ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2349/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2349/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

în judecată

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, sub nr. 5041/2/2010 reclamanții G.M. și S.M.M.P. au solicitat în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

obligarea acesteia să desemneze un evaluator care să întocmească raportul de

evaluare pentru garsoniera nr. X, din imobilul situat în București, strada N.G.,

în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, să emită

decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul menționat în termen

de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, precum și obligarea

pârâtei la plata unor penalități de 1.000 RON/zi de întârziere în situația

neexecutării hotărârii, la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe

economie, pe zi de întârziere în situația neexecutării hotărârii, aplicabilă

conducătorului autorității centrale, la plata daunelor morale în sumă de 50.000

RON și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat, în esență, că prin dispoziția din 05 septembrie 2007, Primăria

Municipiului București a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru

garsoniera nr. X, situată în imobilul din București, strada N.G., vândută în baza

Legii nr. 112/1995 conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 2000,

împreună cu cota de teren aferentă în suprafață de 3,88 m.p.

Au mai arătat reclamanții

că dispoziția menționată și dosarul administrativ au fost verificate de Instituția

Prefectului Municipiului București, care a comunicat întreaga documentație Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul fiind înregistrat la

Comisie sub nr. 14892/CC la 26 aprilie 2010 fără a se parcurge niciuna din etapele

procedurii de stabilire și acordare a despăgubiri.

Au mai menționat reclamanții

că prin cererea înregistrată sub nr. RG/32129 din 01 iunie 2010 la Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor au parcurs procedura prealabilă instituită de dispozițiile

art. 7 din Legea nr. 544/2004, iar de la data parcurgerii plângerii prealabile și

până la data formulării prezentei acțiuni în contencios administrativ autoritățile

centrale au refuzat să soluționeze cererea și să emită decizia reprezentând titlul

de despăgubire pentru imobilul în litigiu.

Reclamanții au arătat

că nesoluționarea cererii în termenul prevăzut de art. 2 alin (1) lit. h) din Legea

nr. 554/2004 se constituie într-un refuz nejustificat, un abuz al autorităților

centrale cu atât mai mult cu cât dreptul la soluționare în termen rezonabil reprezintă

o garanție pentru soluționarea echitabilă atât în procedura prealabilă cât și în

contencios fiind statuat ca atare în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Apel

Prin sentința civilă

nr. 176 din 14 ianuarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, obligând pârâta să emită decizia

privind acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea plății

unei penalități de 100 RON/zi de întârziere; s-au respins capetele de cerere privind

obligarea pârâtei la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie și obligarea

la plata daunelor morale, ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta la plata către

reclamant a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut că dispoziția Primarului Municipiului București prin

care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent a fost emisă la data

de 05 septembrie 2007, iar după cum rezultă din adresa din 30 aprilie 2010 a Instituției

Prefectului Municipiului București, dispoziția și dosarul administrativ, după ce

au fost verificate, au fost comunicate Secretariatului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, dosarul fiind înregistrat la Comisie sub nr. 14892/CC

la 26 aprilie 2010.

Prin urmare, în condițiile

în care în speță dosarul reclamanților a fost înregistrat la autoritatea pârâtă

la 26 aprilie 2010, s-a apreciat că pârâta avea obligația a-l analiza într-un termen

rezonabil, chiar dacă procedura analizei prealabile presupunea efectuarea de verificări

la autoritatea emitentă a dispoziției de acordare a despăgubirilor în baza Legii

nr. 10/2001.

Curtea a mai reținut că

deși prin cererea înregistrată sub nr. RG/32129 din 01 iunie 2010 la Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamanții au solicitat autorității pârâte să

desemneze evaluator și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru

imobilul în litigiu, pârâta nu le-a comunicat un răspuns, iar prin întâmpinare nu

a indicat momentul când va proceda la soluționarea dosarului reclamanților.

Instanța a mai reținut

că de la data înregistrării dosarului reclamanților la autoritatea pârâtă, 26

aprilie 2010 și până la momentul dezbaterilor în cauza de față, au trecut aproximativ

9 luni, timp în care, din apărările din întâmpinare, nu rezultă că dosarul ar fi

parcurs etapa verificării. Ca urmare, Curtea a constatat o nesoluționare într-un

termen rezonabil a cererii, nefiind parcursă procedura prevăzută de art. 16

alin. (4)-(7) din Legea nr. 247/2005.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de Apel București a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, invocând art. 299 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta combate hotărârea

fondului sub următoarele aspecte:

3.1. Greșita reținere

a încălcării principiului soluționării cererilor într-un termen rezonabil

Potrivit recurentei, în

cauză nu există argumente care să justifice concluzia Curții de Apel, mai ales că

dosarul de despăgubire al reclamanților face parte din categoria celor trimise ulterior

O.U.G. nr. 81/2007. De asemenea, recurenta arată că i s-a reproșat că nu a trimis

dosarul evaluatorului după 9 luni de la înregistrarea acestuia, deși controlul de

legalitate al Prefecturii s-a realizat pe o durată de 2 ani și jumătate.

3.2 Au fost ignorate etapele

procedurii administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

La acest punct recurenta

critică procedeul instanței de fond de a o obliga să emită „direct” decizia reprezentând

titlul de despăgubire, trecând peste etapele procedurii administrative, cu încălcarea

legii. În plus, a fost obligată să parcurgă procedura în cel mult 30 de zile de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii, deși executarea obligației depinde și de evaluatori

care au nevoie de 20 zile pentru evaluarea unui teren.

3.3. Nu există temei pentru

obligarea Comisiei la plata de penalități și cheltuieli de judecată.

Recurenta susține că obligarea

sa la plata unor penalități este nejustificată.

Cât privește cheltuielile

de judecată, în cauză erau incidente prevederile art. 275 C. proc. civ. întrucât

„a recunoscut implicit” dreptul subiectiv al reclamanților. În subsidiar, recurenta

a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., mai ales că

pentru soluționarea prezentului litigiu a fost necesar un singur termen de judecată.

Prin concluziile scrise

formulate pentru termenul din 15 mai 2012, intimații au solicitat respingerea recursului

ca nefondat, însușindu-și considerentele prezentate de prima instanță în sentința

atacată.

În plus, intimații au

mai susținut că deciziile interne ale recurentei care privesc modalitatea de selectare

a dosarelor au caracter abuziv și discreționar și sunt încălcate chiar de emitentă.

Referitor la termenul

stabilit pentru executare, intimații au arătat că acesta este rezonabil iar penalitățile

au fost stabilite pentru a constrânge autoritatea să respecte termenul de 60 de

zile.

În fine, cât privește

cheltuielile de judecată, intimații au precizat că recurenta este în culpă procesuală,

pasivitatea sa determinându-i să formuleze cererea de chemare în judecată. Cuantumul

acestora este rezonabil, nefiind cazul să se aplice art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor cuprinse în concluziile

scrise, dar și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

1.Argumente de fapt și

de drept relevante

Intimații-reclamanți G.M.

și S.M.M.P. au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având

ca obiect, în esență, obligarea recurentei-pârâte Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor de a derula procedura administrativă reglementată de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, cu finalitatea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire,

corelativ constatării că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a Dosarului

nr. 14892/CC.

Necontestat, intimații

sunt titularii unui drept la despăgubiri pentru imobilul naționalizat prin Decretul

nr. 92/1950, respectiv o garsonieră și cota de teren aferentă, imposibil de restituit

în natură întrucât a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare din

20 ianuarie 2000, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Acest drept le-a fost recunoscut

prin dispoziția din 5 septembrie 2007 a Primăriei Municipiului București.

După exercitarea controlului

de legalitate, Instituția Prefectului Municipiului București a predat, în original,

dosarul aferent notificării din 5 aprilie 2001, la Secretariatul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor unde s-a înregistrat sub nr. 14892/CC la 26 aprilie

2010.

Până la data soluționării

recursului de față, 15 mai 2012, recurenta nu a emis decizia reprezentând titlu

de despăgubire și, de altfel, nu a făcut dovada parcurgerii niciuneia dintre etapele

prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În aceste condiții, Înalta

Curte reține, la fel ca judecătorul fondului, că s-a depășit termenul rezonabil

de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor.

Răspunzând punctual criticilor

formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

1.1.Referitor la nesoluționarea

cererii de despăgubire într-un termen rezonabil

Apărarea recurentei în

sensul că dosarul de despăgubire face parte din categoria celor înregistrate la

autoritate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007 și va fi selectat în vederea

trimiterii la evaluare pe baza criteriilor stabilite prin decizia nr. 2815/2008,

adică în ordinea înregistrării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

, nu poate fi primită.

Fără a nega dreptul autorității

recurente de a adopta norme în vederea organizării activității sale, Înalta Curte

nu poate face abstracție de faptul că dosarul intimaților a debutat cu notificarea

din anul 2001 și nu a fost soluționat nici la data de 15 mai 2012. Complexitatea

etapelor procedurii administrative la care face referire recurenta nu poate constitui

un argument care să justifice prelungirea sine die a momentului emiterii deciziei

reprezentând titlul de despăgubire pentru intimați.

Nici împrejurarea că avizul

de legalitate al prefectului a fost acordat cu întârziere (dosarul trenând la această

instituție publică peste doi ani) nu poate conduce la exonerarea de răspundere a

recurentei, pentru că judecătorul fondului s-a raportat la perioada de după înregistrarea

dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor atunci când a constatat

că și această autoritate a depășit termenul rezonabil de soluționare.

În plus, în prezenta cauză

prezintă relevanță împrejurarea că, în urma verificărilor efectuate de recurentă,

nu s-au constatat nici un fel de nereguli sau lipsuri în dosarul intimaților, care,

dat fiind obiectul său, nu prezintă gradul de complexitate invocat în alte situații.

Conchizând, instanța de

recurs reține, pe baza jurisprudenței sale consecvente, precum și a Curții Europene

a Drepturilor Omului, că autoritățile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare

a aplicării legii împotriva dreptului la un proces echitabil, pentru că aceasta

înseamnă să-și invoce propria culpă în privința încălcării drepturilor recunoscute

prin Convenție.

1.2.Referitor la obligația

de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire

Contrar susținerilor recurentei,

obligarea sa la emiterea deciziei potrivit art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, este corectă.

Evident, această decizie

nu va fi emisă „direct”, ci după parcurgerea etapei evaluării, însă pretenția recurentei

ca intimații să obțină un titlu executoriu pentru fiecare dintre etapele procedurii

administrative este contrară spiritului reglementării și instituie o sarcină exorbitantă

pentru persoanele îndreptățite la despăgubiri.

De altfel, teama recurentei

că nu se poate încadra în termenul legal de 30 de zile este nejustificată, câtă

vreme prin dispozitivul sentinței i s-a fixat un termen de executare de „60 de zile

de la rămânerea irevocabilă a sentinței”.

1.3.Referitor la penalitățile

de întârziere și cheltuielile de judecată

Posibilitatea acordării

penalităților de întârziere prin dispozitivul hotărârii este prevăzută expres în

art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, acestea fiind concepute ca un mijloc de

constrângere a autorității publice, în vederea executării obligației și, în același

timp, ca o garanție suplimentară pentru reclamanți că își vor vedea restabilit dreptul

sau interesul vătămat.

Deși în alte cauze Înalta

Curte a înlăturat din dispozitiv penalitățile stabilite de către prima instanță,

în speța de față acest lucru nu se impune întrucât dosarul de despăgubire nu comportă

nici un fel de dificultate, fiind vorba numai de o garsonieră și de terenul aferent

care există în materialitatea lor.

Și în ceea ce privește

cheltuielile de judecată, soluția fondului este corectă, ele fiind acordate în baza

art. 274 C. proc. civ. care sancționează partea care este în culpă procesuală. Susținerea

Comisiei că „a recunoscut implicit” dreptul subiectiv al reclamanților este lipsită

de orice consistență, câtă vreme nici până în prezent nu a finalizat procedura administrativă,

„recunoașterea” fiind pur declarativă, fără nicio consecință în planul realității

juridice.

De asemenea, susținerea

recurentei că suma de 4.000 RON este nepotrivit de mare în raport cu munca avocatului

și complexitatea cauzei este lipsită de obiectivitate. Atât anterior procedurii

judiciare, cât și pe parcursul judecății la prima instanță, avocatul reclamanților

a întocmit actele procedurale corespunzătoare interesului clienților săi, nefiind

cazul să se aplice art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul diminuării onorariului.

adoptate în recurs

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

Totodată, în temeiul

art. 274 C. proc. civ., recurenta, care a pierdut procesul, va fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 176

din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la 2.000 RON cheltuieli

de judecată către intimații-reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 mai

2012.