ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 223/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 4893 din 06 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de S.E., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D.; A obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pe baza raportului de evaluare în ce privește drepturile patrimoniale ale reclamantei recunoscute prin dispoziția nr. D1. din 11 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București; A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și a obligat pârâta la plata sumei de 1016,05 RON cheltuieli de judecată reclamantei, proporțional cu admiterea cererii.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin dispoziția nr. D1. din 11 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantei S.E., constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață pentru imobilul în suprafață utilă de 70,49 mp, situat în București, strada P., sector 2, compus din două camere, dependințe, boxa 16, garajul 4 precum și din cota parte din părțile comune și dependințele aferente acestuia. Dosarul aferent dispoziției nr. D1. din 11 decembrie 2007 a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind înregistrat sub nr. 42672/CC.

În speță, reclamanta a contestat actul administrativ atipic constând în refuzul nejustificat al autorității administrative de a elibera actul administrativ în termenul prevăzut de dispozițiile generale aplicabile în materie, acela de 30 de zile de la data înregistrării, conform prevederilor art. 2 pct. 1 lit. h) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia prin nesoluționare în termenul legal a unei cereri se înțelege faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Astfel, s-a reținut că refuzul nejustificat al pârâtei, în ce privește soluționarea cererii reclamantei, rezultă din depășirea termenului în care avea obligația de a soluționa cererea în termenul prevăzut de către lege, fiind incidente prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 554/2004.

Mai reține instanța de fond că justificarea autorității publice pârâte prin invocarea caracterului aleatoriu al soluționării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală și proporțională cu scopul urmărit. În opinia instanței, această întârziere, imputabilă autorității administrative, poate să conducă la depășirea termenului rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depășire contrară dispozițiilor Convenției, chiar dacă în speță vorbim de durata unei proceduri administrative preliminare.

În acest context, instanța de fond, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) și m) din aceeași lege raportat la dispozițiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamantei prin refuzul său nejustificat, a apreciat că se impune obligarea autorității pârâte să soluționeze cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzută de lege, decizie care să conțină titlul de despăgubire ca răspuns la dispoziția nr. D1. din 11 decembrie 2007 emisa de Primăria Municipiului București.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că toate actele și operațiunile administrative care preced emiterea titlului de despăgubire sunt în mod implicit legate de actul administrativ pentru a cărui emitere se efectuează, motiv pentru care, obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire reclamă, în mod intrinsec, efectuarea tuturor acestor operațiuni administrative prealabile. În acest context, instanța a obligat pârâta să efectueze operațiunile administrative necesare în vederea desemnării unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare și să emită decizia reprezentând titllul de proprietate aferent dispoziției nr. D1. din 11 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București.

În ceea ce privește stabilirea unui termen de executare a obligației instituită prin prezenta hotărâre în sarcina autorității pârâte, instanța a reținut că instituirea unui astfel de termen de executare a hotărârii are un caracter superfluu, prin raportare la prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care se aplică ope legis, în măsura în care instanța nu stabilește un alt termen de executare a hotărârii, or, această din urmă situație nu se regăsește în speța de față. În ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON cu titlu de daune morale instanța de fond a reținut că reclamanta nu au învederat prin probe certe în ce constă prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză, susținerile acesteia în ce privește prejudiciul încercat fiind pur declarative, așa încât acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.

Raportat la soluția pronunțată de admitere în parte a acțiunii, în raport de dispozițiile art. 274 alin (1) și (3) din C. proc. civ. instanța de fond a obligat pârâta C.C.S.D. la plata sumei de 1016,05 RON cheltuieli de judecată parțiale în favoarea reclamantei, proporțional cu admiterea cererii. 2. Recursul exercitat în cauză Pârâta C.C.S.D. a atacat cu recurs sentința menționată, întemeindu-și criticile pe prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a criticat sentința recurată numai sub aspectul obligării autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1016,05 RON. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că societatea de evaluare nu a respectat termenul de efectuare a raportului de evaluare în dosarul reclamantei, ceea ce a determinat o întârziere în finalizarea procedurii, dar cu toate acestea, a fost emisă în favoarea reclamantei decizia nr. 9163 din 08 decembrie 2010 reprezentând titlu de despăgubire.

Consideră că față de obiectul pricinii, față de munca îndeplinită de avocat, cât și în raport de faptul că pentru soluționarea litigiului în fond a fost nevoie de un singur termen de judecată, acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum așa de mare este nejustificată, motiv pentru care solicită reducerea lor corespunzătoare. De asemenea, arată că instanța de fond nu a ținut cont de apărarea cuprinsă în întâmpinare, potrivit căreia această comisie este o entitate fără personalitate juridică, nu are buget propriu, reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și pe cale de consecință, nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.

3. Apărarea formulată de intimata-reclamantă Intimata-reclamantă S.E. nu a formulat întâmpinare, potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar prin notele scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, pentru care s-a depus în original factura fiscală. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul - pârât și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă S.E. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul în suprafață utilă de 70,49 mp, situat în București, strada P., sector 2, pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent prin dispoziția nr. D1.

din 11 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București. Prima instanță a stabilit corect situația de fapt, concluzionând cu temei că în cauză s-a depășit termenul rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire. Referitor la cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că prin sentința atacată a fost obligată C.C.S.D. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1016,05 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Temeiul legal al obligării la plata cheltuielilor de judecată îl reprezintă art. 274 C. proc. civ., această parte fiind evident în culpă procesuală. Este lipsită de obiectivitate susținerea recurentei că suma 1016,05 RON stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată este nejustificat de mare după ce instanța de fond a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., proporțional cu admiterea cererii. Cât privește susținerea că această entitate nu are un buget propriu, pentru a suporta aceste cheltuieli de judecată, este evident că este neîntemeiată de vreme ce legea prin art. 247 C. proc. civ. nu distinge sub acest aspect decât dacă este în „partea căzută în pretenții” ceea ce nu se poate contesta în cauză. Pe de altă parte, în calitate de ordonator de credite implicat direct în construcția bugetului anual în condițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, recurenta trebuia să fie diligentă și să propună în bugetul propriu astfel de sume, știut fiind faptul că în calitate de parte în multiplele procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești, poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă „cade în pretenții” conform art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Este adevărat că după pronunțarea sentinței a fost emisă decizia nr. 9163 din 08 decembrie 2010 reprezentând titlu de despăgubire, însă această împrejurare nu schimbă cu nimic datele problemei. Exonerarea recurentei-pârâte de plata cheltuielilor de judecată, a cărei culpă procesuală a fost stabilită în mod corect de către instanța de fond, nu poate fi primită în cauză, în condițiile în care atitudinea recurentei-pârâte în fața instanței de fond nu a fost una de recunoaștere a culpei sale în executarea obligațiilor ce-i incumbă în procedura administrativă reglementată în Titlu VII al Legii nr. 247/2005, cum în mod nejustificat se susține prin cererea de recurs. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă C.C.S.D. la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.E., reprezentând onorariu de avocat. 2. Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 4893 din 06 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2012.