ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2640/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a II-a

penală, prin sentința penală nr. 590 din 13 iunie 2002, în baza art. 211 alin.

(2) lit. a), d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., respingând

cererea de schimbare a acestei încadrări, în art. 26, raportat la art. 211 alin.

(2) lit. a), d) și e) C. pen. și art. 99 și urm. din același cod, a condamnat

pe inculpatul R.M.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea

infracțiunii de tâlhărie.

A făcut aplicarea dispozițiilor art.

71 și art. 64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., a

menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., a dedus

din pedeapsa aplicată, prevenția de la 27 noiembrie 2001, la zi.

În baza art. 14, art. 346 C. proc.

pen. și art. 998 C. civ., a obligat pe inculpat, în solidar cu partea

responsabilă civilmente la plata sumei de 4 milioane lei, către partea civilă P.A.

Inculpatul a fost obligat, în

solidar, cu partea responsabilă civilmente R.M. la plata sumei de 1.500.000

lei, cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 300.000 lei, onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Hotărând astfel, prima instanță a

reținut, în fapt, următoarele:

În ziua de 12 octombrie 2001,

inculpatul R.M.I. împreună cu R.V. se deplasau pe str. Calea Ferentari. În

aceste condiții, inculpatul și fratele său au văzut-o pe partea vătămată P.A.

purtând la gât un lănțișor de aur și au luat hotărârea infracțională, de a o

deposeda de acest bun.

Astfel, inculpatul R.M.I. s-a

apropiat prin spate de partea vătămată pe care a îmbrâncit-o, aceasta căzând pe

caldarâm.

Ulterior, R.V. s-a apropiat de

partea vătămată din partea dreaptă spate, smulgându-i de la gât lănțișorul.

Inculpatul R.M.I. și numitul R.V.,

au fugit, ulterior comiterii faptei pe str. Telița fiind urmăriți de martorul

ocular S.P., acesta reușind să-l imobilizeze numai pe numitul R.V., inculpatul R.M.I.

scăpând prin fugă.

După sesizarea organelor de poliție,

și procedându-se la efectuarea recunoașterii din grup, partea vătămată l-a

recunoscut pe inculpatul R.M.I. ca fiind persoana, care împreună cu R.V. au

deposedat-o de lănțișorul din aur, în valoare de 4.000.000 lei.

Pe parcursul urmăririi penale,

inculpatul R.M.I. a recunoscut rezoluția infracțională luată, cu precizarea că

nu l-a ajutat pe R.V. în momentul comiterii faptei.

În cursul cercetării judecătorești,

instanța a procedat la audierea inculpatului R.M.I. care a declarat că în ziua

de 12 octombrie 2001, în timp ce se aflau pe Calea Ferentari, au văzut-o pe

partea vătămată P.A., ce purta un lănțișor de aur la gât, iar fratele său,

trimis în judecată într-un dosar separat, a avut ideea sustragerii lănțișorului

din aur. Astfel, în realizarea acestei rezoluții infracționale, fratele său s-a

apropiat din spate de partea vătămată, a smuls lanțul acesteia și a fugit,

lucru pe care l-a făcut și el. Inculpatul a apreciat că l-a ajutat doar pe

fratele său să smulgă lănțișorul din aur de la gâtul părții vătămate.

Împotriva sentinței penale, a

declarat apel inculpatul R.M.I. criticând-o pentru netemeinicia pedepsei

aplicate, pe care o consideră prea aspră, în raport de circumstanțele sale

personale și a solicitat reducerea cuantumului acesteia.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 478/ A din 8 august 2002, a respins apelul

inculpatului, ca nefondat, cu motivarea că, la stabilirea pedepsei aplicate

inculpatului s-au avut în vedere toate criteriile generale de individualizare,

prevăzute de art. 72 C. pen., inclusiv datele ce privesc persoana inculpatului,

care nu are antecedente penale și provine dintr-o familie organizată, astfel

că, pedeapsa aplicată fiind orientată spre minimul special, nu se justifică

reducerea cuantumului ei.

Nemulțumit de hotărârea instanței de

apel, în termenul legal, inculpatul R.M.I. a declarat recurs, solicitând, în

principal, schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de

tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen., cu

aplicarea art. 99 și următoarele din același cod, în complicitate la această

infracțiune, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d)

și e) C. pen., cu aplicarea art. 99 și următoarele din același cod, susținând

că doar l-a ajutat pe fratele său la comiterea tâlhăriei.

Totodată, a solicitat să se rețină

în favoarea sa circumstanțe atenuante și să se dispună suspendarea condiționată

a executării pedepsei.

În subsidiar, inculpatul a solicitat

prin apărătorul său, reducerea pedepsei aplicate, pe care o consideră prea

aspră.

Recursul declarat de inculpat este

fondat în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ce privește solicitarea

inculpatului de a se reține că a avut doar calitatea de complice la

infracțiunea de tâlhărie și nu aceea de autor la această infracțiune, se

constată că nu este fondată.

Analizând situația de fapt, astfel

cum a fost reținută pe baza întregului material probator administrat în cauză,

din materialitatea faptelor și modul de operare al inculpatului și fratelui

acestuia, R.V., rezultă că aceștia au prefigurat săvârșirea infracțiunii în

calitate de coautori, și-au distribuit sarcinile, au avut acțiuni conjugate,

activitatea fiecăruia fiind indispensabilă pentru producerea rezultatului

urmărit.

Așa cum a reținut și instanța de

fond, activitatea infracțională a inculpatului a constat într-o îmbrâncire a

părții vătămate, care a căzut pe caldarâm, după care, la scurt timp din spate

s-a apropiat fratele său și i-a smuls lănțișorul de aur de la gât, activitate

ce are caracterul unei contribuții directe la săvârșirea infracțiunii.

Prin urmare, nu este vorba doar de

un simplu ajutor, acordat de către inculpat numitului R.V. la comiterea

tâlhăriei, ci de o participare a ambilor la realizarea laturii obiective, care

este specifică formei de participație a coautoratului, astfel că nu poate fi

primită solicitarea inculpatului de a se dispune schimbarea încadrării juridice

a faptei reținută în sarcina sa, din infracțiunea de tâlhărie, în aceea de

complicitate la această infracțiune.

Nefondat este și motivul de casare

prin care solicită reducerea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată, pe care o

apreciază ca fiind prea aspră, prin reanalizarea circumstanțelor în care s-a

săvârșit fapta și a datelor ce caracterizează persoana sa, astfel încât,

pedeapsa aplicată să fie coborâtă sub limita minimă a textului de lege

incriminator și suspendarea condiționată a executării acesteia.

Potrivit art. 72 C. pen., la

stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama, între altele, de gradul de

pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Analizând această critică în raport

cu prevederile textului de lege citat, se constată că pedeapsa aplicată de

prima instanță și menținută de cea de control judiciar, este cu numai 6 luni

peste limita minimă prevăzută de legiuitor pentru infracțiunea de tâlhărie, de

2 ani și 6 luni închisoare, stabilită în condițiile stării de minoritate a

inculpatului, tocmai în considerarea printre altele, și a circumstanțelor

personale ale acestuia, aflat la prima abatere de o asemenea gravitate, iar din

ancheta socială efectuată în cauză rezultă că provine dintr-o familie

organizată și nu a creat niciodată probleme vecinilor, astfel că, nu se

justifică reducerea cuantumului pedepsei sub limita minimă prevăzută de lege,

executarea ei în regim privativ de libertate fiind de natură a realiza și

funcțiile și scopul ei, astfel cum prevede art. 52 C. pen.

Așa cum s-a arătat, recursul

inculpatului este însă fondat pentru alte motive decât cele invocate de el și

anume, cu privire la greșita reținere a dispozițiilor de la lit. d), a art. 211

alin. (2) C. pen. și neaplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen., referitor la

infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., cu

aplicarea art. 99 și următoarele din același cod.

În acest sens, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 211 alin. (2) lit. d) C. pen., tâlhăria comisă

în timpul nopții, reprezintă o formă calificată a acestei infracțiuni.

În speță, din analizarea probelor și

lucrărilor de la dosar, rezultă însă că fapta a fost comisă pe timpul zilei,

respectiv, în data de 12 octombrie 2001, în jurul orelor 13,15, ceea ce conduce

la concluzia că în mod greșit, instanța a reținut la calificarea juridică a

faptei reținută în sarcina inculpatului și a agravantei prevăzută la lit. d) a art.

211 alin. (2) C. pen., care vizează, așa cum s-a arătat mai sus, fapta comisă

în timpul nopții.

De asemenea, potrivit art. 13 alin.

(1) C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea

definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică

legea cea mai favorabilă.

În cauză, se constată că de la data

săvârșirii faptei de către inculpat și până la momentul judecării cauzei în

recurs a fost adoptată Legea nr. 169/2002, prin care s-au modificat unele

dispoziții C. pen., între care și cele referitoare la infracțiunea de tâlhărie

reținută în sarcina acestuia sub aspectul agravantei prevăzută la alin. (2) lit.

a) C. pen.

[

(actualmente alin. (2

1

) lit.

a)].

Astfel, în varianta existentă la

data comiterii faptei, când tâlhăria era săvârșită de două sau mai multe

persoane, încadrarea juridică era cea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C.

pen., iar limitele de pedeapsă aplicabile erau de la 5 la 20 ani închisoare.

Potrivit modificărilor aduse Codului

penal, în cazul de față la art. 211 alin. (2) C. pen., prin Legea nr. 169/2002,

această agravantă a infracțiunii de tâlhărie (fapta săvârșită de două sau mai

multe persoane) este trecută de la alin. (2) lit. a) C. pen., la alineatul nou

introdus și anume, (2

1

), iar limita minimă a pedepsei ce se aplică a

fost majorată de la 5 ani închisoare la 7 ani închisoare, menținându-se limita

maximă prevăzută în vechea reglementare (20 ani).

Prin urmare, este evident că prin

modificările aduse Codului penal în intervalul cuprins între data săvârșirii

faptei și cel al rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, s-a creat un

conflict de legi care urmează să se rezolve în conformitate cu prevederile art.

13 C. pen., în sensul că, dintre cele două legi, urmează a se aplica

dispozițiile legii mai favorabile și anume, în cazul de față, legea existentă

la data faptei, care sub aspectul limitei minime a pedepsei este mai favorabilă

inculpatului.

În aceste condiții, se impune

casarea atât a deciziei atacate, cât și a sentinței pronunțate de instanța de

fond și a înlătura aplicarea dispozițiilor de la lit. d) a art. 211 alin. (2) C.

pen., cu aplicarea art. 99 și următoarele din același cod.

Totodată, se va face, referitor la

infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.,

aplicarea art. 13 C. pen., respectiv a legii penale mai favorabile, adică,

legea existentă la data comiterii faptei.

Întrucât, așa cum s-a arătat,

pedeapsa aplicată inculpatului pentru fapta comisă a fost just individualizată,

aceasta urmează a fi menținută astfel cum a fost stabilită de prima instanță.

Din pedeapsa aplicată inculpatului,

se va deduce timpul reținerii și al arestării preventive de la 27 noiembrie 2001,

la 3 iunie 2003.

Întrucât recursul inculpatului

urmează a fi admis sub aceste din urmă aspecte și anume al greșitei aplicări a

dispozițiilor de la lit. d) a art. 211 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99

și următoarele din același cod, cât și cu privire la aplicarea în cauză a

dispozițiilor art. 13 C. pen., onorariul de avocat cuvenit pentru apărarea din

oficiu a inculpatului R.M.I. va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul R.M.I. împotriva deciziei penale nr. 478 A din 8 august 2002 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Casează decizia atacată, precum și

sentința penală nr. 590 din 13 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a

II-a penală, cu privire la greșita reținere a dispozițiilor de la lit. d) a art.

211 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 și următoarele din același cod și

neaplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen., referitor la infracțiunea de

tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99

și următoarele din același cod.

Înlătură aplicarea dispozițiilor de

la lit. d) a art. 211 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 și următoarele

din același cod.

Face aplicarea în cauză a

dispozițiilor art. 13 C. pen., cu privire la infracțiunea de tâlhărie,

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 și

următoarele din același cod și menține pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată

inculpatului.

Deduce din pedeapsă, timpul

reținerii și arestării preventive de la 27 noiembrie 2001, la 3 iunie 2003.

Onorariul în sumă de 300.000 lei,

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

iunie 2003.