ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2349/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 5041/2/2010 reclamanții G.M. și S.M.M.P.

au solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor obligarea acesteia să desemneze un evaluator care să întocmească raportul de evaluare pentru garsoniera nr. X, din imobilul situat în București, strada N.G., în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul menționat în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, precum și obligarea pârâtei la plata unor penalități de 1.000 RON/zi de întârziere în situația neexecutării hotărârii, la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere în situația neexecutării hotărârii, aplicabilă conducătorului autorității centrale, la plata daunelor morale în sumă de 50.000 RON și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că prin dispoziția din 05 septembrie 2007, Primăria Municipiului București a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru garsoniera nr. X, situată în imobilul din București, strada N.G., vândută în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 2000, împreună cu cota de teren aferentă în suprafață de 3,88 m.p. Au mai arătat reclamanții că dispoziția menționată și dosarul administrativ au fost verificate de Instituția Prefectului Municipiului București, care a comunicat întreaga documentație Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul fiind înregistrat la Comisie sub nr. 14892/CC la 26 aprilie 2010 fără a se parcurge niciuna din etapele procedurii de stabilire și acordare a despăgubiri.

Au mai menționat reclamanții că prin cererea înregistrată sub nr. RG/32129 din 01 iunie 2010 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au parcurs procedura prealabilă instituită de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 544/2004, iar de la data parcurgerii plângerii prealabile și până la data formulării prezentei acțiuni în contencios administrativ autoritățile centrale au refuzat să soluționeze cererea și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul în litigiu. Reclamanții au arătat că nesoluționarea cererii în termenul prevăzut de art. 2 alin (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 se constituie într-un refuz nejustificat, un abuz al autorităților centrale cu atât mai mult cu cât dreptul la soluționare în termen rezonabil reprezintă o garanție pentru soluționarea echitabilă atât în procedura prealabilă cât și în contencios fiind statuat ca atare în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința civilă nr. 176 din 14 ianuarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, obligând pârâta să emită decizia privind acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea plății unei penalități de 100 RON/zi de întârziere; s-au respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie și obligarea la plata daunelor morale, ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că dispoziția Primarului Municipiului București prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent a fost emisă la data de 05 septembrie 2007, iar după cum rezultă din adresa din 30 aprilie 2010 a Instituției Prefectului Municipiului București, dispoziția și dosarul administrativ, după ce au fost verificate, au fost comunicate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul fiind înregistrat la Comisie sub nr. 14892/CC la 26 aprilie 2010. Prin urmare, în condițiile în care în speță dosarul reclamanților a fost înregistrat la autoritatea pârâtă la 26 aprilie 2010, s-a apreciat că pârâta avea obligația a-l analiza într-un termen rezonabil, chiar dacă procedura analizei prealabile presupunea efectuarea de verificări la autoritatea emitentă a dispoziției de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001.

Curtea a mai reținut că deși prin cererea înregistrată sub nr. RG/32129 din 01 iunie 2010 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamanții au solicitat autorității pârâte să desemneze evaluator și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul în litigiu, pârâta nu le-a comunicat un răspuns, iar prin întâmpinare nu a indicat momentul când va proceda la soluționarea dosarului reclamanților. Instanța a mai reținut că de la data înregistrării dosarului reclamanților la autoritatea pârâtă, 26 aprilie 2010 și până la momentul dezbaterilor în cauza de față, au trecut aproximativ 9 luni, timp în care, din apărările din întâmpinare, nu rezultă că dosarul ar fi parcurs etapa verificării.

Ca urmare, Curtea a constatat o nesoluționare într-un termen rezonabil a cererii, nefiind parcursă procedura prevăzută de art. 16 alin. (4)-(7) din Legea nr. 247/2005. 3. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând art. 299 și art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta combate hotărârea fondului sub următoarele aspecte: 3.1. Greșita reținere a încălcării principiului soluționării cererilor într-un termen rezonabil Potrivit recurentei, în cauză nu există argumente care să justifice concluzia Curții de Apel, mai ales că dosarul de despăgubire al reclamanților face parte din categoria celor trimise ulterior O.U.G.

nr. 81/2007. De asemenea, recurenta arată că i s-a reproșat că nu a trimis dosarul evaluatorului după 9 luni de la înregistrarea acestuia, deși controlul de legalitate al Prefecturii s-a realizat pe o durată de 2 ani și jumătate. 3.2 Au fost ignorate etapele procedurii administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. La acest punct recurenta critică procedeul instanței de fond de a o obliga să emită „direct” decizia reprezentând titlul de despăgubire, trecând peste etapele procedurii administrative, cu încălcarea legii. În plus, a fost obligată să parcurgă procedura în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, deși executarea obligației depinde și de evaluatori care au nevoie de 20 zile pentru evaluarea unui teren.

3.3. Nu există temei pentru obligarea Comisiei la plata de penalități și cheltuieli de judecată. Recurenta susține că obligarea sa la plata unor penalități este nejustificată. Cât privește cheltuielile de judecată, în cauză erau incidente prevederile art. 275 C. proc. civ. întrucât „a recunoscut implicit” dreptul subiectiv al reclamanților. În subsidiar, recurenta a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., mai ales că pentru soluționarea prezentului litigiu a fost necesar un singur termen de judecată. 4. Apărările intimaților Prin concluziile scrise formulate pentru termenul din 15 mai 2012, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat, însușindu-și considerentele prezentate de prima instanță în sentința atacată.

În plus, intimații au mai susținut că deciziile interne ale recurentei care privesc modalitatea de selectare a dosarelor au caracter abuziv și discreționar și sunt încălcate chiar de emitentă. Referitor la termenul stabilit pentru executare, intimații au arătat că acesta este rezonabil iar penalitățile au fost stabilite pentru a constrânge autoritatea să respecte termenul de 60 de zile. În fine, cât privește cheltuielile de judecată, intimații au precizat că recurenta este în culpă procesuală, pasivitatea sa determinându-i să formuleze cererea de chemare în judecată. Cuantumul acestora este rezonabil, nefiind cazul să se aplice art. 274 alin. (3) C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor cuprinse în concluziile scrise, dar și în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. 1.Argumente de fapt și de drept relevante Intimații-reclamanți G.M. și S.M.M.P. au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect, în esență, obligarea recurentei-pârâte Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a derula procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu finalitatea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, corelativ constatării că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a Dosarului nr. 14892/CC. Necontestat, intimații sunt titularii unui drept la despăgubiri pentru imobilul naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, respectiv o garsonieră și cota de teren aferentă, imposibil de restituit în natură întrucât a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 2000, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Acest drept le-a fost recunoscut prin dispoziția din 5 septembrie 2007 a Primăriei Municipiului București. După exercitarea controlului de legalitate, Instituția Prefectului Municipiului București a predat, în original, dosarul aferent notificării din 5 aprilie 2001, la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor unde s-a înregistrat sub nr. 14892/CC la 26 aprilie 2010. Până la data soluționării recursului de față, 15 mai 2012, recurenta nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire și, de altfel, nu a făcut dovada parcurgerii niciuneia dintre etapele prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În aceste condiții, Înalta Curte reține, la fel ca judecătorul fondului, că s-a depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele: 1.1.Referitor la nesoluționarea cererii de despăgubire într-un termen rezonabil Apărarea recurentei în sensul că dosarul de despăgubire face parte din categoria celor înregistrate la autoritate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007 și va fi selectat în vederea trimiterii la evaluare pe baza criteriilor stabilite prin decizia nr. 2815/2008, adică în ordinea înregistrării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor , nu poate fi primită.

Fără a nega dreptul autorității recurente de a adopta norme în vederea organizării activității sale, Înalta Curte nu poate face abstracție de faptul că dosarul intimaților a debutat cu notificarea din anul 2001 și nu a fost soluționat nici la data de 15 mai 2012. Complexitatea etapelor procedurii administrative la care face referire recurenta nu poate constitui un argument care să justifice prelungirea sine die a momentului emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru intimați. Nici împrejurarea că avizul de legalitate al prefectului a fost acordat cu întârziere (dosarul trenând la această instituție publică peste doi ani) nu poate conduce la exonerarea de răspundere a recurentei, pentru că judecătorul fondului s-a raportat la perioada de după înregistrarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor atunci când a constatat că și această autoritate a depășit termenul rezonabil de soluționare.

În plus, în prezenta cauză prezintă relevanță împrejurarea că, în urma verificărilor efectuate de recurentă, nu s-au constatat nici un fel de nereguli sau lipsuri în dosarul intimaților, care, dat fiind obiectul său, nu prezintă gradul de complexitate invocat în alte situații. Conchizând, instanța de recurs reține, pe baza jurisprudenței sale consecvente, precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului, că autoritățile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii împotriva dreptului la un proces echitabil, pentru că aceasta înseamnă să-și invoce propria culpă în privința încălcării drepturilor recunoscute prin Convenție. 1.2.Referitor la obligația de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire Contrar susținerilor recurentei, obligarea sa la emiterea deciziei potrivit art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, este corectă.

Evident, această decizie nu va fi emisă „direct”, ci după parcurgerea etapei evaluării, însă pretenția recurentei ca intimații să obțină un titlu executoriu pentru fiecare dintre etapele procedurii administrative este contrară spiritului reglementării și instituie o sarcină exorbitantă pentru persoanele îndreptățite la despăgubiri. De altfel, teama recurentei că nu se poate încadra în termenul legal de 30 de zile este nejustificată, câtă vreme prin dispozitivul sentinței i s-a fixat un termen de executare de „60 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței”.

1.3.Referitor la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată Posibilitatea acordării penalităților de întârziere prin dispozitivul hotărârii este prevăzută expres în art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, acestea fiind concepute ca un mijloc de constrângere a autorității publice, în vederea executării obligației și, în același timp, ca o garanție suplimentară pentru reclamanți că își vor vedea restabilit dreptul sau interesul vătămat. Deși în alte cauze Înalta Curte a înlăturat din dispozitiv penalitățile stabilite de către prima instanță, în speța de față acest lucru nu se impune întrucât dosarul de despăgubire nu comportă nici un fel de dificultate, fiind vorba numai de o garsonieră și de terenul aferent care există în materialitatea lor.

Și în ceea ce privește cheltuielile de judecată, soluția fondului este corectă, ele fiind acordate în baza art. 274 C. proc. civ. care sancționează partea care este în culpă procesuală. Susținerea Comisiei că „a recunoscut implicit” dreptul subiectiv al reclamanților este lipsită de orice consistență, câtă vreme nici până în prezent nu a finalizat procedura administrativă, „recunoașterea” fiind pur declarativă, fără nicio consecință în planul realității juridice. De asemenea, susținerea recurentei că suma de 4.000 RON este nepotrivit de mare în raport cu munca avocatului și complexitatea cauzei este lipsită de obiectivitate. Atât anterior procedurii judiciare, cât și pe parcursul judecății la prima instanță, avocatul reclamanților a întocmit actele procedurale corespunzătoare interesului clienților săi, nefiind cazul să se aplice art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., în sensul diminuării onorariului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat. Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta, care a pierdut procesul, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 176 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 mai 2012.