ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6515/2009

Asupra recursului de față; Reclamanta a mai arătat că prin decizia civilă nr. 117 A, Secția a IV a civila a Tribunalului București, a admis cererea de constatare a nulității deciziei Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, nr. 1816 din 13 noiembrie 1978, prin care s-a trecut abuziv imobilul din sector 2, proprietatea sa - la Statul Roman și a constatat că vânzarea construcțiilor către foștii chiriași este validă, întrucât s-a reținut buna credință a acestora la momentul cumpărării, că de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sus-menționatei decizii, de mai multe ori s-a adresat pârâtei pentru restituirea terenului rămas liber, în suprafața modestă, de 178,62 mp . În drept, au fost invocate prevederile din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Municipiul București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, motivat de faptul că instanța de judecată nu se poate subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu poate soluționa fondul notificării, numai dispoziția emisă de către unitatea deținătoare putând fi cenzurată de către instanța de judecată în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată' prin Legea nr. 247/2005, că, în atare condiții, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire nu a început să curgă, reclamanta nearătând care este data depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut dovada efectuării unei precizări în sensul că nu mai deține alte probe.

La termenul din data de 28 februarie 2008, ce reprezintă prima zi de înfățișare, reclamanta a depus la dosar o cerere de modificare a acțiunii, în sensul că își menține primul capăt de cerere, în privința căruia modifică doar încadrarea în drept, respectiv își întemeiază acțiune pe dispozițiile art. 22 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată și Decizia RIL nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și că renunță la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 929 din 29 mai 2008 a Tribunalului București, secția a III a civilă, a fost admisă acțiunea, s-a dispus restituirea în natură a trenului liber în suprafață de 197,60 mp situat în București, sector 2, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză nr. 3009/2008 întocmit de expert F.M., raport pe care 1-a omologat.

Totodată s-a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a invocat în cuprinsul acțiunii faptul că, deși a depus la dosarul format în baza Legii nr. 10/2001 toate actele necesare, nu a primit niciun răspuns de la deținător, afirmații ce se confirmă prin probele administrate de către aceasta.

De asemenea, instanța a mai reținut cele statuate prin decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, potrivit căreia „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond notificarea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate". Instanța a mai reținut că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, entitatea investită cu soluționarea notificării trebuia să emită o decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23". Din faptul că la dosar nu există nici o dovadă că entitatea învestită cu soluționarea notificării a comunicat petentei, în scris, faptul că pentru emiterea deciziei/ dispoziției mai sunt necesare anumite probe, în afara celor depuse o dată cu notificarea, instanța a reținut că nesolutionarea notificării înăuntrul termenului legal este imputabilă pârâtului, prin Primarul General, care nu s-a conformat obligației în termenul prevăzut de lege, termenul fiind instituit de legiuitor în mod imperativ,

astfel cum rezultă din chiar redactarea textului art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pe fondul notificării, instanța a reținut că, petenta și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului notificat, la data preluării. Totodată s-a avut în vedere că prin decizia civilă nr. 117 A/2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 51/2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, instanțele au reținut nevalabilitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în sector 2, constatând nulitatea absolută a deciziei administrative de trecere în proprietatea statului nr. 1816/1978.

Din concluziile raportului de expertiză nr. 3009/2008 întocmit în cauză, instanța a reținut că expertul desemnat a stabilit faptul că terenul în litigiu - este liber de construcții, reprezentând curtea din incinta imobilului din sector 2, are o suprafață din acte de 178,62 mp și din măsurători de 197,60 mp; nu se înscrie în domeniul public și nu are în subsol rețele edilitar principale. Tribunalul a apreciat că înscrisurile administrate în cauză constituie, în sensul prevederilor art. 23 pct. 1 lit. a) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, acte juridice care atestă deținerea proprietății de către reclamantă la data preluării abuzive.

Conform prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. S-a mai reținut de asemenea că în cauză a fost dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care se solicită măsuri reparatorii.

Dispozițiile legal menționate mai sus, care instituie o prezumție de proprietate, introduse în urma modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, sunt aplicabile și proceselor în curs de judecată în cadrul cărora instanțele sunt învestite a analiza pe fond notificările formulate anterior momentului intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, din interpretarea dispozițiilor tranzitorii cuprinse de această lege reieșind că legiuitorul a înțeles ca modificările aduse, atât cu privire la condițiile de stabilire a măsurilor reparatorii, dar și în materie de probațiune, să fie aplicabile cauzelor pendinte.

De asemenea, tribunalul a constatat că este dovedit și caracterul abuziv al preluării imobilului, față de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 și față de cele statuate cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 117 A/2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 51/2005 pronunțată de Curtea de Apel București, hotărâri judecătorești care au stabilit caracterul abuziv al preluării. Apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin primar general împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 754 din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele : - Obiectul litigiului de față, așa cum a fost precizat de către reclamantă la 28 februarie 2008, îl constituie restituirea imobilului în cauză, pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, dar care nu a fost soluționată până la data pronunțării sentinței, iar nu acțiune în revendicare în temeiul art. 480, astfel că toate considerațiile apelantei prin care se susține faptul că Legea nr. 10/2001 este lege specială, față de dreptul comun reprezentat de dispozițiile art. 480 C. civ. sunt nerelevante. în cauză prima instanță a aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001 , iar nu ale dreptului comun în materie.

- In ceea ce privește susținerea că instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată, instanța de apel a constatat-o nefondată, având în vedere că, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, „instanța de judecată este competenta să soluționeze pe fond notificarea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate". Or, este echivalent cu refuzul nejustificat nesoluționarea notificării în aproape 7 ani de la data până la care era obligat potrivit legii să o facă.

Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate ca urmare a admiterii unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe. - Prin decizia dată la data de 9 iunie 2008, de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007 prin care s-a decis cu privire la modul de soluționare a concursului dintre legea specială ( Legea nr. 10/2001) și legea generală (art. 480 C. civ.), nu au fost aduse modificări deciziei menționate anterior, dată în interesul legii, obiectul ei fiind evident altul.

- Referitor la celelalte motive de apel prin care se fac considerații cu privire la natura termenului de soluționare a notificării, prevăzut de art. 23 alin. (1) si (2), Curtea le-a constatat nefondate, luând în considerare că art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede ca ultimă dată de la care curge termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin dispoziție, este data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Or, potrivit art. 22 din Legea în formularea inițială, actele doveditoare puteau fi depuse într-un termen de 21 de luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acțiuni. Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 se reglementează o obligație de a face în sarcina pârâtei, reclamantul având dreptul să solicite îndeplinirea acesteia conform art. 1073 C. civ.

și următoarele. Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, moment din care creditorul poate cere îndeplinirea ei. - Legea nu poate fi interpretata în sensul prelungirii sine die a termenului soluționării notificării. în cauză, nu se pune problema sancțiunilor disciplinare sau pecuniare pentru neîndeplinirea obligației de a soluționa notificarea în termen, nefiind acesta obiectul acțiunii. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat și motivat recurs în termen legal pârâtul Municipiul București prin primar general, critica întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. , vizând următoarele aspecte: Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât instanța de judecată a respins în mod eronat apelul reținând în considerentele hotărârii faptul că în speță este vorba despre un refuz nejustificat asupra nesoluționarii notificării în aproape șapte ani de la data până la care era obligat potrivit legii să o facă. În mod greșit instanța de apel a reținut cu privire la natura termenului de soluționare a notificării, că acesta s-ar fi împlinit cu mult înainte de data formulării acțiunii. Instanța de judecată nu se poate subroga într-un drept pe care 1-a stabilit legiuitorul în sarcina unității deținătoare și nu putea astfel soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost soluționată.

Termenul de 60 zile este un termen de recomandare, norma legală incidență în materie având un caracter dispozitiv. Verificând legalitatea deciziei recurate în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constata că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) actualmente art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoana deținătoare notificată este obligată ca în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, dup caz, de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție sau decizie motivată asupra cererii de restituire formulată prin notificare.

Ori, la dosar nu există nicio dovadă că entitatea învestită cu soluționarea notificării a comunicat petentei, în scris, faptul că pentru emiterea deciziei/ dispoziției mai sunt necesare anumite probe, în afara celor depuse odată cu notificarea, astfel că nesolutionarea notificării înăuntrul termenului legal este imputabilă pârâtului, prin Primarul General, care nu s-a conformat obligației în termenul prevăzut de lege, termenul fiind instituit de legiuitor în mod imperativ, astfel cum rezultă din chiar redactarea textului art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Expirarea termenului imperativ de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin (1) din Legea 10/2001 republicată, conferă notificatorului legitimarea de a se adresa instanței judecătorești pentru a obține obligarea unității deținătoare a imobilului la soluționarea notificării, prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate.

Cum petenta a depus notificarea și actele necesare, dovedindu-și dreptul de proprietate asupra imobilului notificat, la data preluării iar recurentul-pârât nu a răspuns pe parcursul a 7 ani de zile la solicitarea acesteia, lipsa unui asemenea răspuns este nejustificată. Prin decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 Secțiile Unite ale Î naltei Curți de Casație și Justiție au stabilit că în cazul când unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde în compensare alte bunuri sau servicii ori să prezume acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului care poate să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pr.

civ. să se constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul acordării măsurilor reparatorii, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituție prevede că nici o lege nu poate îngrădi executarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În aceste condiții instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției motivate emisă de unitatea deținătoare sau de entitatea investită cu soluționarea notificării ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Ca atare, cum reclamanta la data de 03 august 2001, a notificat cu nr. 2713 Primăria Municipiului București, solicitând „restituirea în natură a imobilului situat în sector 2" - dosarul primăriei nr. 12043 din 08 august 2001, depunând pe parcurs toate actele necesare, de mai multe ori, ultima dată redepunându-le pe 21 noiembrie 2007, lipsa răspunsului pârâtului echivalează cu refuzul acordării măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat abuziv astfel că cea în cauză era și este îndreptățită să se adreseze tribunalului care este competent să evoce fondul și să stabilească pe baza probelor administrate dacă cererea făcută prin notificare este sau nu întemeiată. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 754 A din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă . Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 iunie 2009.