ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6515/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6515/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursului de față;

Reclamanta a mai

arătat că prin decizia civilă nr. 117 A, Secția a IV a civila a Tribunalului

București, a admis cererea de constatare a nulității deciziei Comitetului

Executiv al Consiliului

Popular al

Municipiului București, nr. 1816 din 13 noiembrie 1978,

prin care s-a

trecut abuziv imobilul din sector 2, proprietatea sa - la Statul Roman și a

constatat că vânzarea

construcțiilor către

foștii chiriași este validă, întrucât s-a reținut buna

credință a

acestora la momentul cumpărării, că de la rămânerea definitivă și irevocabilă a

sus-menționatei decizii, de mai multe ori s-a adresat pârâtei pentru

restituirea terenului rămas liber, în

suprafața

modestă, de 178,62 mp

.

În drept, au fost

invocate prevederile din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Municipiul

București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca

inadmisibilă, motivat de faptul că

instanța

de judecată nu se poate subroga într-un drept pe care legiuitorul

l-a

stabilit în sarcina unității deținătoare și nu poate soluționa fondul

notificării, numai dispoziția emisă de către

unitatea deținătoare putând fi

cenzurată de către instanța de judecată

în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată' prin Legea

nr. 247/2005, că, în atare condiții, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea

obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire

nu a început să curgă, reclamanta nearătând care este data depunerii ultimului

înscris și nici nu a făcut dovada efectuării unei precizări în sensul că nu mai

deține alte probe.

La termenul din data

de 28 februarie 2008, ce reprezintă prima zi de înfățișare, reclamanta a depus

la dosar o cerere de modificare a acțiunii, în sensul că își menține primul

capăt de cerere, în privința

căruia modifică

doar încadrarea în drept, respectiv își întemeiază acțiune

pe

dispozițiile art. 22 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată și

Decizia RIL nr. 20/2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, și că renunță la capătul de cerere privind

obligarea pârâtului la cheltuieli

de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 929 din 29 mai 2008 a Tribunalului București, secția a III a civilă, a fost

admisă acțiunea, s-a dispus

restituirea în

natură a trenului liber în suprafață de 197,60 mp situat în

București,

sector 2, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză nr. 3009/2008

întocmit de expert F.M., raport pe care 1-a omologat. Totodată s-a luat act că

reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a invocat în

cuprinsul acțiunii faptul că, deși a depus la dosarul format în baza Legii nr.

10/2001 toate actele necesare, nu a primit niciun răspuns de la deținător,

afirmații ce se confirmă prin probele administrate de către aceasta.

De asemenea, instanța

a mai reținut cele statuate prin decizia dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recursul în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, potrivit

căreia „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond notificarea

persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate".

Instanța a mai

reținut că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989, entitatea investită cu soluționarea notificării trebuia să

emită o decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură „în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23". Din faptul că la dosar nu

există nici o dovadă că entitatea învestită cu soluționarea notificării a

comunicat petentei, în scris, faptul că pentru emiterea deciziei/ dispoziției

mai sunt necesare anumite probe, în afara celor depuse o dată cu notificarea,

instanța a reținut că nesolutionarea notificării înăuntrul termenului legal

este imputabilă pârâtului, prin Primarul General, care nu s-a conformat

obligației în termenul

prevăzut de lege,

termenul fiind instituit de legiuitor în mod imperativ,

astfel cum rezultă

din chiar redactarea textului art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul

notificării, instanța a reținut că, petenta și-a dovedit

dreptul de proprietate asupra imobilului

notificat, la data preluării.

Totodată s-a

avut în vedere că prin decizia civilă nr. 117 A/2004 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 51/2005

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, instanțele au

reținut nevalabilitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat

în sector 2, constatând nulitatea absolută a deciziei administrative de trecere

în proprietatea statului nr. 1816/1978.

Din concluziile raportului de expertiză nr. 3009/2008 întocmit

în cauză, instanța a reținut că expertul

desemnat a stabilit faptul că terenul în litigiu - este liber de construcții,

reprezentând curtea din incinta imobilului din sector 2, are o suprafață din

acte de 178,62 mp și din măsurători de 197,60 mp; nu se înscrie în domeniul

public și nu are în subsol rețele edilitar principale.

Tribunalul a

apreciat că înscrisurile administrate în cauză constituie, în sensul

prevederilor art. 23 pct. 1 lit. a) din Normele Metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, acte juridice

care atestă deținerea proprietății de

către

reclamantă la data preluării abuzive. Conform prevederilor art.

24 din

Legea nr. 10/2001 republicată, în absența unor probe contrare, existența și,

după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută

în actul normativ sau de autoritate

prin

care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura

preluării abuzive, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în absența unor

probe contrare, persoana individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus

în

executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar.

S-a mai

reținut de asemenea că în cauză a fost dovedit dreptul de proprietate asupra

imobilului pentru care se solicită măsuri reparatorii. Dispozițiile legal

menționate mai sus, care instituie o prezumție de proprietate, introduse în

urma modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, sunt aplicabile și proceselor

în curs de judecată în cadrul cărora instanțele sunt învestite a analiza pe

fond notificările formulate anterior momentului intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005, din interpretarea dispozițiilor tranzitorii cuprinse de această lege

reieșind că legiuitorul a înțeles ca modificările aduse, atât cu privire la

condițiile de stabilire a măsurilor reparatorii, dar și în materie de

probațiune, să fie aplicabile cauzelor pendinte.

De asemenea,

tribunalul a constatat că este dovedit și caracterul abuziv al preluării

imobilului, față de prevederile art. 2

alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 și față de cele statuate cu putere de

lucru

judecat prin decizia civilă nr. 117 A/2004 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 51/2005 pronunțată de

Curtea de Apel București, hotărâri judecătorești care au stabilit caracterul

abuziv al preluării.

Apelul declarat de

pârâtul Municipiul București prin primar

general

împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins ca nefondat

prin

decizia civilă nr. 754 din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele :

-

Obiectul litigiului de față, așa cum a fost precizat de către reclamantă la 28

februarie 2008, îl constituie restituirea imobilului în cauză,

pentru care s-a formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001, dar care nu a fost soluționată până la data

pronunțării sentinței, iar nu acțiune în revendicare în temeiul art. 480,

astfel că toate considerațiile apelantei prin care se susține faptul că Legea

nr. 10/2001 este lege specială, față de dreptul comun reprezentat de

dispozițiile art. 480 C. civ. sunt nerelevante. în cauză prima instanță a

aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001 , iar nu ale dreptului comun în materie.

-

In ceea ce privește susținerea că instanța de

judecată nu se

putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a

stabilit în sarcina

unității deținătoare și

nu putea soluționa fondul notificării atâta timp

cât procedura

administrativă nu a fost finalizată, instanța de apel a constatat-o nefondată,

având în vedere că, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul

în

interesul legii, „instanța de judecată este competenta să soluționeze

pe

fond notificarea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții

interesate".

Or, este echivalent cu refuzul nejustificat nesoluționarea

notificării în aproape 7 ani de la data până la care era obligat potrivit

legii

să o facă.

Potrivit art. 329

alin. (3) C. proc. civ.

dezlegarea dată

problemelor de drept judecate ca urmare a admiterii

unui recurs în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe.

- Prin

decizia dată la data de 9 iunie 2008, de Înalta Curte de

Casație și Justiție constituită în Secții Unite,

în dosarul nr. 60/2007

prin care s-a decis cu privire la modul de

soluționare a concursului dintre legea specială ( Legea nr. 10/2001) și legea

generală (art. 480 C. civ.), nu au fost aduse modificări deciziei menționate

anterior,

dată în interesul legii, obiectul

ei fiind evident altul.

- Referitor

la celelalte motive de apel prin care se fac considerații cu privire la natura

termenului de soluționare a notificării, prevăzut de art. 23 alin. (1) si (2),

Curtea le-a constatat nefondate, luând în considerare că art. 23 din Legea nr.

10/2001

prevede ca ultimă dată de la care

curge termenul de 60 de zile în care

unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin dispoziție, este

data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Or, potrivit art. 22 din Legea

în formularea inițială, actele doveditoare puteau fi depuse într-un termen de

21 de luni de la intrarea în vigoare a legii, termen

care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acțiuni.

Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 se reglementează o obligație de a

face în sarcina pârâtei, reclamantul având dreptul să solicite

îndeplinirea acesteia conform art. 1073 C. civ. și

următoarele. Art.

23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația

unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit

exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de

lege, moment din care

creditorul poate cere îndeplinirea ei.

-

Legea nu poate fi interpretata în sensul

prelungirii sine die a

termenului soluționării notificării. în cauză, nu

se pune problema sancțiunilor disciplinare sau pecuniare pentru neîndeplinirea

obligației de a soluționa notificarea în termen,

nefiind acesta obiectul

acțiunii.

Împotriva

acestei din urmă hotărâri a declarat și motivat recurs în termen legal pârâtul

Municipiul București prin primar

general,

critica întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

,

vizând următoarele aspecte:

Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât

instanța de judecată a respins în mod eronat

apelul reținând în

considerentele hotărârii

faptul că în speță este vorba despre un refuz

nejustificat asupra

nesoluționarii notificării în aproape șapte ani de la data până la care era

obligat potrivit legii să o facă.

În mod greșit

instanța de apel a reținut cu privire la natura termenului de soluționare a

notificării, că acesta s-ar fi împlinit cu mult înainte de data formulării

acțiunii.

Instanța de

judecată nu se poate subroga într-un drept pe care

1-a stabilit legiuitorul în sarcina unității deținătoare și nu putea

astfel

soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura

administrativă nu a fost soluționată.

Termenul de

60 zile este un termen de recomandare, norma legală incidență în materie având

un caracter dispozitiv.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în limitele criticilor formulate, Înalta Curte

constata că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 23 alin. (1) actualmente art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoana deținătoare notificată

este obligată ca în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării

sau, dup caz, de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin

dispoziție sau decizie motivată asupra cererii de restituire formulată prin

notificare. Ori, la dosar nu există nicio dovadă că entitatea învestită cu

soluționarea notificării a comunicat petentei, în scris, faptul că pentru

emiterea deciziei/ dispoziției mai sunt necesare anumite probe, în afara celor

depuse odată cu notificarea, astfel că nesolutionarea notificării înăuntrul

termenului legal este imputabilă pârâtului, prin Primarul General, care nu s-a

conformat obligației în termenul prevăzut de lege, termenul fiind instituit de

legiuitor în mod imperativ, astfel cum rezultă din chiar redactarea textului

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Expirarea termenului imperativ de 60 de zile prevăzut de art. 25

alin (1) din Legea 10/2001 republicată,

conferă notificatorului legitimarea de a se adresa instanței judecătorești

pentru a obține obligarea unității deținătoare a imobilului la soluționarea

notificării, prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate.

Cum petenta a

depus notificarea și actele necesare, dovedindu-și dreptul de proprietate

asupra imobilului notificat, la data preluării iar recurentul-pârât nu a

răspuns pe parcursul a 7 ani de zile la solicitarea acesteia, lipsa unui

asemenea răspuns este nejustificată.

Prin decizia

nr. XX din 12 decembrie 2005 Secțiile Unite ale Î

naltei Curți de Casație și Justiție au stabilit că în cazul când

unitatea

deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării

nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001

republicată, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să

acorde în compensare alte bunuri sau servicii ori să prezume acordarea de

despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare

persoana

îndreptățită se poate adresa tribunalului care poate să evoce

fondul în

condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pr. civ. să se

constate, pe baza materialului probator

administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de

acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent.

Lipsa răspunsului

unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea

notificării, echivalează cu refuzul acordării măsurilor reparatorii, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că nici o dispoziție legală nu

limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței

competente, ci, dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din

Constituție prevede că

nici o lege nu poate îngrădi executarea dreptului

oricărei persoane de

a se adresa justiției

pentru apărarea intereselor sale legitime.

În aceste

condiții instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției motivate emisă de unitatea

deținătoare sau de entitatea investită cu soluționarea notificării ci și acțiunea

persoanei

îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea

părții interesate.

Ca atare, cum

reclamanta la data de 03 august 2001, a notificat cu nr. 2713 Primăria

Municipiului București, solicitând „restituirea în natură a imobilului situat

în sector 2" - dosarul primăriei nr. 12043 din 08 august 2001, depunând pe

parcurs toate actele necesare, de mai multe ori, ultima dată redepunându-le pe

21 noiembrie 2007, lipsa răspunsului pârâtului echivalează cu refuzul acordării

măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat abuziv astfel

că cea în cauză era și este îndreptățită să se

adreseze tribunalului care

este competent să evoce fondul și să

stabilească pe baza probelor administrate dacă cererea făcută prin notificare

este sau nu întemeiată.

Față de cele

ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins

ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primar General împotriva

deciziei nr. 754 A din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă .

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 11 iunie 2009.