ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2417/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 8 mai 2007, reclamanta

R. București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Orașul Buftea prin Primar,

să fie lăsate în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață

de 15.000 m.p., imobilul construcție „clădire - garaj E. situate în Buftea, strada

S.

Reclamanta a invocat excepția

de nelegalitate a H.G. nr. 930/2002, anexa 1, pct. a, b și c, susținând că imobilele

ce figurează la pozițiile menționate sunt proprietatea sa și în mod nelegal Guvernul

le-a cuprins în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Județului

Ilfov.

Astfel, se arată că prin

decizia nr. 90/1982 bunurile aflate în activul secției de gospodărire comunală Buftea

au trecut în patrimoniul Grupului întreprinderilor de gospodărire comunală, unitate

care a fost reorganizată prin Legea nr. 15/1990 și decizia nr. 1200/1990 a Primăriei

Municipiului București în „R.”, care a devenit proprietatea bunurilor din patrimoniul

său.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin încheierea de la 19 octombrie 2007, a admis cererea

de sesizare a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal,

pentru soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 930/2002 și a suspendat

judecata cauzei până la soluționarea irevocabilă a excepției de nelegalitate.

Dosarul a fost trimis

la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

care, prin sentința nr. 122 din 16 ianuarie 2008, a respins ca neîntemeiată excepția

de nelegalitate și a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului

Guvernul României - emitentul actului, formulată de Ministerul Internelor și Reformei

Administrative la data de 28 noiembrie 2007.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că H.G. nr. 930/2002 este un act de atestare a domeniului public

și nu un act administrativ de drepturi de proprietate, imobilele de la poz. a,

b, c, figurând în datele centralizate transmise conform Legii nr. 213/1998.

S-a mai susținut că H.G.

nr. 930/2002 neconstituind titlu de proprietate în privința imobilelor de la poz.

a, b, c din anexă pentru unitatea administrativ teritorială, nu poate nici să lezeze

drepturi sau interese legitime ale reclamantei.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs în termen legal reclamanta R. București, prin care s-a solicitat

admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

în vederea administrării de probe noi, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

A învederat recurenta,

prin motivele de recurs, că în mod greșit a fost admisă cererea de intervenție formulată

de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative, întrucât intervenienta

nu a precizat niciodată caracterul cererii de intervenție: intervenție în interes

propriu sau intervenție în interesul uneia din părți. Este adevărat că în cuprinsul

cererii se face o trimitere la dispozițiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. dar

nici aceasta nu este de natura a lămuri pe deplin obiectul cererii în condițiile

în care existau două persoane juridice pârâte.

Pe de altă parte, s-a

precizat că nu avea nici calitatea procesuală și nici interesul pentru a interveni

în cauză. Cererea de intervenție, fiind o manifestare a acțiunii civile, trebuie

să îndeplinească aceleași condiții de exercițiu, respectiv capacitatea, calitatea,

interesul și afirmarea unui drept. Prin urmare cererea de intervenție trebuie să

fie formulată de o persoană care are calitate procesuală. În litigiile de contencios

administrativ, indiferent dacă se poartă pe cale de acțiune sau pe cale de excepție,

au calitate procesuală persoana vătămată prin act sau prin refuzul de a emite un

act administrativ, persoana beneficiară a efectelor unui act administrativ individual

atunci când se solicită nulitatea acestuia, autoritatea administrativă emitentă

a actului sau care refuza emiterea acestuia, precum și subiectele speciale de sezina:

Ministerul Public, Avocatul Poporului, Agenția Națională a Funcționarilor Publici

și Prefectul.

Ministerul Internelor

și Reformei Administrative nu are niciuna din calitățile care să legitimeze procesual

cererea sa de intervenție. Calitatea invocată în cererea de intervenție, și anume

aceea de inițiator a actului administrativ nu este de natură a justifica o calitate

procesuală pentru Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

În consecință se impunea

respingerea cererii de intervenție ca fiind formulată de către o persoană fără calitate

procesuală.

În ceea ce privește interesul

în formularea cererii, cererea de intervenție trebuia să îndeplinească condițiile

de exercițiu ale acțiunii civile, inclusiv interesul. Chiar dacă cererea formulată

este o „cerere de intervenție în interesul altuia" așa cum s-a arătat în doctrina

și jurisprudența trebuie să existe un interes propriu al persoanei care formulează

cererea, strâns legat de admiterea sau respingerea cererii principale. Altfel spus

în cazul unei cereri de intervenție în interesul reclamantului prin admiterea cererii

intervenientul ar dobândi un folos patrimonial propriu, iar în cazul în care cererea

de intervenție este în interesul pârâtului intervenientul și-ar proteja propriile

drepturi sau interese legitime prin respingerea cererii.

În prezenta cauză dacă

este vorba de o cerere de intervenție în interesul pârâtei, titularul cererii de

intervenție trebuia să justifice și să facă dovada interesului propriu pentru ca

actul administrativ vizat să fie menținut. Având în vedere că Ministerul Internelor

și Reformei Administrative nu este nici autoritate emitentă și nici beneficiară

a actului administrativ aceasta nu poate justifica vreun interes în respingerea

cererii, așa cum de altfel nu ar putea să justifice un interes nici în admiterea

acesteia.

Recurenta a mai arătat

că eronat prima instanță a respins cererea reclamantei de probatorii. În primul

rând instanța a respins cererea reclamantei de obligare a autorității publice emitente

să depună la dosar întreaga documentație ce a stat la baza emiterii actului atacat.

Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 depunerea documentației

care a stat la baza emiterii actului atacat este obligatorie în situația în care

reclamantul este terț fată de această, situație ce se regăsea și în speță. Această

opinie rezulta din interpretarea gramaticală a textelor alin. (1) și alin. (2) de

la art. 13; în timp ce la alin. (1) se folosește formula „instanța ( ...) va putea

cere autorității" la alin. (2), situație în care se află reclamanta, dispoziția

este imperativă: „instanța va cere autorității publice emitente (...)". Întrucât

dispozițiile invocate se aplică și în situația în care legalitatea actului este

verificată pe cale de acțiune și în situația în care este verificată pe cale de

excepție, rezultă că era obligatorie solicitarea documentație care a stat la baza

emiterii actului atacat.

În al doilea rând, a apreciat

recurenta că în mod netemeinic au fost respinse atât proba cu interogatoriu cât

și proba cu înscrisuri, cu motivarea că în cadru soluționării excepției de nelegalitate

nu poate analiza aspecte ce țin de „fondul litigiului". Ori, legea nu cuprinde

dispoziții derogatorii în ceea ce privește soluționarea cererii pe calea excepției

de nelegalitate. Aspectele invocate precum și teza probatorie se refereau întocmai

la încălcarea legii la momentul emiterii actului atacat, și anume încălcarea prevederilor

art. 41 din Constituție care garantează dreptul de proprietate privată, indiferent

de titular.

Pe fond, s-a susținut

că hotărârea primei instanțe este netemeinică. Prin sentința atacată instanța a

respins excepția de nelegalitate cu motivarea că Hotărârea de Guvern nu constituie

titlu de proprietate și prin urmare în acțiunea în revendicare cu care a fost sesizată

instanța civilă prin compararea titlurilor se va stabili dacă includerea imobilelor

în actul administrativ s-a făcut din eroare. Această opinie poate intra în contradicție

cu dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit acestor dispoziții:

„în cazul în care instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea

actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa cauza, fără a

ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată". Interpretând per

a contrario aceste dispoziții rezultă că în cazul respingerii excepției instanța

în fața căreia a fost invocată va ține seama de actul atacat.

Prin urmare instanța de

contencios avea obligația să verifice dacă prin actul atacat a fost încălcat dreptul

de proprietate al reclamantei, drept garantat și apărat prin legea fundamentală.

Practic prima instanță

„a refuzat" să se aplece asupra criticilor reclamantei, sugerând faptul că

instanța civilă va putea să ignore actul administrativ, deși acesta stă la baza

apărărilor pârâtei Orașul Buftea.

Prin întâmpinare, intimații

Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Orașul Buftea, prin Primar,

au solicitat respingerea recursului.

Recursul este nefondat.

Este admisibilă cererea

de intervenție accesorie în interesul Guvernului României formulată de Ministerul

Internelor și Reformei Administrative în cazul acțiunii sau excepției de nelegalitate,

având ca obiect o hotărâre a Guvernului pentru atestarea bunurilor aparținând domeniului

public, întrucât acest Minister are inițiative promovării unor astfel de acte administrative,

are obligații privind punerea lor în executare, iar potrivit art. 3 pct. 7 din

H.G. nr. 405/2007 privind funcționarea Secretariatului General al Guvernului, are

obligația de a asigura, împreună cu Secretariatul General al Guvernului, reprezentarea

Guvernului în fața instanțelor judecătorești.

Este neîntemeiat și motivul

de recurs privitor la nelegala respingere ca neîntemeiată a excepției de nelegalitate

invocată, actul administrativ atacat fiind emis cu respectarea prevederilor

art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit art.

21 alin. (1) din lege, inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților

administrativ-teritoriale se întocmește, după caz, de comisii special constituite,

conduse de președinții consiliilor județene, respectiv de Primarul General al Municipiului

București sau de primari, iar conform art. 21 alin. (2) din aceeași lege, inventarele

astfel întocmite se însușesc, după caz, de consiliile județene, de Consiliul General

al Municipiului București sau de consiliile locale.

De asemenea, în acord

cu dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, inventarele însușite potrivit

alin. (2), centralizate de consiliul județean, respectiv de Consiliul General al

Municipiului București, se trimit Guvernului pentru ca, prin hotărâre, să se ateste

apartenența bunurilor la domeniul public județean sau de interes local.

În cauză, au fost respectate

de intimatul Guvernul României prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic a acesteia, actul administrativ

atacat fiind întocmit pe baza inventarelor bunurilor care alcătuiesc domeniul public

al Orașului Buftea, aprobate prin hotărâre a Consiliului Local al Orașului Buftea

și centralizate de Consiliul Județean Ilfov.

În aceste condiții, văzând

că actul atacat este legal, fiind respectate dispozițiile legale în vigoare la momentul

emiterii lui, și că intervenientul Ministerul Internelor și Reformei Administrative

are calitate procesuală activă în proces, se constată că motivele de recurs invocate

sunt neîntemeiate și că în mod corect prima instanță a respins excepția de nelegalitate,

urmând a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta SC R. RA București împotriva

sentinței civile nr. 122 din 16 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția

a VIII a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta R. București împotriva sentinței civile nr. 122 din 16 ianuarie 2008

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 12 iunie 2008.