ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 223/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința nr. 4893

din 06 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de S.E., în contradictoriu cu pârâta

C.C.S.D.;

A obligat pârâta să emită

decizia reprezentând titlu de despăgubire pe baza raportului de evaluare în ce privește

drepturile patrimoniale ale reclamantei recunoscute prin dispoziția nr. D1. din

11 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București;

A respins ca neîntemeiate

celelalte capete de cerere și a obligat pârâta la plata sumei de 1016,05 RON cheltuieli

de judecată reclamantei, proporțional cu admiterea cererii.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin dispoziția nr.

D1. din 11 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București, s-a propus acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantei S.E., constând în diferența dintre

suma încasată și valoarea de piață pentru imobilul în suprafață utilă de 70,49 mp,

situat în București, strada P., sector 2, compus din două camere, dependințe, boxa

16, garajul 4 precum și din cota parte din părțile comune și dependințele aferente

acestuia.

Dosarul aferent dispoziției

nr. D1. din 11 decembrie 2007 a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale,

fiind înregistrat sub nr. 42672/CC.

În speță, reclamanta a

contestat actul administrativ atipic constând în refuzul nejustificat al autorității

administrative de a elibera actul administrativ în termenul prevăzut de dispozițiile

generale aplicabile în materie, acela de 30 de zile de la data înregistrării, conform

prevederilor art. 2 pct. 1 lit. h) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia prin

nesoluționare în termenul legal a unei cereri se înțelege faptul de a nu răspunde

solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege

nu se prevede alt termen.

Astfel, s-a reținut că

refuzul nejustificat al pârâtei, în ce privește soluționarea cererii reclamantei,

rezultă din depășirea termenului în care avea obligația de a soluționa cererea în

termenul prevăzut de către lege, fiind incidente prevederile art. 2 pct. 2 din

Legea nr. 554/2004.

Mai reține instanța de

fond că justificarea autorității publice pârâte prin invocarea caracterului aleatoriu

al soluționării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală și proporțională

cu scopul urmărit.

În opinia instanței, această

întârziere, imputabilă autorității administrative, poate să conducă la depășirea

termenului rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depășire contrară

dispozițiilor Convenției, chiar dacă în speță vorbim de durata unei proceduri administrative

preliminare.

În acest context, instanța

de fond, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2

alin. (1) lit. g), h) și m) din aceeași lege raportat la dispozițiile de ansamblu

ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv

civil încălcat reclamantei prin refuzul său nejustificat, a apreciat că se impune

obligarea autorității pârâte să soluționeze cererea reclamantei având ca obiect

obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzută de lege, decizie care să conțină

titlul de despăgubire ca răspuns la dispoziția nr. D1. din 11 decembrie 2007 emisa

de Primăria Municipiului București.

Pe de altă parte, s-a

mai reținut că toate actele și operațiunile administrative care preced emiterea

titlului de despăgubire sunt în mod implicit legate de actul administrativ pentru

a cărui emitere se efectuează, motiv pentru care, obligarea pârâtei la emiterea

titlului de despăgubire reclamă, în mod intrinsec, efectuarea tuturor acestor operațiuni

administrative prealabile.

În acest context, instanța

a obligat pârâta să efectueze operațiunile administrative necesare în vederea desemnării

unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare și să emită decizia reprezentând

titllul de proprietate aferent dispoziției nr. D1. din 11 decembrie 2007 emisă de

Primăria Municipiului București.

În ceea ce privește stabilirea

unui termen de executare a obligației instituită prin prezenta hotărâre în sarcina

autorității pârâte, instanța a reținut că instituirea unui astfel de termen de executare

a hotărârii are un caracter superfluu, prin raportare la prevederile art. 24

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care se aplică ope legis, în măsura în care instanța

nu stabilește un alt termen de executare a hotărârii, or, această din urmă situație

nu se regăsește în speța de față.

În ce privește

capătul de

cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON cu titlu

de daune morale instanța de fond a reținut că reclamanta nu au învederat prin probe

certe în ce constă prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză, susținerile

acesteia în ce privește prejudiciul încercat fiind pur declarative, așa încât acest

capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.

Raportat la soluția pronunțată

de admitere în parte a acțiunii, în raport de dispozițiile art. 274 alin (1) și

(3) din C. proc. civ. instanța de fond a obligat pârâta C.C.S.D. la plata sumei

de 1016,05 RON cheltuieli de judecată parțiale în favoarea reclamantei, proporțional

cu admiterea cererii.

în cauză

Pârâta C.C.S.D. a atacat

cu recurs sentința menționată, întemeindu-și criticile pe prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat

sentința recurată numai sub aspectul obligării autorității pârâte la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 1016,05 RON.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă

a arătat că societatea de evaluare nu a respectat termenul de efectuare a raportului

de evaluare în dosarul reclamantei, ceea ce a determinat o întârziere în finalizarea

procedurii, dar cu toate acestea, a fost emisă în favoarea reclamantei decizia

nr. 9163 din 08 decembrie 2010 reprezentând titlu de despăgubire.

Consideră că față de obiectul

pricinii, față de munca îndeplinită de avocat, cât și în raport de faptul că pentru

soluționarea litigiului în fond a fost nevoie de un singur termen de judecată, acordarea

cheltuielilor de judecată într-un cuantum așa de mare este nejustificată, motiv

pentru care solicită reducerea lor corespunzătoare.

De asemenea, arată că

instanța de fond nu a ținut cont de apărarea cuprinsă în întâmpinare, potrivit căreia

această comisie este o entitate fără personalitate juridică, nu are buget propriu,

reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea

nr. 247/2005 și pe cale de consecință, nu poate fi obligată să plătească în nume

propriu cheltuielile de judecată.

de intimata-reclamantă

Intimata-reclamantă S.E.

nu a formulat întâmpinare, potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar prin notele

scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli

de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, pentru care

s-a depus în original factura fiscală.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurentul - pârât și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

de drept relevante

Intimata-reclamantă S.E.

a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii

deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul în suprafață utilă de

70,49 mp, situat în București, strada P., sector 2, pentru care s-a propus acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent prin dispoziția nr. D1. din 11 decembrie 2007

emisă de Primăria Municipiului București.

Prima instanță a stabilit

corect situația de fapt, concluzionând cu temei că în cauză s-a depășit termenul

rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire.

Referitor la cheltuielile

de judecată, Înalta Curte constată că prin sentința atacată a fost obligată C.C.S.D.

la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1016,05 RON, cu aplicarea art.

274 alin. (3) C. proc. civ.

Temeiul legal al obligării

la plata cheltuielilor de judecată îl reprezintă art. 274 C. proc. civ., această

parte fiind evident în culpă procesuală.

Este lipsită de obiectivitate

susținerea recurentei că suma 1016,05 RON stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată

este nejustificat de mare după ce instanța de fond a făcut aplicarea art. 274

alin. (3) C. proc. civ., proporțional cu admiterea cererii.

Cât privește susținerea

că această entitate nu are un buget propriu, pentru a suporta aceste cheltuieli

de judecată, este evident că este neîntemeiată de vreme ce legea prin art. 247 C.

proc. civ. nu distinge sub acest aspect decât dacă este în „partea căzută în pretenții”

ceea ce nu se poate contesta în cauză.

Pe de altă parte, în calitate

de ordonator de credite implicat direct în construcția bugetului anual în condițiile

Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, recurenta trebuia să fie diligentă

și să propună în bugetul propriu astfel de sume, știut fiind faptul că în calitate

de parte în multiplele procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești, poate

fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă „cade în pretenții” conform

art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Este adevărat că după

pronunțarea sentinței a fost emisă decizia nr. 9163 din 08 decembrie 2010 reprezentând

titlu de despăgubire, însă această împrejurare nu schimbă cu nimic datele problemei.

Exonerarea recurentei-pârâte

de plata cheltuielilor de judecată, a cărei culpă procesuală a fost stabilită în

mod corect de către instanța de fond, nu poate fi primită în cauză, în condițiile

în care atitudinea recurentei-pârâte în fața instanței de fond nu a fost una de

recunoaștere a culpei sale în executarea obligațiilor ce-i incumbă în procedura

administrativă reglementată în Titlu VII al Legii nr. 247/2005, cum în mod nejustificat

se susține prin cererea de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâta la plata cheltuielilor

de judecată, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care

o va menține.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă C.C.S.D. la 2000 RON

cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.E., reprezentând onorariu de

avocat.

soluției pronunțate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat

potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 4893 din 06 decembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Obligă recurenta la 2.000

RON cheltuieli de judecată către intimată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie

2012.