ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4170/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin decizia nr. 117

din 12 iunie 2009 Curtea de Apel Iași, secția civilă, a anulat ca insuficient

timbrat apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta SC Z. SRL criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

a susținut că în mod greșit s-a dispus anularea apelului său ca insuficient

timbrat, în condițiile în care nu i-a fost adusă la cunoștință taxa judiciară

de timbru legal datorată în apel, context în care apare ca nelegală sancțiunea

aplicată de instanța de apel, pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20

din Legea nr. 146/1997 republicată.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății a cărei judecată a fost întreruptă prin încheierea din 3

februarie 2010 în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ., se constată

următoarele:

Pricina a fost repusă

pe rol la data de 25 februarie 2011, potrivit referatului întocmit la aceeași

dată, fixându-se termen pentru judecarea sa pe excepția perimării la data de 18

mai 2011.

Cu privire la

excepția invocată, recurenta a susținut că aceasta nu este operantă, justificat

de neregularitatea citării sale pentru termenul la care s-a luat dispoziția

întreruperii cursului judecății, dar și pentru necomunicarea actului procesual

întocmit de instanță, ceea ce face ca, în realitate, pe toată durata

suspendării, până la data citării sale pentru perimare, termenul de perimare să

nu fi curs și deci sancțiunea să fie inoperantă.

Potrivit art. 248

alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel,

recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de

drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții

timp de un an.

Textul legal enunțat,

atribuie perimării o natură juridică mixtă, în sensul că aceasta reprezintă

atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului legal menționat,

cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul că litigiul a rămas în

nelucrare timp îndelungat.

Reglementată ca o

excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind

judecata, perimarea este o excepție dirimantă, întrucât consecința admiterii

sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este una

absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în

interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de

justiție.

Prin urmare,

îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate – rămânerea cauzei în nelucrare

pe durata reglementată de text și vina părții, atrag inevitabil intervenția

sancțiunii perimării.

Ultima condiție a

perimării exprimă, cu deosebire, caracterul de sancțiune al acestei instituții,

deoarece în lipsa culpei, procesul nu poate fi stins, cerință expres enunțată

de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Culpa părții

(indiferent de calitatea sa procesuală, deoarece legea prezumă și pretinde ca

toate părțile să asigure desfășurarea oprimă și în timp rezonabil a

procedurilor judiciare) rezultă din simplul fapt al rămânerii cauzei în

nelucrare timp de un an, legea instituind astfel o prezumție simplă de culpă,

pe care judecătorul o deduce din simpla lipsă de stăruință în judecata

pricinii, fără a fi necesare probe deosebite.

În speță, recurenta a

susținut că întreruperea cursului judecății și rămânerea cauzei în nelucrare nu

s-ar datora culpei sale și că deci, sancțiunea perimării ar fi inoperantă,

întrucât nu a primit citația, pentru termenul la care cauza a fost suspendată, și

că încheierea de suspendare nu i-a fost comunicată.

Or, potrivit

dovezilor aflate la dosarul cauzei, recurenta-reclamantă a fost citată la

adresa indicată în recurs – Iași, adresă la care a fost citată și după

repunerea cauzei pe rol, așa încât, în lipsa indicării unui alt sediu procesual

și în conformitate cu prevederile art. 98 C. proc. civ., se reține că partea nu

poate invoca în favoarea sa săvârșirea unei eventuale neregularități

procedurale.

În acest context și

în condițiile în care pe întreaga durată a cursului suspendării pricinii, de

peste un an, partea nu a efectuat nici un act de procedură care să semnifice

stăruința sa în judecata prezentei cauze, este pe deplin incidentă excepția

invocată de instanță, prezumția de desistare în soluționarea cauzei nefiind

răsturnată.

Încheierea de

suspendare a cursului judecății fiind pronunțată în recurs, nu este

susceptibilă, astfel cum eronat pretinde recurentul, a fi atacată cu recurs,

sens în care sunt dispozițiile art. 244

1

C. proc. civ., potrivit

cărora „asupra suspendării judecării procesului, instanța se va pronunța prin

încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepția celor

pronunțate în recurs” nefiind deci supusă comunicării, nici unul dintre textele

legii procesual-civile neimpunând o atare obligație.

Dimpotrivă, partea învestind

instanța de recurs cu soluționarea unei cereri era datoare ca, alăturat

realizării cerințelor de regularitate procedurală, să manifeste

diligență/stăruință în soluționarea pricinii sale deduse judecății, conduită ce

ar fi împiedicat intervenția sancțiunii perimării.

Or, în condițiile

date se constată a fi întrunite cerințele art. 248 alin. (1) C. proc. civ.,

astfel încât în temeiul art. 252 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune

perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat de reclamanta SC Z. SRL împotriva deciziei nr. 117 din 12

iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2011.