ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1577/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 607 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului Iași, s-a respins contestația

formulată de reclamanții B.E., N.M.D., I.L.V., S.L.M. în contradictoriu cu

Primarul municipiului Iași, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În raport cu actele

procedurale existente în dosar, instanța a constatat incidența art. 248 alin.

(1) C. proc. civ., conform căruia „orice cerere de chemare în judecată,

contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de

revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în

nelucrare din vina părții timp de un an”.

Astfel, s-a constatat

că la termenul din data de 10 septembrie 2008, în conformitate cu dispozițiile

art. 242 pct. 2 C. proc. civ., s-a suspendat judecata apelului, deoarece

părțile, deși legal citate, nu s-au prezentat în instanță și nu au solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

Cererea de apel a

rămas în nelucrare mai mult de un an după data suspendării, nefiind îndeplinit

niciun act de procedură în vederea continuării procesului și nefiind dovedit că

ar exista vreun motiv care să fi suspendat cursul perimării, conform art. 250

alin. ultim C. proc. civ.

În consecință, prin

decizia civilă nr. 179 din 18 noiembrie 2009 Curtea de Apel Iași a constatat

perimată cererea de apel.

Împotriva acestei

decizii și a încheierii de suspendare a judecății din 10 septembrie 2008 a

declarat recurs, la 14 martie 2011, reclamanta I.L.

S-a solicitat, prin

memoriul de recurs, și repunerea în termenul de exercitare a căii de atac, în

conformitate cu dispozițiile art. 103 C. proc. civ.

În acest sens,

recurenta a arătat că a luat cunoștință de cele două acte procedurale,

încheierea de suspendare și decizia dată asupra perimării, la data de 24 februarie

2011, când i-au fost eliberate copii conforme cu originalul, ceea ce înseamnă

că la acel moment a încetat împrejurarea mai presus de voința ei care a

împiedicat-o în exercitarea căii de atac.

Împrejurarea

obiectivă de a lua cunoștință de cele două termene de judecată a constat în

aceea că citarea s-a făcut la un domiciliu procesual ales, acela al avocatului

contestatorilor, deși recurenta nu a mandatat niciodată pe avocatul respectiv

să-i reprezinte interesele.

Astfel, recurenta nu

a cunoscut de existența procesului, nu a contestat dispoziția primarului,

nemandatând pe ceilalți reclamanți să acționeze și nici pe avocat, iar prin

perimarea cererii de apel a pierdut dreptul de a contesta în căile de atac

legale modalitatea de soluționare a notificării.

Cu privire la

motivele de recurs, s-a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5

C. proc. civ., toate actele procedurale fiind lovite de nulitate absolută,

deoarece s-au efectuat în lipsa unei părți care nu a fost citată sau a fost

citată la o adresă la care nu putea să primească actele de procedură.

Au fost nesocotite în

acest fel, prevederile art. 88 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. și cele ale art.

90 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care citarea s-a efectuat greșit

la o adresă pe care partea nu a ales-o.

Analizând aspectele

deduse judecății pe calea recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Solicitând repunerea

în termenul de exercitare a căii de atac, recurenta învederează împrejurări

care nu pot fi asimilate celor mai presus de voința părții pentru a fi

încadrabile în dispozițiile art. 103 C. proc. civ. și a-i justifica demersul

judiciar.

Astfel, recurenta

pretinde că nu ar fi avut cunoștință de existența litigiului (și ca atare, de

cele două acte procedurale atacate) întrucât nu l-a mandat pe avocatul din

proces și ca deci, citarea nu trebuia să se facă la domiciliul procesual ales

de acesta, ci la domiciliul părții.

Contrar susținerii

recurentei, în dosarul instanței de fond se găsește împuternicirea avocațială,

eliberată pe baza contractului de asistență juridică din 5 septembrie 2007, din

care rezultă că avocatul a fost mandatat de toți reclamanții să le reprezinte

interesele în cadrul procesului, astfel încât nu se poate pretinde

necunoașterea existenței litigiului pe rolul instanței.

Totodată, în dosarul

instanței de apel există împuternicirea avocațială, eliberată (pe baza

contractului de asistență juridică din 8 iulie 2008) în aceiași termeni,

respectiv pentru asistența și reprezentarea tuturor apelanților-contestatori.

Demersul juridic

comun al acestora era de altfel justificat de împrejurarea că dispoziția

primarului fusese emisă pe numele tuturor, propunându-se acordarea de

despăgubiri corespunzător cotei de proprietate a fiecăruia.

În felul acesta, dată

fiind natura raportului juridic ce le-a fundamentat acțiunea, reclamanții se

aflau într-adevăr, într-o coparticipare procesuală în termenii art. 47 C. proc.

civ., dreptul a cărui protecție juridică au urmărit-o, având aceeași cauză.

De aceea, s-a tins la

valorificarea lui printr-un demers comun, susținerea recurentei că n-ar fi avut

cunoștință de proces fiind lipsită de fundament.

Înscrisul de care se

folosește recurenta în această fază procesuală, pentru a demonstra că avocatul

cauzei nu ar fi acționat și în numele acesteia, nu are legătură cu cele două

contracte de asistență juridică menționate anterior, care au justificat

prestația mandatarului avocat.

Astfel, partea se

prevalează de existența unui contract de asistență juridică (16 noiembrie 2006)

încheiat cu mult înainte de sesizarea instanței și din care rezultă că obiectul

acestuia îl reprezintă „asistența și reprezentarea la Comisia de aplicare a

Legii nr. 10/2001”, beneficiar fiind B.M., în numele căreia a acționat, ca

mandatar, T.I.

Așa cum s-a arătat

însă, nu acesta este contractul pe temeiul căruia avocatul a reprezentat

părțile în proces.

De altfel, recurenta

este contradictorie în exprimarea poziției sale procesuale, afirmând pe de o

parte, că nu a atacat dispoziția primarului și că nu l-a mandatat pe avocat,

iar pe de altă parte, că prin pronunțarea soluției de perimare ar fi

prejudiciată prin pierderea dreptului de a ataca pe căile legale dispoziția

(drept pe care l-ar fi pierdut în realitate, potrivit propriilor susțineri,

vizând neformularea contestației).

Pentru toate

considerentele expuse anterior, se constată că reclamanta nu a demonstrat

existența unor împrejurări temeinice, mai presus de voința sa, asimilabile

forței majore în sensul art. 103 C. proc. civ., care să-i justifice depășirea

termenului de recurs și cererea de repunere în exercițiul căii de atac.

Ca atare, se va

respinge cererea de repunere în termen formulată.

În consecință, va fi

respins ca inadmisibil recursul împotriva încheierii de suspendare a judecății

din 10 septembrie 2008, având în vedere dispozițiile art. 244

1

C. proc.

civ., potrivit cărora asemenea încheieri pot fi atacate cu recurs separat cât

timp durează suspendarea cursului procesului.

A contrario, după ce

a încetat măsura suspendării, iar instanța s-a dezînvestit, pronunțând soluția

în cauză, asemenea încheieri nu mai pot fi atacate și nu mai pot constitui

obiect al recursului.

De asemenea, pentru

argumentele vizând respingerea cererii de repunere în termen și constatând că

decizia atacată a fost pronunțată la 18 noiembrie 2009, iar exercitarea

recursului a avut loc la 14 martie 2011, se va respinge, ca tardiv recursul

împotriva acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

repunere în termen formulată de recurenta I.L.V.

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamanta I.L.V. împotriva încheierii de

ședință din 10 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 179 din 18 noiembrie

2009 a aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.