ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1577/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 607 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului Iași, s-a respins contestația formulată de reclamanții B.E., N.M.D., I.L.V., S.L.M. în contradictoriu cu Primarul municipiului Iași, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În raport cu actele procedurale existente în dosar, instanța a constatat incidența art. 248 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an”.

Astfel, s-a constatat că la termenul din data de 10 septembrie 2008, în conformitate cu dispozițiile art. 242 pct. 2 C. proc. civ., s-a suspendat judecata apelului, deoarece părțile, deși legal citate, nu s-au prezentat în instanță și nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă. Cererea de apel a rămas în nelucrare mai mult de un an după data suspendării, nefiind îndeplinit niciun act de procedură în vederea continuării procesului și nefiind dovedit că ar exista vreun motiv care să fi suspendat cursul perimării, conform art. 250 alin. ultim C. proc. civ. În consecință, prin decizia civilă nr. 179 din 18 noiembrie 2009 Curtea de Apel Iași a constatat perimată cererea de apel. Împotriva acestei decizii și a încheierii de suspendare a judecății din 10 septembrie 2008 a declarat recurs, la 14 martie 2011, reclamanta I.L.

S-a solicitat, prin memoriul de recurs, și repunerea în termenul de exercitare a căii de atac, în conformitate cu dispozițiile art. 103 C. proc. civ. În acest sens, recurenta a arătat că a luat cunoștință de cele două acte procedurale, încheierea de suspendare și decizia dată asupra perimării, la data de 24 februarie 2011, când i-au fost eliberate copii conforme cu originalul, ceea ce înseamnă că la acel moment a încetat împrejurarea mai presus de voința ei care a împiedicat-o în exercitarea căii de atac. Împrejurarea obiectivă de a lua cunoștință de cele două termene de judecată a constat în aceea că citarea s-a făcut la un domiciliu procesual ales, acela al avocatului contestatorilor, deși recurenta nu a mandatat niciodată pe avocatul respectiv să-i reprezinte interesele.

Astfel, recurenta nu a cunoscut de existența procesului, nu a contestat dispoziția primarului, nemandatând pe ceilalți reclamanți să acționeze și nici pe avocat, iar prin perimarea cererii de apel a pierdut dreptul de a contesta în căile de atac legale modalitatea de soluționare a notificării. Cu privire la motivele de recurs, s-a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., toate actele procedurale fiind lovite de nulitate absolută, deoarece s-au efectuat în lipsa unei părți care nu a fost citată sau a fost citată la o adresă la care nu putea să primească actele de procedură. Au fost nesocotite în acest fel, prevederile art. 88 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. și cele ale art. 90 alin. (1) C. proc.

civ., în condițiile în care citarea s-a efectuat greșit la o adresă pe care partea nu a ales-o. Analizând aspectele deduse judecății pe calea recursului, Înalta Curte constată următoarele: Solicitând repunerea în termenul de exercitare a căii de atac, recurenta învederează împrejurări care nu pot fi asimilate celor mai presus de voința părții pentru a fi încadrabile în dispozițiile art. 103 C. proc. civ. și a-i justifica demersul judiciar. Astfel, recurenta pretinde că nu ar fi avut cunoștință de existența litigiului (și ca atare, de cele două acte procedurale atacate) întrucât nu l-a mandat pe avocatul din proces și ca deci, citarea nu trebuia să se facă la domiciliul procesual ales de acesta, ci la domiciliul părții.

Contrar susținerii recurentei, în dosarul instanței de fond se găsește împuternicirea avocațială, eliberată pe baza contractului de asistență juridică din 5 septembrie 2007, din care rezultă că avocatul a fost mandatat de toți reclamanții să le reprezinte interesele în cadrul procesului, astfel încât nu se poate pretinde necunoașterea existenței litigiului pe rolul instanței. Totodată, în dosarul instanței de apel există împuternicirea avocațială, eliberată (pe baza contractului de asistență juridică din 8 iulie 2008) în aceiași termeni, respectiv pentru asistența și reprezentarea tuturor apelanților-contestatori. Demersul juridic comun al acestora era de altfel justificat de împrejurarea că dispoziția primarului fusese emisă pe numele tuturor, propunându-se acordarea de despăgubiri corespunzător cotei de proprietate a fiecăruia.

În felul acesta, dată fiind natura raportului juridic ce le-a fundamentat acțiunea, reclamanții se aflau într-adevăr, într-o coparticipare procesuală în termenii art. 47 C. proc. civ., dreptul a cărui protecție juridică au urmărit-o, având aceeași cauză. De aceea, s-a tins la valorificarea lui printr-un demers comun, susținerea recurentei că n-ar fi avut cunoștință de proces fiind lipsită de fundament. Înscrisul de care se folosește recurenta în această fază procesuală, pentru a demonstra că avocatul cauzei nu ar fi acționat și în numele acesteia, nu are legătură cu cele două contracte de asistență juridică menționate anterior, care au justificat prestația mandatarului avocat.

Astfel, partea se prevalează de existența unui contract de asistență juridică (16 noiembrie 2006) încheiat cu mult înainte de sesizarea instanței și din care rezultă că obiectul acestuia îl reprezintă „asistența și reprezentarea la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001”, beneficiar fiind B.M., în numele căreia a acționat, ca mandatar, T.I. Așa cum s-a arătat însă, nu acesta este contractul pe temeiul căruia avocatul a reprezentat părțile în proces. De altfel, recurenta este contradictorie în exprimarea poziției sale procesuale, afirmând pe de o parte, că nu a atacat dispoziția primarului și că nu l-a mandatat pe avocat, iar pe de altă parte, că prin pronunțarea soluției de perimare ar fi prejudiciată prin pierderea dreptului de a ataca pe căile legale dispoziția (drept pe care l-ar fi pierdut în realitate, potrivit propriilor susțineri, vizând neformularea contestației).

Pentru toate considerentele expuse anterior, se constată că reclamanta nu a demonstrat existența unor împrejurări temeinice, mai presus de voința sa, asimilabile forței majore în sensul art. 103 C. proc. civ., care să-i justifice depășirea termenului de recurs și cererea de repunere în exercițiul căii de atac. Ca atare, se va respinge cererea de repunere în termen formulată. În consecință, va fi respins ca inadmisibil recursul împotriva încheierii de suspendare a judecății din 10 septembrie 2008, având în vedere dispozițiile art. 244 1 C. proc. civ., potrivit cărora asemenea încheieri pot fi atacate cu recurs separat cât timp durează suspendarea cursului procesului. A contrario, după ce a încetat măsura suspendării, iar instanța s-a dezînvestit, pronunțând soluția în cauză, asemenea încheieri nu mai pot fi atacate și nu mai pot constitui obiect al recursului.

De asemenea, pentru argumentele vizând respingerea cererii de repunere în termen și constatând că decizia atacată a fost pronunțată la 18 noiembrie 2009, iar exercitarea recursului a avut loc la 14 martie 2011, se va respinge, ca tardiv recursul împotriva acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de repunere în termen formulată de recurenta I.L.V. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta I.L.V. împotriva încheierii de ședință din 10 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 179 din 18 noiembrie 2009 a aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.