ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1814/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin ordinul nr. TU 143 din 27 februarie 2004, emis de Șeful Statului Major al Forțelor Terestre s-a dispus, în baza art. 43 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 80/1995, cu modificările și completările ulterioare, precum și a art. 21 lit. i) din Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M 50/2003, trecerea în rezervă a plutonierului major (Tc) T.I., comandant grupă transport și depozitare armament și muniții (și șef depozit) în compania logistică la Batalionul 173 Mentenanță al Bazei 2 Logistică „Sud”, pe data de 5 martie 2004. S-a precizat totodată, că respectiva măsură a fost luată prin aplicarea prevederilor art. 85 alin. (1) lit. j) și alin. (2) din aceeași lege privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare.

Legalitatea actului administrativ a fost contestată de T.I. prin acțiunea introdusă la data de 10 octombrie și precizată ulterior. Reclamantul a cerut anularea ordinului de trecere în rezervă, reintegrarea sa în armată pe o funcție corespunzătoare gradului și pregătirii de specialitate și obligarea Ministerului Apărării Naționale la plata drepturilor salariale cuvenite conform soldei de grad și funcție avute la data trecerii în rezervă, până la data soluționării litigiului. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că măsura trecerii în rezervă s-a bazat pe o hotărâre a Consiliului de judecată care a funcționat în cadrul Corpului de Armată Teritorial nr. CJ 5 din 22 ianuarie 2004, devansând însă, rezultatul cercetării penale în care el fusese implicat.

De asemenea, a precizat că măsura adoptată de Consiliul de judecată s-a fundamentat pe învinuiri neadevărate și amenințări doar pentru a atenua efectele campaniei de presă declanșată în legătură cu acest caz. Prin sentința civilă nr. 76 din 13 martie 2008, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată. În esență, instanța a reținut că trimiterea reclamantului în judecată disciplinară anterior adoptării unei soluții de către organele de urmărire penală este prematură, nesocotind dispozițiile art. 1 alin. (2) din RG 8/1995 și făcând posibilă aplicarea a două sancțiuni pentru aceeași faptă (penală și administrativă). Pe de altă parte, curtea a apreciat că autoritatea publică emitentă a încălcat principiul proporționalității răspunderii administrative, concluzie dedusă din analiza raportului dintre gravitatea abaterii săvârșite, circumstanțele săvârșirii acesteia și sancțiunea aplicată reclamantului.

Că, prin ordonanța din 14 august 2007 a Parchetului Militar Timișoara nu s-a stabilit săvârșirea vreunei infracțiuni de către T.I. și nici existența vreunei pagube certe la inventarierea patrimoniului unității militare, iar la data predării funcției, acesta a întocmit fișa de lichidare, fără ca vreunul din compartimente să consemneze existența unui prejudiciu în sarcina lui. Mai mult chiar, prin adresa nr. 44 din 18 ianuarie 2005 a permis reclamantului să ridice garanția în numerar și dobânda aferentă, întrucât acesta nu mai îndeplinea funcția de gestionar și nu a cauzat pagube unității. În sfârșit, curtea de apel a considerat că în raport de atitudinea sinceră a reclamantului, de circumstanțele personale și de inexistența unor sancțiuni disciplinare anterioare, măsura trecerii în rezervă este excesivă.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării. Recurentul a susținut că această hotărâre este nelegală și netemeinică deoarece: - în mod greșit instanța de fond a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru neîndeplinirea de către reclamant a procedurii administrative prealabile, instituită de Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ; - respingerea excepției de tardivitate a introducerii acțiunii constituie o măsură eronată, care ignoră reglementările militare în materie. Este vorba de prevederile cuprinse în R G-1, anexa 5 și art. 261 din Instrucțiunile MIRU-1 care stabilesc modalitatea comunicării unor astfel de acte prin ordin de zi pe unitate (OZU).

În opinia recurentului, faptul că reclamantul nu a primit actul administrativ în materialitatea sa, datorită conținutului și caracterului său clasificat, nu l-a împiedicat să formuleze în termenele legale, plângerea prealabilă și acțiunea în justiție, deoarece cunoștea numărul, organul emitent și conținutul actului. Ca atare, acțiunea introdusă abia la data de 10 octombrie 2005, trebuia respinsă ca tardivă, întrucât s-a depășit termenul de un an de la data emiterii actului administrativ, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în forma nemodificată; - în fond soluția recurată este netemeinică deoarece prima instanță a acordat reclamantului ceea ce nu ceruse, atunci când a dispus și anularea ordinului de trecere în rezervă.

De asemenea, a apreciat în mod greșit că actul sancționator este anulabil datorită lipsei de motivare în ceea ce privește pretinsele abateri săvârșite de reclamant. Recurentul a mai susținut că deși faptele puse în sarcina lui T.I. nu au fost calificate ca infracțiuni, ele cu natura unor „abateri disciplinare la limita penalului, așa cum au fost reținute de Consiliul de judecată”, justificând măsura trecerii în rezervă a subofițerului. Oral, prin avocat, intimatul-reclamant a invocat la termenul de astăzi, lipsa calității de reprezentant legal a persoanei care a semnat cererea de recurs pentru Ministerul Apărării, respectiv a colonelului C.Z.

Excepția de procedură este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, întrucât prin dispozițiile ordinului nr. M187 din 1 decembrie 2006, ministrul apărării a delegat pe șeful Direcției legislație și asistență juridică să reprezinte, în numele său, interesele instituției în fața instanțelor de judecată, acesta având, la rândul său, dreptul să delege atribuția menționată către consilierii juridici din structurile ministerului. Sub acest aspect, dispoziția nr. 2 din 14 noiembrie 2007 a șefului Direcției legislație și asistență juridică, a cărei aplicare a fost făcută în speță, este în concordanță cu prevederile Legii nr. 346/2006, precum și cu Instrucțiunile privind activitatea legislativă și de asistență juridică în Armata României.

Referitor la criticile recurentului-pârât formulate prin motivele de casare scrise, Înalta Curte constată că ele nu sunt întemeiate pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Așa cum corect a reținut instanța de fond, dispozițiile Legii contenciosului administrativ care instituie obligativitatea persoanei vătămate de a efectua procedura administrativă prealabilă au fost respectate de către reclamantul T.I. Acesta s-a adresat ministrului apărării cu memorii la data de 15 mai 2005 și respectiv 13 februarie 2006, în cadrul cărora contesta legalitatea ordinului de trecere în rezervă TU 143 din 27 februarie 2004. Cu adresa nr. RR 8815 din 10 august 2005, șeful UM 02490 „G” București i-a comunicat că nu există motive de nelegalitate a ordinului.

Prin urmare, în mod eronat recurentul susține că acțiunea introdusă de reclamant pentru anularea actului administrativ și repararea pagubei cauzate era inadmisibilă pentru lipsa plângerii administrative prealabile. Cât privește pretinsa tardivitate a introducerii acestei acțiuni, Înalta Curte consideră că excepția ridicată de pârât este neîntemeiată, devreme ce ordinul atacat, de trecere în rezervă pentru motive disciplinare nu a fost comunicat acestuia în una din formele prevăzute de lege. Constatarea instanței este susținută de înscrisurile anexate în dosarul cauzei și îndeosebi, de conținutul telefaxului prin care Statul Major al Forțelor Terestre atestă faptul că, în urma cercetării arhivei UM 01136 Craiova nu au fost găsite documente din care să rezulte modalitatea comunicării de către comandantul unității a ordinul de trecere în rezervă către plutonierul major T.I.

Ținând seama de această împrejurare, dar și de dispozițiile art. 5 alin. ultim ale Legii nr. 29/1990, în vigoare la data emiterii actului administrativ, în mod judicios curtea de apel a respins excepția de tardivitate a introducerii acțiunii, invocată de pârât. Referitor la rezolvarea în fond dată litigiului, Înalta Curte constată că nu poate fi vorba de un plus petita, deoarece chiar dacă în acțiune reclamantul a menționat că solicită reîncadrarea în armată și plata drepturilor salariale cuvenite conform soldei de grad și funcție, ambele capete de cerere pun în discuție nelegalitatea ordinului de trecere în rezervă, reprezentând de fapt, capete de cerere accesorii ale constatării nelegalității actului juridic administrativ.

Ulterior, în concluziile scrise formulate, reclamantul a precizat că solicită anularea ordinului respectiv, reîncadrarea în funcția deținută anterior și obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite. Rezultă deci, fără echivoc că instanța de fond s-a pronunțat în limitele cadrului procesual stabilit de reclamant prin acțiunea introdusă și precizată ulterior. Pe de altă parte, nu trebuie ignorată împrejurarea că sesizarea Consiliului de judecată cu abaterile disciplinare puse în sarcina lui T.I. s-a făcut înainte ca organele de urmărire penală să se pronunțe asupra existenței unor fapte penale și a vinovăției penale a reclamantului. Prin ordonanța din 14 august 2007, procurorul militar din cadrul Parchetului Militar Timișoara a dispus scoaterea de sub urmărire penală a mai multor persoane, între care și T.I., reținând că nu s-a stabilit săvârșirea vreunei infracțiuni în sarcina acestora și nici existența unei pagube certe la inventarierea patrimoniului.

Mai mult chiar, la data predării funcției, reclamantul a întocmit fișa de lichidare, în care nu s-a consemnat existența unui prejudiciu, iar cu adresa nr. 44 din 18 ianuarie 2005 comunicată R.B. a permis acestuia să ridice garanția în numerar și dobânda aferentă deoarece nu mai avea calitatea de gestionar și nu a cauzat pagube unității militare. Având în vedere aceste considerente, la care se adaugă atitudinea sinceră manifestată de reclamant pe durata derulării procedurii disciplinare, circumstanțele sale personale și lipsa unor sancțiuni disciplinare anterioare, prima instanță a apreciat în mod judicios că sancțiunea extremă a trecerii lui T.I. în rezervă este excesivă. Admițând așadar, acțiunea astfel cum a fost precizată, curtea de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ce urmează a fi menținută prin respingerea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei dovezii calității de reprezentat a recurentului. Respinge recursul declarat de Ministerul Apărării Naționale, împotriva sentinței civile nr. 76 din 13 martie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 martie 2009.