ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2409/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 21 ianuarie 2003, reclamanta R.N.P. - Direcția Silvică București a solicitat

anularea parțială a H.G. nr. 930/2002 și a unor anexe ale acesteia, privitoare

la includerea unor terenuri aflate în administrarea reclamantei, în patrimoniul

localităților Snagov, Gruiu, Mogoșoaia, Găneasa, Cernica, Brănești, Pantelimon

și Buftea.

În motivarea acțiunii,

reclamanta arată că au fost incluse greșit în patrimoniul unor localități,

terenuri aparținând fondului forestier, aflate în administrarea reclamantei și

cuprinse în amenajamentele silvice, terenuri în suprafață totală de 144,94 ha.

Mai arată că respectivele

terenuri nu au fost administrate de primăriile în discuție și contrar

prevederilor Legii nr. 26/1996 - Codul silvic, fără avizul reclamantei sau a

ministerului tutelar și fără să se țină cont că se află în extravilanul

localităților, au fost eronat cuprinse în domeniul public al acestor comune.

Guvernul României a introdus

cerere de chemare în garanție a Consiliului Județean Ilfov, Consiliului Local

al orașului Buftea, Consiliilor Locale ale comunelor Snagov, Gruiu, Mogoșoaia,

Găneasa, Cernica, Pantelimon și Brănești, a Ministerului Agriculturii,

Alimentației și Pădurilor și a Ministerului Administrației Publice, susținând

că la baza emiterii hotărârii contestate s-au aflat hotărârile adoptate de

consiliile locale, prin care au declarat și au aprobat inventarul bunurilor ce

alcătuiesc domeniul public al respectivelor localități.

Susține și că Ministerul

Administrației Publice este organul de specialitate care a inițiat actul atacat

și care are competența de a propune menținerea, modificarea, completarea sau

abrogarea acestuia, iar Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor este

organul în subordinea căruia se află reclamanta, având și atribuții de urmărire

și control a aplicării și respectării reglementărilor în domeniul

silviculturii.

Guvernul României a depus și

întâmpinare, prin care invocă excepția lipsei capacității procesuale a

reclamantei, excepția lipsei calității procesuale a acesteia și excepția

tardivității acțiunii, iar pe fond solicită ca acțiunea să fie respinsă ca

neîntemeiată.

Și Ministerul Administrației

Publice a formulat întâmpinare, prin care ridică excepția lipsei capacității

procesuale a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale a acesteia,

iar pe fond cere ca acțiunea să fie respinsă.

Ministerul Agriculturii,

Alimentației și Pădurilor a depus la dosar întâmpinare prin care solicită

respingerea cererii de chemare în garanție a acestui minister, ca inadmisibilă,

susținând că nu a participat la fundamentarea, elaborarea și promovarea

hotărârii contestate.

Întâmpinări a depus și

Consiliul Local al comunei Snagov, în prima întâmpinare ridicând excepția

lipsei capacității sale procesuale și excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei, iar prin cealaltă solicitând respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată, menționând că terenurile care fac obiectul litigiului, privitoare

la comuna Snagov, sunt evidențiate în Cadastrul funciar al acestei comune, ca

aparținând C.A.P. Snagov.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 17 din 13 ianuarie 2004,

a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, dar a

respins și acțiunea ca neîntemeiată, ca și cererea de chemare în garanție.

Instanța reține, în

motivarea sentinței, că excepția lipsei calității procesuale a reclamantei este

neîntemeiată, pentru că, în calitate de administrator al fondului forestier

național, apără un interes legitim.

În ce privește fondul

cauzei, reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990,

a contenciosului administrativ.

Consideră că H.G. nr. 930/2002

s-a adoptat având la bază inventarele întocmite de consiliile locale,

cuprinzând bunurile ce aparțin domeniului public al comunelor respective,

inventare însușite de consiliile locale în discuție, trimise de către Consiliul

județean, Guvernului, spre atestare, iar proiectul de hotărâre a primit toate

avizele necesare, prevăzute de H.G. nr. 555/2001.

Mai consideră că reclamanta

nu a contestat inventarele însușite de consiliile locale și de Consiliul Județean

Ilfov, că aceasta nu a făcut dovada că a fost vătămată într-un drept recunoscut

de lege, ea având doar un drept de administrare asupra terenurilor și

drumurilor forestiere, nu și de proprietate asupra acestora.

Reclamanta a declarat recurs

împotriva sentinței, criticând-o pentru netemeinicie.

Susține că instanța a

respins greșit acțiunea, reținând neîntemeiat că reclamanta trebuia să verifice

legalitatea hotărârilor consiliilor locale și că acestea au inventariat

bunurile aflate în posesia, folosința și gestionarea lor, cu toate că și

pârâtul recunoaște că au fost inventariate bunurile ce alcătuiesc domeniul

public al unităților administrativ-teritoriale respective, nu terenuri

cuprinzând păduri și drumuri forestiere aparținând altor instituții de interes

național, care n-au fost, începând cu anul 1910 și până în prezent, în

patrimoniul localităților menționate mai sus.

Susține și că inventarele

sunt acte de ordine interioară, care nu se substituie titlului de proprietate

asupra terenurilor, Guvernul României având obligația să verifice actele care

au stat la baza emiterii hotărârii contestate, situație în care ar fi constatat

că chematele în garanție nu dețin vreun titlu asupra terenurilor și drumurilor

forestiere și că prin nici o lege nu s-a dispus trecerea din patrimoniul

reclamantei, în patrimoniul acestora, a terenurilor și drumurilor forestiere.

Menționează că sentința nu

cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază dispozitivul

acesteia și că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății,

schimbând natura și înțelesul acestuia, fără să aibă în vedere că administrația

centrală nu poate schimba regimul juridic al fondului forestier național, Legea

nr. 26/1996 (Codul silvic) prevăzând că fondul forestier nu poate fi diminuat,

iar Legea nr. 18/1991 stabilind care sunt terenuri și drumuri forestiere de

interes național și modul de gospodărire a acestora.

Intimatul-pârât Guvernul

României a formulat întâmpinare, în care arată că s-a respins corect acțiunea,

deoarece reclamanta nu a făcut dovada vătămării unui drept recunoscut de lege

în favoarea sa și încălcat prin emiterea actului contestat.

Susține că la elaborarea

actului s-au respectat dispozițiile legale privind elaborarea actelor

normative, proiectul de hotărâre fiind avizat de către autoritățile publice

interesate în aplicarea lui și de către Ministerul Justiției, după ce

inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unităților

administrativ-teritoriale, s-a întocmit de către comisii special constituite în

acest sens și s-a însușit prin hotărâri ale autorităților publice locale,

hotărâri care nu au fost contestate la instanța de contencios administrativ.

Analizând motivele de recurs

invocate de recurentă, ținând cont de materialul probator administrat în cauză

și de dispozițiile legale aplicabile, instanța reține următoarele:

Prin H.G. nr. 930/2002 s-a

atestat apartenența la domeniul public al județului Ilfov și al orașelor și

comunelor din județul Ilfov, a bunurilor cuprinse în anexele la hotărâre.

Recurenta-reclamantă a

contestat calitatea unora din aceste bunuri ca făcând parte din domeniul public

al comunelor Snagov, Gruiu, Mogoșoaia, Găneasa, Cernica, Brănești și Pantelimon

și a orașului Buftea, susținând că fac parte din fondul forestier național,

aflat în administrarea R.N.P., prin unitățile din subordinea acesteia.

Conform prevederilor art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 29/1990, „Orice persoană fizică sau juridică, dacă se

consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act

administrativ, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru

anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei care i-a

fost cauzată”.

Chiar dacă bunurile în litigiu fac

parte din fondul forestier național, conform prevederilor Legii nr. 26/1996

(Codul silvic), R.N.P., prin direcțiile silvice județene, are numai un drept de

administrare a acestora, statul fiind proprietarul lor și în această calitate

are dreptul, prin organele abilitate legal, să procedeze la trecerea unor

bunuri făcând parte din domeniul public de interes național, în domeniul public

de interes local, ceea ce s-a și realizat prin hotărârea în discuție.

De altfel, prin această

hotărâre nu s-a adus atingere dreptului de administrare al reclamantei, pentru

că pe bază de contract, direcțiile silvice județene își pot exercita în

continuare dreptul de administrare a bunurilor în cauză, în temeiul art. 4 alin.

(2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea R.N.P.

Ca atare, recurenta nu are

un drept recunoscut de lege care să-i fi fost vătămat prin emiterea H.G. nr. 930/2002.

Instanța reține și că

hotărârea s-a emis cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 213/1998

și de H.G. nr. 548/1999, prin această hotărâre atestându-se apartenența la

domeniul public al unor unități administrativ-teritoriale, a unor bunuri

inventariate anterior de comisii special constituite și însușite prin hotărâri

ale consiliilor locale.

Inventarele și hotărârile

consiliilor locale s-au depus la Ministerul Administrației Publice (în prezent Ministerul Administrației și Internelor), prin

Consiliul Județean Ilfov, iar acest minister a întocmit proiectul de hotărâre,

supus apoi avizării autorităților publice interesate în aplicarea lui, ca și

Ministerului Justiției și numai după aceea s-a adoptat de către Guvern.

Nu se constată, astfel, nici

încălcarea vreunor dispoziții legale privitoare la elaborarea hotărârii

contestate.

Susținerea recurentei, că

hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se

întemeiază dispozitivul ei, nu poate fi reținută, pentru că hotărârea este

motivată detaliat, atât în fapt, cât și în drept.

De asemenea, instanța a

interpretat corect probele dosarului, în raport cu dispozițiile legale aplicabile

în cauză.

Reținându-se că hotărârea

instanței de fond este legală și temeinică, se va respinge recursul, ca

nefondat, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta R.N.P. R. - Direcția Silvică București, împotriva sentinței

civile nr. 17 din 13 ianuarie 2004, a Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 aprilie 2005.