ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2602/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2602/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții G.E., S.M.

și V.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei:

- să trimită Dosarul

cu nr. 45042/CC către un evaluator în vederea întocmirii raportului de

expertiză în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

- să emită decizia

cuprinzând titlul de despăgubire în termen de 30 de la definitivarea evaluării.

- obligarea pârâtei

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că d

ispoziția

emisă de Municipiul București prin primarul General nr. 10499 din 13 mai 2008 a

fost trimisă la C.C.S.D., unde a primit nr. 45042/CC, că din anul 2008

reclamanții au așteptat ca dosarul acestora să fie soluționat, purtând în acest

sens o corespondență cu pârâta, că în data de 01 februarie 2010, au trimis la

C.C.A.D. o cerere prin care au solicitat urgentarea formalităților și

procedurilor, în vederea acordării într-un timp rezonabil a drepturilor de

despăgubire la care sunt îndreptățiți, dar nu

a primit răspuns.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că

refuzul său în ce privește emiterea actului administrativ are un caracter

justificat.

Prin sentința civilă nr.

3450 din 16 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanții G.E., S.M. și

V.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.A.D. a obligat pârâta

să soluționeze cererea reclamantei privind înaintarea Dosarului cu nr. 45042/CC

unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare și emiterea

titlului de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii, a obligat pârâta la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată

reclamanților, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Dispoziția nr.

10499 din 13 mai 2008 emisă de Primăria Municipiului București s-a dispus

acordarea pentru reclamanții G.E., S.M. și V.P. de măsuri reparatorii în

echivalent, constând în diferența dintre suma încasată ca despăgubire și

valoarea de piață pentru imobilul situat în, sectorul 2, București, compus din

terenul în suprafață desfășurată de 390 mp, imposibil de restituit în natură și

construcții demolate în suprafață de 221 mp. iar Dosarul aferent acestei

dispoziții a fost transmis Secretarului C.C.S.D., fiind înregistrat sub nr.

45042/CC.

S-a reținut de către

instanță că în speță reclamanții au contestat actul administrativ atipic

constând în refuzul nejustificat al autorității administrative de a elibera

actul administrativ în termenul prevăzut de dispozițiile generale aplicabile în

materie, acela de 30 de zile de la data înregistrării, conform prevederilor art.

2 pct. 1 lit. h) din Legea 554/2004, potrivit căruia prin nesoluționare în

termenul legal a unei cereri se înțelege faptul de a nu răspunde solicitantului

în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se

prevede alt termen.

S-a mai reținut că refuzul

nejustificat al pârâtei în ce privește soluționarea cererii reclamanților

rezultă din depășirea de către aceasta a termenului în care avea obligația de a

soluționa cererea acestora în termenul prevăzut de către lege, fiind incidente

prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 554/2004 și că justificarea autorității

publice pârâte prin invocarea caracterului aleatoriu al soluționării dosarelor

nu este întemeiată, necesară, legală și proporțională cu scopul urmărit.

Curtea a reținut că

dreptul de creanță născut în favoarea reclamanților prin emiterea Dispoziția nr.

10499 din 13 mai 2008 emisă de Primăria Municipiului București, dispoziție

neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și

are deci caracteristicile unui bun, iar prin nesoluționarea într-un termen

rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire autoritatea administrativă încalcă reclamanților dreptul la

respectarea bunurilor lor.

S-a mai reținut în

considerentele hotărârii atacate că emiterea actului administrativ atipic

(refuzul) pe ideea dreptului de apreciere, dar prin care se încalcă dreptul

reclamantului la respectarea bunurilor sale în sensul definit de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției, reprezintă un abuz de drept care, evident, nu

poate fi tolerat, astfel că instanța, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, corelat cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) și m) din aceeași Lege,

raportat la dispozițiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în

vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamantului prin

refuzul său nejustificat, a obligat autoritatea pârâtă să soluționeze cererea

reclamanților având ca obiect desemnarea unui evaluator, întocmirea raportului

de evaluare și emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în termen de

30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În ce privește

stabilirea unui termen de executare a obligației instituită în sarcina pârâtei

prin această hotărâre, curtea a reținut că stabilirea unui astfel de termen de

executare a hotărârii are un caracter superfluu prin raportare la prevederile art.

24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care se aplică ope legis.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român - C.C.S.D., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului declarat se arată că în cauza supusă judecății etapa

transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește

dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în

sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 10499 din 13 mai 2008 a fost transmis

de Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, fiind

înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 45042/CC, că în cazul de față s-a

făcut aplicarea art. 3 din Decizia nr. 2815/2008, în sensul că cererea pe caz

special a reclamantului a fost aprobată în ședința C.C.S.D. din 23 martie 2010,

că dosarul amintit mai sus a fost analizat în privința legalității respingerii

cererii de restituire în natură a imobilului și că, în vederea trimiterii la

evaluare, prin adresa din 25 noiembrie 2010 a D.C.C. Secretariatului C.C.S.D.

s-au solicitat înscrisuri care descriu construcția solicitată de reclamanți.

Arată

recurentul că dosarul de despăgubire a fost completat cu înscrisurile

solicitate, astfel că acesta a fost transmis la evaluare, a fost întocmit

raportul de evaluare în Dosarul nr. 45042/CC, astfel că cererea de obligare a C.C.S.D.

la soluționarea

cererii reclamantei în vederea înaintării Dosarului cu nr. 45042/CC unui

evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în termen de 30 de zile a

rămas lipsită de obiect, astfel încât instanța de fond în mod netemeinic a

obligat pârâta la emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Referitor

la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, recurentul arată că

onorariul este nepotrivit de mare față de munca avocatului depusă în soluționarea

cauzei, fiind necesar doar un singur termen și că acordarea unor cheltuieli de

judecată este neîntemeiată și față de obiectul pricinii, întrucât cererea

introductivă de instanță privește o obligație de a face în sarcina C.C.S.D.,

care reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 și, pe cale de consecință, aceasta nu poate fi obligată să

plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță

reținând în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator

administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată.

După cum se constată

din înscrisurile existente la dosar, în favoarea intimaților-reclamanți a fost

emisă Dispoziția nr. 10499 din 13 mai 2008 de către Primăria Municipiului

București, în calitate de entitate notificată, prin care s-a propus acordarea

de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

Dosarul

de despăgubire a fost înaintat C.C.S.D., fiind înregistrat sub nr. 45042/CC la

Secretariatul Comisiei.

Admițând

acțiunea formulată de intimații-reclamanți, instanța de fond a reținut, în mod

corect, că refuzul nejustificat al pârâtei în ce privește soluționarea cererii

reclamanților rezultă din depășirea de către aceasta a termenului în care avea

obligația de a soluționa cererea acestora în termenul prevăzut de lege, fiind

incidente prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, Legea nr. 247/2005

stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie

parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de

către C.C.S.D.

Astfel fiind, în speță

sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform

cărora:

-

alin. (1): „Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu

soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele

conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea

notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca

despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului

obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv

orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana

îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de

proces-verbal de predare-primire Secretariatului C.C.S.D., pe județe, conform

eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data

intrării în vigoare a prezentei legi.”,

-

alin. (2): „Notificările formulate

potrivit prevederilor Legii

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată,cu modificările și completările ulterioare care nu au fost

soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a

prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului C.C.S.D., însoțite de deciziile/dispozițiile emise de

entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare

sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale

conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de

situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga

documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu

imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite

în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.”

-

alin. (2

1

): „Dispozițiile autorităților administrației publice

locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi

înaintate de prefect către Secretariatul C.C.S.D., însoțite de referatul

conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării

controlului de legalitate de către acesta.”

- alin. (2)

2

:

„Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi

însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare,

total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de

entitatea învestită cu soluționarea notificării.

- alin.

(3):

„În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

Biroul Central constituit prin Ordinul M.F.P. nr. 1329/2003 va proceda la

predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul C.C.S.D.

a tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor

motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de

valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în

vigoare a prezentei legi.”

-

alin.

(4):

„Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a

propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul C.C.S.D. procedează la

analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării

legalității respingerii cererii de restituire în natură.”

-

alin.

(5):

„Secretariatul C.C.S.D. va proceda la centralizarea

dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de

restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise,

evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare.”

- alin.

(6):

„După

primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va

efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl

va transmite C.C.S.D. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în

limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”

Legiuitorul

a menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea

raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În

mod expres, în art. 16 alin. 7 al acestui act normativ, se menționează că „în

baza raportului de evaluare C.C.S.D. va proceda fie la emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre

reevaluare.”

În

alin. (8) se arată că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7), care reglementează

procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător

și deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr.

10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au

consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul

prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de C.C.S.D. până la

concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse,

actualizate cu indicele de inflație.

În cauză, este

necontestat că reclamanții au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să li se

acorde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, că prin Dispoziția nr. 10499

din 13 mai 2008, Primăria Municipiului București a propus acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilul precizat anterior reclamanților, Dosarul fiind

transmis către C.C.S.D. și înregistrat sub nr. 45042/CC.

În cauză s-a efectuat

verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură

și evaluarea imobilului, dar nu a fost finalizată procedura administrativă prin

emiterea titlului de despăgubire.

Admițând acțiunea

formulată de intimații-reclamanți împotriva pârâtei C.C.S.D., instanța de fond

a susținut, în esență, că cererea acestora nu a fost soluționată într-un termen

rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit.

h) din Legea nr. 554/2004, soluție pe care instanța de recurs o apreciază ca

fiind legală și temeinică.

Este adevărat că

Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluționarea dosarelor

privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în

Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr.

2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., dar această situație nu poate

constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia

autorității competente.

Astfel, în primul

rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să

guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul

operativității, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul

realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime

ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens,

trebuie menționată Recomandarea nr. CM(2007/7) privind buna administrare, prin

care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor

membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca

administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un

termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care

există în cauza respectivă.

Într-adevăr, ca urmare

a aderării României la U.E. și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona,

care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaște

drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor

fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii

unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul

lor de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art.

41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate

în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere

dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse

în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în

reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în

cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca

scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului

Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o

bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a

cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte,

trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că

termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6

parag. 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor

administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele

administrației publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie,

instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative

competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un

termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimaților-reclamanți.

De asemenea, în

raport cu data declanșării procedurii administrative și cu data înregistrării

dosarului la C.C.S.D., precum și în raport cu importanța cauzei pentru

intimații-reclamanți, dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de

autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat

în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile

respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor

Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit

ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de

putere.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de

către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor

competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, în cauză, așa cum

s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu

soluționarea cererii formulate de intimații-reclamanți, și-au exercitat dreptul

de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve

cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului

fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimații-reclamanți.

Astfel fiind, în mod

întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina

autorității publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de

stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimaților-reclamanți.

Cum dosarul

reclamanților a fost înregistrat la Comisie sub nr. 45042/CC, se reține că

nesoluționarea acestuia într-un termen de aproximativ 2 ani și neîndeplinirea

obligației de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă

noțiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea

recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru

soluționarea cererii reclamanților și, în consecință, a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală sub acest aspect.

Emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuție ce îi incumbă autorității

pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită

nici în momentul pronunțării instanței de fond și nici până în momentul

pronunțării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în

doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra

și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe

motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un

interval de timp rezonabil.

În speță, față de

situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea

autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta

rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O. și a jurisprudenței C.E.D.O.

Este de altfel

cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată

perioada în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități

administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces

jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la

instanță.

Având în vedere că

intimații-reclamanți au demarat procedura prevăzută de legile în materia

restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru aceasta, dar

și atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative

competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat existența

refuzului nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte

apreciază ca fiind nefondate criticile recurentei aduse sentinței recurate, potrivit

cărora a rămas lipsită de obiect cererea reclamanților de înaintare a dosarului

unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 de

zile, ca urmare a faptului că în cauză a fost întocmit raportul de evaluare, de

vreme ce acest raport a fost efectuat după pronunțarea sentinței de către

instanța de fond.

În ceea ce privește

critica recurentei cu privire la soluția de obligare a acesteia de către

instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că

deoarece acțiunea reclamanților a fost admisă de către instanța de fond, iar

decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea acestora nu a fost emisă

până la pronunțarea sentinței de către această instanță, pârâta datorează

reclamanților cheltuieli de judecată în raport de dispozițiile art. 274 și 275 C.

proc. civ.

Astfel, potrivit art.

274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru,

taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea

martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va

dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. 3 al aceluiași

articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele

prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat

că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru

ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se

afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile

de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților,

onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna

desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste

cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul

trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că reclamanții au făcut dovada cheltuielilor de

judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond, astfel

că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora.

Potrivit art. 275 C.

proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile

reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară

numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

Din probele aflate la

dosar nu rezultă că pârâta C.C.S.D. ar fi recunoscut pretențiile reclamanților

la prima zi de înfățișare, ci în întâmpinare a explicat motivele pentru care nu

a dat curs cererilor reclamanților.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, din

cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speță, nu există motive de ordine publică care

să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 3450 din

16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 mai 2012.