ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1093/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 26 august 2010

reclamanții N.V. și S.T. au solicitat instanței de contencios administrativ

obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să

efectueze controlul de legalitate a dosarului nr. 45152/CC și să înainteze

dosarul la evaluator.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că prin dispoziția Primăriei Municipiului București nr.

D1. din 21 mai 2008 s-a soluționat notificarea nr. N1. din 13 iulie 2001 și s-a

propus acordarea de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat

în București, str. B., sector 4, ce nu poate fi restituit în natură.

Au mai arătat reclamanții

că pârâta nu a înțeles să efectueze controlul de legalitate al dosarului, în vederea

stabilirii cuantumului final al despăgubirilor, nici după 2 ani și 3 luni de la

data emiterii dispoziției nr. D1. din 21 mai 2008, deși au întreprins numeroase

demersuri în acest sens.

Pârâta a formulat întâmpinare

în care arată că dosarul de despăgubire a fost analizat, etapa evaluării urmând

a fi parcursă cu respectarea ordinii stabilite prin decizia nr. 2815/2008, a cărei

emitentă este.

Prin sentința civilă

nr. 2455 din 29 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de

reclamanții N.V. și S.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia

Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor.

A obligat pârâta să efectueze

controlul de legalitate a Dosarului nr. 45152/CC și să înainteze dosarul la evaluator.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că dosarul de despăgubiri a fost înregistrat la autoritatea

pârâtă, la data de 31 iulie 2009, însă, din actele dosarului nu reiese că acesta

a fost analizat în ce privește legalitatea respingerii cererii de restituire în

natură, contrar susținerilor pârâtei.

A mai constatat prima

instanță că apărările pârâtei nu pot fi reținute, întrucât aceasta nu a invocat

niciun argument pertinent prin care să justifice întârzierea cu care a derulat procedura

prevăzută de lege în cazul reclamanților. Sub acest aspect, Curtea apreciază că

invocarea unui act intern (Decizia nr. 2815/2008) prin care se stabilește ordinea

examinării dosarelor de despăgubiri, nu constituie o justificare pentru întârziere,

mai cu seamă că la dosar nu a fost depus un extras din evidențele pârâtei care să

confirme, eventual, un volum de activitate prea mare în raport cu capacitatea sa

de procesare.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Recurenta-pârâtă

prin motivele de recurs formulate, susține, în esență, că instanța de fond în mod

greșit a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind respectarea

unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, deoarece procedura administrativă

reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor

etape, printre acestea fiind și etapa evaluării, etapă condiționată de respectarea

ordinii de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815

din 16 iulie 2008 emisă de pârâtă.

Mai precizează recurenta-pârâtă

că procedura administrativă stabilită de Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură

este o procedură complexă care cuprinde mai multe etape distincte în care sunt implicate

mai multe entități, astfel încât, în mod obiectiv, astfel de cauze nu pot fi soluționate

în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul

comun în materie contenciosului administrativ, nefiind posibilă executarea acestei

obligații într-un termen de 30 de zile.

O altă critică vizează

greșita obligare a autorității la plata cheltuielilor de judecată, în favoarea reclamanților,

cuantumul acestora fiind nejustificat de mare în raport de munca depusă de avocat,

având în vedere că pentru soluționarea procesului au fost necesare doar două termene

de judecată.

Recursul este nefondat.

Analizând actele și lucrările

dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile 304

1

C.

proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca

atare.

Omisiunea legiuitorului

de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze

fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie,

în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, să procedeze discreționar,

manifestând pasivitate și aducând astfel atingere drepturilor și libertăților fundamentale

ale cetățenilor.

Pentru respectarea termenului

rezonabil, pârâta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât să

răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, procedura administrativă

a debutat în anul 2001 prin formularea notificării, iar Dispoziția Primarului Municipiului

București datează din 21 mai 2008 și nici până în prezent nu s-a efectuat controlul

de legalitate a măsurii de respingere a cererii de restituire în natură, pentru

a se trece la etapa evaluării.

În mod corect, în raport

de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială

nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat

recurenta-pârâtă să procedeze la efectuarea controlului de legalitate și la înaintarea

dosarului către un evaluator.

Criticile care vizează

această soluție sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii menționate anterior

are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire

în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat.

Soluția instanței de fond

se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator și implicit neparcurgerea

etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data înregistrării

dosarului la Comisie (în anul 2009), este evidentă depășirea termenului rezonabil

de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi revin

fără putință de tăgadă obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului

operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.

Prin urmare, sentința

recurată este legală, atât în raport de prevederile art. 16 alin. (5) din Legea

nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât și de dispozițiile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu pot fi reținute criticile aduse în

temeiul art. 304

1

din C. proc. civ.

În ceea ce privește critica

referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată către reclamant, Înalta Curte

constată că aceasta este vădit nefondată, în contextul în care, recurenta-pârâtă

a susținut în permanență netemeinicia acțiunii formulate de reclamanți, aceasta

nu poate pretinde că a achiesat la pretențiile formulate, în sensul art. 275 C.

proc. civ., mai ales că a exercitat și calea de atac a recursului împotriva sentinței,

iar faptul că pârâta este o entitate în subordinea Ministerului Finanțelor Publice

nu reprezintă nicio piedică în obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor

de judecată, chemat în judecată fiind și Statul Român prin această Comisie, care

are buget propriu din care se pot achita aceste cheltuieli de judecată.

Nici solicitarea subsidiară

formulată, în sensul de a se diminua aceste cheltuieli de judecată nu este întemeiată,

suma de 1500 RON nefiind un onorariu exagerat de mare pentru a fi redusă, dacă se

are în vedere munca prestată de avocatul intimaților-reclamanți, care a reprezentat

partea și a formulat apărări și în fața instanței de recurs, etapă procesuală în

care nu a mai solicitat cheltuieli de judecată suplimentare.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței civile

nr. 2455 din 29 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie

2012.