ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2602/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții G.E., S.M. și V.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei: - să trimită Dosarul cu nr. 45042/CC către un evaluator în vederea întocmirii raportului de expertiză în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. - să emită decizia cuprinzând titlul de despăgubire în termen de 30 de la definitivarea evaluării. - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că d ispoziția emisă de Municipiul București prin primarul General nr. 10499 din 13 mai 2008 a fost trimisă la C.C.S.D., unde a primit nr. 45042/CC, că din anul 2008 reclamanții au așteptat ca dosarul acestora să fie soluționat, purtând în acest sens o corespondență cu pârâta, că în data de 01 februarie 2010, au trimis la C.C.A.D.

o cerere prin care au solicitat urgentarea formalităților și procedurilor, în vederea acordării într-un timp rezonabil a drepturilor de despăgubire la care sunt îndreptățiți, dar nu a primit răspuns. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că refuzul său în ce privește emiterea actului administrativ are un caracter justificat. Prin sentința civilă nr. 3450 din 16 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanții G.E., S.M. și V.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.A.D.

a obligat pârâta să soluționeze cererea reclamantei privind înaintarea Dosarului cu nr. 45042/CC unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare și emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a obligat pârâta la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată reclamanților, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin Dispoziția nr. 10499 din 13 mai 2008 emisă de Primăria Municipiului București s-a dispus acordarea pentru reclamanții G.E., S.M. și V.P. de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre suma încasată ca despăgubire și valoarea de piață pentru imobilul situat în, sectorul 2, București, compus din terenul în suprafață desfășurată de 390 mp, imposibil de restituit în natură și construcții demolate în suprafață de 221 mp.

iar Dosarul aferent acestei dispoziții a fost transmis Secretarului C.C.S.D., fiind înregistrat sub nr. 45042/CC. S-a reținut de către instanță că în speță reclamanții au contestat actul administrativ atipic constând în refuzul nejustificat al autorității administrative de a elibera actul administrativ în termenul prevăzut de dispozițiile generale aplicabile în materie, acela de 30 de zile de la data înregistrării, conform prevederilor art. 2 pct. 1 lit. h) din Legea 554/2004, potrivit căruia prin nesoluționare în termenul legal a unei cereri se înțelege faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

S-a mai reținut că refuzul nejustificat al pârâtei în ce privește soluționarea cererii reclamanților rezultă din depășirea de către aceasta a termenului în care avea obligația de a soluționa cererea acestora în termenul prevăzut de către lege, fiind incidente prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 554/2004 și că justificarea autorității publice pârâte prin invocarea caracterului aleatoriu al soluționării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală și proporțională cu scopul urmărit.

Curtea a reținut că dreptul de creanță născut în favoarea reclamanților prin emiterea Dispoziția nr. 10499 din 13 mai 2008 emisă de Primăria Municipiului București, dispoziție neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și are deci caracteristicile unui bun, iar prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire autoritatea administrativă încalcă reclamanților dreptul la respectarea bunurilor lor.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că emiterea actului administrativ atipic (refuzul) pe ideea dreptului de apreciere, dar prin care se încalcă dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale în sensul definit de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, reprezintă un abuz de drept care, evident, nu poate fi tolerat, astfel că instanța, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) și m) din aceeași Lege, raportat la dispozițiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamantului prin refuzul său nejustificat, a obligat autoritatea pârâtă să soluționeze cererea reclamanților având ca obiect desemnarea unui evaluator, întocmirea raportului de evaluare și emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În ce privește stabilirea unui termen de executare a obligației instituită în sarcina pârâtei prin această hotărâre, curtea a reținut că stabilirea unui astfel de termen de executare a hotărârii are un caracter superfluu prin raportare la prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care se aplică ope legis. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român - C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că în cauza supusă judecății etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 10499 din 13 mai 2008 a fost transmis de Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul C.C.S.D.

sub nr. 45042/CC, că în cazul de față s-a făcut aplicarea art. 3 din Decizia nr. 2815/2008, în sensul că cererea pe caz special a reclamantului a fost aprobată în ședința C.C.S.D. din 23 martie 2010, că dosarul amintit mai sus a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului și că, în vederea trimiterii la evaluare, prin adresa din 25 noiembrie 2010 a D.C.C. Secretariatului C.C.S.D. s-au solicitat înscrisuri care descriu construcția solicitată de reclamanți. Arată recurentul că dosarul de despăgubire a fost completat cu înscrisurile solicitate, astfel că acesta a fost transmis la evaluare, a fost întocmit raportul de evaluare în Dosarul nr. 45042/CC, astfel că cererea de obligare a C.C.S.D.

la soluționarea cererii reclamantei în vederea înaintării Dosarului cu nr. 45042/CC unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în termen de 30 de zile a rămas lipsită de obiect, astfel încât instanța de fond în mod netemeinic a obligat pârâta la emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Referitor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, recurentul arată că onorariul este nepotrivit de mare față de munca avocatului depusă în soluționarea cauzei, fiind necesar doar un singur termen și că acordarea unor cheltuieli de judecată este neîntemeiată și față de obiectul pricinii, întrucât cererea introductivă de instanță privește o obligație de a face în sarcina C.C.S.D., care reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, pe cale de consecință, aceasta nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță reținând în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată. După cum se constată din înscrisurile existente la dosar, în favoarea intimaților-reclamanți a fost emisă Dispoziția nr. 10499 din 13 mai 2008 de către Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

Dosarul de despăgubire a fost înaintat C.C.S.D., fiind înregistrat sub nr. 45042/CC la Secretariatul Comisiei. Admițând acțiunea formulată de intimații-reclamanți, instanța de fond a reținut, în mod corect, că refuzul nejustificat al pârâtei în ce privește soluționarea cererii reclamanților rezultă din depășirea de către aceasta a termenului în care avea obligația de a soluționa cererea acestora în termenul prevăzut de lege, fiind incidente prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 554/2004. Astfel, Legea nr. 247/2005 stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către C.C.S.D.

Astfel fiind, în speță sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora: - alin. (1): „Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului C.C.S.D., pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”, - alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului C.C.S.D.,

însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.” - alin. (2 1 ): „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul C.C.S.D., însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.” - alin. (2) 2 : „Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării.

- alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul M.F.P. nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul C.C.S.D. a tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.” - alin. (4): „Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul C.C.S.D. procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.” - alin. (5): „Secretariatul C.C.S.D.

va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.” - alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite C.C.S.D. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.” Legiuitorul a menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în art. 16 alin. 7 al acestui act normativ, se menționează că „în baza raportului de evaluare C.C.S.D. va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.” În alin. (8) se arată că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de C.C.S.D.

până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație. În cauză, este necontestat că reclamanții au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, că prin Dispoziția nr. 10499 din 13 mai 2008, Primăria Municipiului București a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior reclamanților, Dosarul fiind transmis către C.C.S.D. și înregistrat sub nr. 45042/CC. În cauză s-a efectuat verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură și evaluarea imobilului, dar nu a fost finalizată procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire.

Admițând acțiunea formulată de intimații-reclamanți împotriva pârâtei C.C.S.D., instanța de fond a susținut, în esență, că cererea acestora nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, soluție pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind legală și temeinică. Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente. Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens, trebuie menționată Recomandarea nr. CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă. Într-adevăr, ca urmare a aderării României la U.E. și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Or, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte, trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale. Deci, în concluzie, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimaților-reclamanți.

De asemenea, în raport cu data declanșării procedurii administrative și cu data înregistrării dosarului la C.C.S.D., precum și în raport cu importanța cauzei pentru intimații-reclamanți, dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, în cauză, așa cum s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu soluționarea cererii formulate de intimații-reclamanți, și-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimații-reclamanți. Astfel fiind, în mod întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina autorității publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimaților-reclamanți. Cum dosarul reclamanților a fost înregistrat la Comisie sub nr. 45042/CC, se reține că nesoluționarea acestuia într-un termen de aproximativ 2 ani și neîndeplinirea obligației de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noțiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluționarea cererii reclamanților și, în consecință, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală sub acest aspect. Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuție ce îi incumbă autorității pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită nici în momentul pronunțării instanței de fond și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs. Este binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.

În speță, față de situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O. și a jurisprudenței C.E.D.O. Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanță. Având în vedere că intimații-reclamanți au demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru aceasta, dar și atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat existența refuzului nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile recurentei aduse sentinței recurate, potrivit cărora a rămas lipsită de obiect cererea reclamanților de înaintare a dosarului unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 de zile, ca urmare a faptului că în cauză a fost întocmit raportul de evaluare, de vreme ce acest raport a fost efectuat după pronunțarea sentinței de către instanța de fond. În ceea ce privește critica recurentei cu privire la soluția de obligare a acesteia de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că deoarece acțiunea reclamanților a fost admisă de către instanța de fond, iar decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea acestora nu a fost emisă până la pronunțarea sentinței de către această instanță, pârâta datorează reclamanților cheltuieli de judecată în raport de dispozițiile art. 274 și 275 C. proc.

civ. Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. 3 al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății. Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanții au făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond, astfel că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora. Potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

Din probele aflate la dosar nu rezultă că pârâta C.C.S.D. ar fi recunoscut pretențiile reclamanților la prima zi de înfățișare, ci în întâmpinare a explicat motivele pentru care nu a dat curs cererilor reclamanților. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speță, nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 3450 din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2012.