ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3674/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.

62/PI din 21 februarie 2006, a respins acțiunea reclamantului C.O., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, pentru

anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. II/01780 din 30 iunie 1993 și

acordarea de despăgubiri materiale și morale, ca fiind tardiv formulată.

Pentru a dispune astfel,

prima instanță a reținut următoarele.

Ordinul atacat a fost emis

la data de 30 iunie 2003, reclamantul adresându-se cu cereri pentru comunicarea

actului de trecere în rezervă, în copie certificată pentru conformitate, în

vederea intentării acțiunii, numai în anul 2005, după 12 ani, așa cum rezultă

din actul atacat la acțiune, pentru a se face dovada îndeplinirii procedurii

prealabile obligatorii.

Motivația ordinului de

trecere în rezervă este identică temeiului actului de sesizare a Parchetului

Militar Timișoara, la data de 1 aprilie 1993, cum reiese din Rezoluția

Parchetului din 27 septembrie 1993, care dispune neînceperea urmăririi penale

față de reclamant, menționat ca fiind locotenent colonel în rezervă,

stabilindu-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii,

lipsind latura subiectivă.

În consecință, cel puțin

după pronunțarea acestei soluții, reclamantul avea temeiuri pentru atacarea

ordinului, împrejurările anterioare, respectiv consecințele concrete produse

fiind echivalentele cu cunoașterea ordinului, cu o comunicare a acestuia.

Dovezile certe care confirmă

că reclamantul a luat cunoștință de actul în discuție din anul emiterii sale,

1993, impun respingerea ca tardivă a acțiunii înregistrată la 8 decembrie 2005,

cu mult după expirarea termenului special de un an acordat de Legea nr.

29/1990, menținut și de actuala reglementare, cu diferența că Legea nr.

554/2004 stabilește ca punct de plecare a termenului de un an, data emiterii

actului, și nu data comunicării lui.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, în termenul legal, reclamantul C.O., solicitând a se dispune,

în temeiul art. 304 pct. 8, 9 și 10 (abrogat), precum și a art. 304

1

C. proc. civ., modificarea în tot a acesteia și, pe cale de consecință,

admiterea cererii principale, așa cum a fost formulată și precizată, cu

cheltuieli de judecată.

În opinia recurentului,

instanța de recurs se poate pronunța și asupra fondului cauzei, dat fiind

caracterul devolutiv al recursului.

În dezbaterea recursului,

prin concluziile orale, s-a solicitat, în subsidiar, casarea hotărârii și

trimiterea cauzei spre rejudecare, prima instanță soluționând litigiul, numai

pe excepția tardivității.

În motivarea recursului s-a

susținut, în esență, greșita reținere a incidenței excepției tardivității,

întrucât au fost puse la dispoziția instanței suficiente elemente de drept care

să justifice respingerea acesteia.

Sub acest aspect, s-a

precizat că raporturile de muncă între ofițer și minister sunt reglementate

prin norme speciale de strictă interpretare derogatorii de la dreptul comun.

Prin prisma acestor norme

speciale, respectiv art. 35 din Statutul Corpului Ofițerilor (H.C.M. nr.

1177/1965), raportat la art. 77, cu referire la art. 95 și 96 din Regulamentul

disciplinei militare, cu modificările ulterioare, comunicarea actului determină

două elemente importante care trebuie să fie avute în vedere de către instanță,

respectiv rămânerea definitivă a măsurii (trecerea în rezervă a ofițerului) și

producerea efectelor juridice doar în urma comunicării scrise individuală sau

prin înmânare în fața frontului, dar întotdeauna în formă scrisă. Prin urmare,

comunicarea scrisă este condiția de care depinde începerea curgerii termenului

de prescripție, așa cum acesta este prevăzut de dispozițiile art. 7 din

Decretul nr. 167/1958.

Echivalarea comunicării cu

efectele presupuse ale ordinului atacat este greșită, întrucât în orice

raporturi de muncă (tipice sau atipice), măsura unilaterală de încetare a

acestora, chiar dacă produce efecte, nu este în măsură să determine și

începerea termenului de prescripție pentru contestarea ei, în absența comunicării,

așa cum aceasta este definită de lege, și nu de D.E.X.

Mai mult, susține

recurentul, acțiunea pentru anularea actului administrativ de trecere în

rezervă nu este tardiv introdusă, indiferent care dispoziții legale ar fi luate

în considerare.

Astfel, potrivit art. 5 din

Legea nr. 29/1990, invocat de prima instanță, introducerea cererilor la

instanța de contencios administrativ nu se va putea face mai târziu de un an de

la comunicarea actului, or în speță, pârâtul a susținut că material nu poate face

dovada comunicării.

Pe de altă parte, dacă sunt

avute în vedere prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, invocată de pârât,

prin concluziile scrise depuse extra-procedural, se impune a se reține că

invocarea reglementării din alin. (2) este greșită, câtă vreme situația în

speță este cea prevăzută de art. 11 alin. (1) lit. a), potrivit căruia termenul

de 6 luni de depunere a cererii curge de la data primirii răspunsului la

plângerea prealabilă sau după caz, de la data refuzului de soluționare a cererii,

considerat nejustificat (doar de ceva timp Instanța Supremă lămurind faptul că

ordinele de trecere în rezervă ale cadrelor militare nu reprezintă acte de

comandament și, astfel, pot fi supuse cenzurii instanțelor de contencios

administrativ).

Cum răspunsul Ministerului

Administrației și Internelor, la memoriile înaintate începând cu 25 iulie 2005,

a fost primit la 1 noiembrie 2005 și completat la 21 noiembrie 2005, cererea

s-a înregistrat la instanță cu stricta încadrare în termenul prevăzut de art.

11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, la 8 decembrie 2005.

S-a susținut, de asemenea,

că actul atacat este lovit de nulitate absolută, prin prisma dispozițiilor

imperative ale art. 45 din Statutul Corpului Ofițerilor și pentru nerespectarea

dispozițiilor art. 77, raportat la art. 95 și 96 din Regulamentul disciplinei

militare privind obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile (judecarea

de către Consiliul de Onoare a Ofițerilor Superiori).

În ceea ce privește condiția

emiterii Decretului prezidențial privind trecerea în rezervă a ofițerilor

superiori și impusă de art. 38 din Ordinul General nr. 1/1984, care produce

efecte numai după publicarea acestuia în Monitorul Oficial, nu pot fi puse în

discuție nici măcar chestiuni vizând termenul de decădere.

Au fost invocate și alte

aspecte ce vizează fondul cauzei care, dată fiind modalitatea de soluționare a

cauzei de către prima instanță, nu pot fi examinate de instanța de control

judiciar, în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

neimpunându-se a fi evidențiate.

Analizând actele dosarului

și susținerile recurentului, prin prisma dispozițiilor art. 304, 304

1

și prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat, pentru considerațiunile în continuare arătate.

Pentru acțiunea în

contencios administrativ, legea aplicabilă este cea în vigoare la data

sesizării instanței, numai cauzelor aflate deja pe rolul instanțelor la data

intrării în vigoare a legii noi aplicându-li-se în continuare legea anterioară,

astfel cum în mod expres se prevede prin art. 27 din Legea nr. 554/2004.

Acțiunea reclamantului a

fost înregistrată la data de 8 decembrie 2005, condițiile de admisibilitate a

acesteia fiind cele impuse prin Legea nr. 554/2004.

Obiectul acțiunii judiciare

în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din noua lege a

contenciosului administrativ. Potrivit acestui text, persoana vătămată într-un

drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act

administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea

prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7

alin. (4) poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru

a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei și

eventual reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței

de contencios administrativ, și cel care se consideră vătămat într-un drept al

său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat

de soluționare a cererii.

Semnificația termenului de

refuz nejustificat este stabilită prin art. 2 lit. h) din lege ca fiind

exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea.

În speță, obiectul cererii

l-a constituit anularea ordinului de trecere în rezervă, acordarea de

despăgubiri materiale și morale și recunoașterea vechimii conform gradului și

pregătirii, circumscris indiscutabil primei ipoteze a textului art. 8 și

nicidecum unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, având

semnificația stabilită prin art. 2 lit. h).

Art. 11 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 prevede termenul de 6 luni pentru introducerea acțiunii în

contencios administrativ și momentul de la care acesta începe să curgă.

Potrivit dispozițiilor alin.

(2) din același text, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ

unilateral, acțiunea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin.

(1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.

Pentru a se evita

posibilitatea unor interpretări contradictorii asupra naturii juridice a celor

două termene, prin art. 11 alin. (5) s-a stipulat în mod expres că termenul

stabilit la alin. (1) este un termen de prescripție, iar cel prevăzut la alin.

(2) este un termen de decădere.

Ordinul atacat în prezenta

cauză a fost emis la data de 30 iunie 1993, iar acțiunea a fost înregistrată

numai la data de 8 decembrie 2005, cu mult timp după expirarea termenului de un

an prevăzut de art. 11 alin. (2), caracterizat de legiuitor ca fiind un termen

de decădere.

Prin urmare, soluția primei

instanțe este principial corectă, tardivitatea acțiunii impunându-se a fi

reținută și prin prisma dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

în vigoare la data sesizării instanței, nefiind incident, astfel, motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent.

Deși s-a făcut referire și

la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu au fost arătate argumentele

care, în opinia recurentului, ar atrage incidența acestui motiv de recurs, ce

vizează evident numai acele acte care necesită o anumită interpretare, astfel

încât nu se impune a fi examinat.

Pct. 10 al art. 304 C. proc.

civ., invocat de recurent, a fost abrogat prin art. I pct. 111

1

din

O.U.G. 138/2000, introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005.

În raport cu toate aceste

considerente, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul va fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.O. împotriva sentinței civile nr. 62/P.I. din 21 februarie 2006 a Curții

de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2006.