ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4170/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 117 din 12 iunie 2009 Curtea de Apel Iași, secția civilă, a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de reclamantă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC Z. SRL criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit s-a dispus anularea apelului său ca insuficient timbrat, în condițiile în care nu i-a fost adusă la cunoștință taxa judiciară de timbru legal datorată în apel, context în care apare ca nelegală sancțiunea aplicată de instanța de apel, pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 republicată. Referitor la calea de atac dedusă judecății a cărei judecată a fost întreruptă prin încheierea din 3 februarie 2010 în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc.

civ., se constată următoarele: Pricina a fost repusă pe rol la data de 25 februarie 2011, potrivit referatului întocmit la aceeași dată, fixându-se termen pentru judecarea sa pe excepția perimării la data de 18 mai 2011. Cu privire la excepția invocată, recurenta a susținut că aceasta nu este operantă, justificat de neregularitatea citării sale pentru termenul la care s-a luat dispoziția întreruperii cursului judecății, dar și pentru necomunicarea actului procesual întocmit de instanță, ceea ce face ca, în realitate, pe toată durata suspendării, până la data citării sale pentru perimare, termenul de perimare să nu fi curs și deci sancțiunea să fie inoperantă. Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc.

civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Textul legal enunțat, atribuie perimării o natură juridică mixtă, în sensul că aceasta reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului legal menționat, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul că litigiul a rămas în nelucrare timp îndelungat. Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, perimarea este o excepție dirimantă, întrucât consecința admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este una absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Prin urmare, îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate – rămânerea cauzei în nelucrare pe durata reglementată de text și vina părții, atrag inevitabil intervenția sancțiunii perimării. Ultima condiție a perimării exprimă, cu deosebire, caracterul de sancțiune al acestei instituții, deoarece în lipsa culpei, procesul nu poate fi stins, cerință expres enunțată de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Culpa părții (indiferent de calitatea sa procesuală, deoarece legea prezumă și pretinde ca toate părțile să asigure desfășurarea oprimă și în timp rezonabil a procedurilor judiciare) rezultă din simplul fapt al rămânerii cauzei în nelucrare timp de un an, legea instituind astfel o prezumție simplă de culpă, pe care judecătorul o deduce din simpla lipsă de stăruință în judecata pricinii, fără a fi necesare probe deosebite.

În speță, recurenta a susținut că întreruperea cursului judecății și rămânerea cauzei în nelucrare nu s-ar datora culpei sale și că deci, sancțiunea perimării ar fi inoperantă, întrucât nu a primit citația, pentru termenul la care cauza a fost suspendată, și că încheierea de suspendare nu i-a fost comunicată. Or, potrivit dovezilor aflate la dosarul cauzei, recurenta-reclamantă a fost citată la adresa indicată în recurs – Iași, adresă la care a fost citată și după repunerea cauzei pe rol, așa încât, în lipsa indicării unui alt sediu procesual și în conformitate cu prevederile art. 98 C. proc. civ., se reține că partea nu poate invoca în favoarea sa săvârșirea unei eventuale neregularități procedurale.

În acest context și în condițiile în care pe întreaga durată a cursului suspendării pricinii, de peste un an, partea nu a efectuat nici un act de procedură care să semnifice stăruința sa în judecata prezentei cauze, este pe deplin incidentă excepția invocată de instanță, prezumția de desistare în soluționarea cauzei nefiind răsturnată. Încheierea de suspendare a cursului judecății fiind pronunțată în recurs, nu este susceptibilă, astfel cum eronat pretinde recurentul, a fi atacată cu recurs, sens în care sunt dispozițiile art. 244 1 C. proc. civ., potrivit cărora „asupra suspendării judecării procesului, instanța se va pronunța prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepția celor pronunțate în recurs” nefiind deci supusă comunicării, nici unul dintre textele legii procesual-civile neimpunând o atare obligație.

Dimpotrivă, partea învestind instanța de recurs cu soluționarea unei cereri era datoare ca, alăturat realizării cerințelor de regularitate procedurală, să manifeste diligență/stăruință în soluționarea pricinii sale deduse judecății, conduită ce ar fi împiedicat intervenția sancțiunii perimării. Or, în condițiile date se constată a fi întrunite cerințele art. 248 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât în temeiul art. 252 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamanta SC Z. SRL împotriva deciziei nr. 117 din 12 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2011.