei, contestând însă că a folosit violența

pentru deposedarea părții vătămate (cu toate că, în urma agresiunii exercitate,

în mâinile acesteia a rămas doar mânerul genții smulsă de inculpat), cât și

împrejurarea că inculpatul, fără a fi recidivist, este cunoscut cu antecedente

penale, fiind anterior condamnat pentru același gen de infracțiuni.

În raport de toate aceste elemente,

pedeapsa aplicată de 5 ani închisoare, orientată la limita minimă a textului de

lege încriminator, apare just individualizată și nu este cazul reducerii ei.

În consecință, secția penală a

Curții Supreme de Justiție, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele

cazurilor de recurs invocate și cum verificând hotărârea atacată și prin prisma

prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată

existența unor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează ca

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă

recursul declarat de inculpatul S.F., ca nefondat, a deduce din pedeapsa

aplicată, timpul reținerii și al arestării preventive de la 23 septembrie 2002,

la 17 iunie 2003 și îl va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare

către stat, în care se include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul S.F., împotriva deciziei penale nr. 159/ A din 17 martie

2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive de la 23 septembrie

2002, la 17 iunie 2003.

Obligă pe recurent la plata sumei de

1.300.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

300.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 17

iunie 2003.