ÎCCJ, Decizia nr. 214/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 1793/P/2002 din 4 februarie 2003, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de comisarul șef de poliție N.V., comisarul șef de poliție F.D. și col.(r) G.C., din cadrul Ministerului de Interne, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 289 și 291 C. pen. S-a reținut că, la data de 29 mai 2002, petentul mr.(rez.) V.M.

a sesizat Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Teritorial, cu o plângere referitoare la trecerea sa în rezervă și, legat de aceasta, emiterea de către Direcția de Resurse Umane din cadrul Ministerului de Interne, a adresei nr. 910078 din 14 ianuarie 1998, prin care i s-a comunicat faptul că Ordinul nr. II/01597 din 30 aprilie 1991, de trecere în rezervă, a fost semnat de ministrul de interne din acea perioadă, respectiv D.V. Plângerea petentului viza conținutul acelei adrese, considerat neconform realității, întrucât ordinul ministrului de interne, referitor la trecerea în rezervă, a fost semnat de primul locțiitor al ministrului, general locotenent P.D.

Cercetările efectuate sub acest aspect au stabilit că, la data de 30 aprilie 1991, cu Ordinul ministrului de interne nr. II/01597 din 30 aprilie 1991, maiorul V.M., din cadrul Direcției de Poliție a județului Argeș, a fost trecut în rezervă, prin aplicarea prevederilor art. 43 lit. j) din Statutul corpului ofițerilor, după ce a fost judecat în Consiliul de onoare al ofițerilor superiori, pentru fapte de natură a compromite onoarea și demnitatea de militar. Măsura trecerii în rezervă a fost contestată la secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Pitești, care a respins acțiunea. Împotriva hotărârii primei instanțe, contestatorul a declarat recurs. Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 451 din 10 februarie 2000, a respins recursul, ca nefondat.

Pe de altă parte, mr. (rez.) V.M. a solicitat Ministerului de Interne, comunicarea ordinului de trecere în rezervă. Ordinul a fost comunicat petentului, prin adresa nr. 90.787 din 4 august 1997. Observând că ordinul ministrului de interne a fost semnat de o altă persoană, acesta a solicitat relații cu privire la identitatea persoanei care a semnat pentru ministru. Prin adresa nr. 91078 din 14 ianuarie 1998, Direcția de Resurse Umane a Ministerului de Interne a comunicat petentului, că ordinul de trecere în rezervă a fost semnat de ministrul în exercițiu la acea dată. Constatând neconcordanța aparentă dintre conținutul adresei și semnătura de pe ordinul de trecere în rezervă, petentul a învederat această împrejurare, instanțelor judecătorești, invocând nerespectarea procedurii și competențelor stabilite în Statutul corpului ofițerilor și a solicitat anularea ordinului de trecere în rezervă.

Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea, sub acest aspect, apreciind că primul locțiitor este competent să semneze pentru ministrul de interne, pe perioada de absență a acestuia, inclusiv ordinele de trecere în rezervă. Respins fiind, acest capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat. Ignorând acest aspect, petentul a formulat plângere penală împotriva lucrătorilor din cadrul Ministerului de Interne. Din actele de cercetare efectuate rezultă că înscrisul oficial invocat are numai aparent un conținut neconform cu realitatea. Pe de altă parte, adresa invocată nu a avut urmări în privința dreptului petentului și nu rezultă din probe că s-ar fi urmărit ascunderea nerespectării competențelor instituite de Statutul corpului ofițerilor și Regulamentul consiliilor de onoare în privința trecerii în rezervă, întrucât primul locțiitor a exercitat prerogativele funcției de ministru pe perioada absenței din țară a titularului.

Ca atare, toate acestea crează doar prezumția săvârșirii unei fapte penale căreia, în raport cu situația expusă, este evident că-i lipsește latura subiectivă din conținutul constitutiv al infracțiunii, iar pe fond nu a avut nici o consecință juridică în constituirea sau exercitarea drepturilor petentului. Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, petentul a formulat plângere, la data de 14 ianuarie 2004, susținând că în mod greșit s-a apreciat cu privire la lipsa vinovăției intimaților. Prin sentința nr. 289 din 15 decembrie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că în mod judicios organul de urmărire penală a reținut lipsa intenției făptuitorilor de a atesta fapte sau împrejurări nereale ori de a omite unele date în ordinul de trecere în rezervă, precum și neîndeplinirea cerinței legale a producerii de consecințe juridice.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Petentul V.M. a solicitat cercetarea intimaților G.C., N.V. și F.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289 și 291 C. pen. Potrivit art. 289 C. pen., infracțiunea de fals intelectual constă în „falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a însera unele date sau împrejurări”. Din economia textului menționat rezultă că incriminarea prin Codul penal, a acestei infracțiuni, are ca justificare, în contextul încrederii publice de care trebuie să se bucure înscrisurile oficiale, aptitudinea acestora de a produce consecințe juridice.

Este adevărat că, incriminând falsul intelectual, legiuitorul nu a prevăzut în textul art. 289 C. pen., cerința ca falsificarea înscrisului oficial, în unul din modurile arătate, să fie de natură a produce consecințe juridice. Includerea acestei cerințe în conținutul art. 289 C. pen., ar fi fost superfluă, din moment ce înscrisul, din punctul de vedere al condițiilor de formă și al competenței celui care l-a emis, este un înscris valabil, iar conținutul său corespunde realității. Totodată, sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de fals intelectual este săvârșită de către subiectul calificat, întotdeauna, cu intenție.

În cauză, adresa nr. 91078 din 14 ianuarie 1998 confirmă faptul că ordinul de trecere în rezervă a petentului a fost semnat de ministrul de interne, fără a se preciza că, fiind plecat din țară, atribuțiile acestuia, inclusiv semnarea ordinului menționat, au fost exercitate, conform prerogativelor legale, de către primul locțiitor, aflat la comanda Ministerului de Interne, la data de 30 aprilie 2001. Din examinarea actelor dosarului rezultă că generalul-locotenent D.P. a semnat ordinul de trecere în rezervă, în numele ministrului de interne, a cărui funcție și nume erau înscrise clar. Prin urmare, în mod legal și temeinic s-a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc.

pen., probatoriul administrat relevând lipsa intenției de a atesta date nereale într-un înscris oficial apt a produce consecințe juridice și în considerarea acestora. Așadar, respingând plângerea și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, petentul nu a propus probe noi, care să ducă la concluzia reținerii eronate a situației de fapt expuse. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul V.M. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petentul V.M. împotriva sentinței nr. 289 din 15 decembrie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2677/2004, ca nefondat. Obligă recurentul, la plata sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2005.