ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1218/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1218/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții G.L.A. și

S.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor au solicitat obligarea pârâtei să desemneze un evaluator care să

întocmească raportul de evaluare pentru apartamentul nr. a, corp C, pentru cota

parte din părțile și dependințele comune și pentru cota de teren aferent în

suprafață de 113,72 mp din imobilul situat în București, str. P., sector 3, în

termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Reclamanții au

solicitat și obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de

despăgubire în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii și obligarea pârâtei la plata unor penalități de 1.000 RON/zi

întârziere în situația neexecutării hotărârii precum și la plata unei amenzi de

20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere în situația neexecutării

hotărârii, aplicată conducătorului autorității centrale și la plata unor daune

morale în sumă de 50.000 RON și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției nr.

9497/2005 emisă de Primarul Municipiului Brăila, a Dispoziției nr. 3528/2005 și

a Dispoziției nr. 5421/2006 emise de Primarul Municipiului București conform

art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar pe fondul cauzei pârâta a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâta a

formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București prin

Primarul General motivând că această persoană juridică a transmis dosarul

aferent notificării neînsoțit de toate actele prevăzute la pct. 16.5 din H.G.

nr. 1095/2005.

Prin cererea

precizatoare a acțiunii depusă la data de 10 februarie 2011, reclamanții au

arătat că solicită și anularea măsurii returnării Dosarului nr. 20823/CC către

Primăria Municipiului București motivând că este nelegală și abuzivă.

La termenul de

judecată din 6 aprilie 2011, curtea de apel, din oficiu, a invocat excepția de

inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a dispozițiilor emise în baza

Legii nr. 10/2001.

Pârâta a invocat

excepția tardivității cererii precizatoare în raport de art. 132 alin. (1) C.

proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 3050 din 18 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității cererii

precizatoare, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a admis excepția

inadmisibilității excepției de nelegalitate, a respins excepția de nelegalitate

ca inadmisibilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.L.A. și

S.M., a obligate pârâta să trimită Dosarul nr. 20823/CC/2007 aferent

Dispoziției nr. 5421/2006 emisă de Primăria Municipiului București către un

evaluator sau unei societăți de evaluatori, în termen de 30 de zile de la data

primirii dosarului de la Primăria Municipiului București, sub sancțiunea unei

penalități de 100 RON/zi întârziere în cazul neexecutării obligațiilor în

termen, a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire în

termen de 60 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare de către

evaluator/societate de evaluatori, sub sancțiunea unei penalități de 100 RON/zi

întârziere în caz de neexecutare a obligațiilor în termen, a respins în rest

acțiunea ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în garanție formulată de

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat chematul în

garanție Primăria Municipiului București, prin Primarul General să retransmită

Dosarul nr. 20823/CC aferent Deciziei nr. 5421/2006 în termen de 30 de zile de

la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri sub sancțiunea unei penalități de

100 RON/zi întârziere în cazul neexecutării obligațiilor în termen, de asemenea

a obligat pârâta la plata către reclamați a sumei de 2000 RON onorariu avocat.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că excepția tardivității cererii

precizatoare invocată de pârâtă este neîntemeiată în raport de conținutul

capătului de cerere precizat de reclamante.

Capătul de cerere

precizat a fost formulat ca urmare a susținerilor și actelor depuse de pârâtă,

în sensul că prin adresa nr. 20823/CC din 26 octombrie 2010 emisă după

introducerea prezentei acțiuni, pârâta a remis chematei în garanție Dosarul nr.

20823/CC/2007 aferent Dispoziției nr. 5421/2006.

Curtea de Apel a mai

reținut că excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate privește în

general actele emise în procedura Legii nr. 10/2001 cât și Dispoziția aferentă

Dosarului nr. 20823/CC/2007 care face parte din categoria actelor emise în

procedura Legii nr. 10/2001.

Deoarece pe calea

excepției de nelegalitate, reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, pot

fi atacate doar actele administrative și nu actele juridice civile, Curtea de

apel a admis excepția de inadmisibilitate și în consecință a respins excepția

de nelegalitate a Dispoziției nr. 5421/2006 a Primarului General al

Municipiului București, ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că pârâta nu a parcurs din etapele Legii nr. 247/2005 decât

etapa înregistrării în anul 2007 și etapa verificării legalității măsurii de

restituire în natură a imobilelor, iar pentru cea de-a doua etapă era necesar

un interval de cel mult 6 luni, apreciat ca fiind un termen rezonabil de

soluționare. Curtea de apel a dispus obligarea pârâtei să transmită dosarul

unui evaluator/societăți de evaluatori în termen de 30 zile de la primirea

Dosarului nr. 20823/CC/2007, sub sancțiunea unei penalități de 100 RON/zi de

întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și să emită

decizia reprezentând titlu de despăgubire în termen de 60 de zile de la

primirea raportului de evaluare de la evaluator/societăți evaluatori sub

aceeași sancțiune a plății unei penalități de 100 RON/zi de întârziere în caz

de neexecutare în termen a obligațiilor.

Cu privire la

celelalte capete din acțiune, referitoare la anularea măsurii returnării

Dosarului nr. 20823/CC către Primarul General al Municipiului București s-a

constatat că aceasta face obiectul cererii de chemare în garanție și primește o

rezolvare în cadrul acestei cereri. Solicitarea de plată a unei amenzi de 20%

din salariul brut pe economie este prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004,

ca o sancțiune pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești și nu a unei

atribuții conferită de lege autorității pârâte.

Cu privire la

obligarea pârâtei la plata unor daune morale de 50.000 RON s-a constatat că

reclamantele nu au dovedit prejudiciul moral suferit, pentru a se aprecia ca

întemeiată solicitarea.

Având în vedere că

pârâta este partea care a căzut în pretenții, instanța de fond a obligat

pârâta, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la plata către reclamanți

a sumei de 2.000 RON reprezentând onorariu avocat.

Cererea de chemare în

garanție a fost apreciată ca fiind întemeiată, deoarece potrivit art. 60 C.

proc. civ. partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia

ar putea să se îndrepte în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în

garanție sau în despăgubire.

În raport de soluția

dată cererii de chemare în judecată se constată că pârâta a căzut în pretenții,

iar obligațiile stabilite prin hotărâre pot fi executate numai după

retrimiterea Dosarului nr. 20823/CC/2007 de către Primarul General al

Municipiului București.

Împotriva hotărârii

instanței de fond pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că sentința pronunțată de Curtea de Apel București este

dată cu aplicare greșită a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut

de art. 304, pct. 9 din C. proc. civ., întrucât a fost respinsă sesizarea

Tribunalului București cu privire la soluționarea excepției de nelegalitate a

Dispoziției nr. 5421/2006 emisă de Primarul Municipiului București.

În cauză, Curtea de

Apel București trebuia să suspende prezenta cauză și să trimită dosarul

Tribunalului Argeș, aceasta fiind instanța competentă a se pronunța asupra

posibilității analizării pe calea contenciosului administrativ a dispoziției

amintite, în condițiile în care dispoziția în cauză este emisă de o autoritate

din categoria autorităților publice locale.

Recurenta mai

precizează că Dispoziția nr. 5421/2006 a fost emisă de către Primăria

Municipiului București cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a)

coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, solicitând suspendarea

cauzei și trimiterea dosarului Tribunalului București în vederea soluționării

excepției de nelegalitate a Dispoziției nr. 5421/2006 a Primarului Municipiului

București.

Recurenta mai consideră

că motivele pentru care apreciază Dispoziția nr. 5421/2006 emisă de către

Primarul Municipiului București ca fiind nelegală pot forma obiectul

controlului judecătoresc inițiat prin invocarea excepției de nelegalitate,

neexistând posibilitatea declanșării unui astfel de control în condițiile legii

speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată

Se mai susține că

instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale formulate,

prin care a solicitat obligarea reclamanților să facă dovada calității de

moștenitor de pe urma fostului proprietar, R.T.

Pe fondul cauzei se

arată că, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea

ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea

reclamantei, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 5421/2006, a fost

transmis de Primăria Municipiului București, în calitate de entitate

notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr.

20823/CC.

Totodată, dosarul a

fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în

natură a imobilului notificat și s-a constatat că este legală respingerea

cererii de restituire în natură.

În ceea ce privește

transmiterea dosarului la evaluator în termen de 30 de zile precum și emiterea

deciziei reprezentând titlu de despăgubire în termen de 60 de zile, recurenta

arată că asimilarea termenului de 30 de zile, unui termen în care Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să trimită dosarul la evaluator,

fiind inclusă și parcurgerea etapei evaluării, așa cum este prevăzut la art. 2

lit. h) din Legea nr. 554/2004 este total greșită.

În aplicarea acestor

prevederi, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr.

2/2006 care prevedea, într-adevăr, selectarea aleatorie atât a dosarului de

despăgubire cât și a evaluatorului/societății de evaluare, cu mențiunea că

această decizie a fost înlocuită cu Decizia nr. 2815/2008.

Comisia Centrală a

emis Decizia nr. 2815/2008 cu privire la modalitatea de transmitere a dosarelor

spre evaluare, respectiv în ordinea înregistrării lor, în temeiul dispozițiilor

pct. 17.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII, dar și a

soluțiilor nefavorabile pronunțate de instanțele de judecată cu privire la

criteriul aleatoriu stabilit prin Decizia nr. 2/2006.

Deci, nu poate fi

vorba de refuzul Comisiei Centrale de a emite titlul de despăgubire, având în

vedere că acesta se emite numai după parcurgerea procedurii administrative în

totalitate.

Aplicarea unor

penalități în această situație ar fi nejustificată întrucât nu Comisei Centrale

îi revine obligația de a completa dosarul de despăgubire ci entității care l-a

soluționat cât și reclamantei, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Recurenta consideră

că aplicarea plății de penalități este neîntemeiată, având în vedere că dosarul

este incomplet, iar comisia nu poate emite titlul de despăgubire.

Se mai susține că

acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată și față de obiectul

cauzei, având în vedere că este vorba de o obligație de a face și nu de o

"obligație bănească".

Examinând cauza și

sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de

recurs invocate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

În ceea ce privește

motivul de recurs potrivit căruia instanța de fond în mod greșit a respins

excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 5421/2006 emisă de Primăria

Municipiului București, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat și nu

poate fi primit:

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ:

"Legalitatea

unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data

emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța,

constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond,

sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ

competentă și suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanței de contencios

administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se

respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea

cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat

excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să

o soluționeze."

Prima instanță,

verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute în textul

citat, a respins în mod corect excepția de nelegalitate ca inadmisibilă.

Prevederile art. 5

alin. (2) din aceeași lege exceptează de la controlul de legalitate înfăptuit

de instanțele de contencios administrativ "actele administrative pentru

modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă

procedură judiciară".

Un astfel de recurs

paralel s-a prevăzut prin art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei

Înalta Curte reține următoarele:

Legea nr. 247/2005

stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie

parcurse în vederea emiterii unei decizii de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire.

Potrivit art. 16 din

Legea nr. 247/2005 deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu

soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele

conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea

notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca

despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului

obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv

orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana

îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de

proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe,

conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la

data intrării în vigoare a prezentei legi. Dispozițiile autorităților

administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul

prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând

avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării

controlului de legalitate de către acesta. Deciziile/dispozițiile sau, după

caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă

imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte

bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu

soluționarea notificării.

Alin. (3) al

aceluiași articol prevede că în termen de 30 de zile de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, Biroul Central va proceda la predarea, pe bază de

proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a

tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor

motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de

valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în

vigoare a prezentei legi.

Pe baza situației

juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri,

Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la

alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de

restituire în natură. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la

centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod

întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea

vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în

vederea întocmirii raportului de evaluare.

După primirea

dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua

procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va

transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor

în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

Legiuitorul a

menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului

de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres în art.

16 alin. (7) al acestui act normativ se menționează că în baza raportului de

evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

În alin. (8) se arată

că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7) reglementează procedura de emitere a

titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor

emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care

urmează a se acorda ca despăgubire. În cazul prevăzut la alin. (8), titlul de

despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor

consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

În cauză s-a efectuat

verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în

natură.

Recurenta a invocat

în apărarea sa împrejurarea că soluționarea dosarelor privind acordarea

despăgubirilor se face în virtutea declanșării procedurii de soluționare

prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de

înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 2815/2008 emisă

de Comisia Centrală, însă aceasta avea obligația de a trimite dosarul unui

evaluator sau societății de evaluare desemnate.

Omisiunea

legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze

fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor

statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică

să determine ea însăși acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea unei

cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garanție ce privește, în cauzele de

natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată,

dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea

unei jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea acestei

proceduri.

Doctrina europeană a

arătat că noțiunea de "termen rezonabil" este o noțiune relativă,

care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un

"termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv

în mod global și în mod concret.

Curtea de la

Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său

rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii,

adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă

rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie

civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției

competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile,

atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil,

obligatoriu.

În opinia Curții de

la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența

sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul

reclamantului și cel al autorităților competente.

Activitatea pârâtei

trebuie organizată de organele competente din interiorul său în așa fel încât

să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin

conduita pârâtei de a tergiversa soluționarea cererilor reclamantului de

emitere a titlurilor de despăgubire se aduc grave prejudicii reclamantului.

Nici motivul de

recurs potrivit căruia reclamanții nu au făcut dovada calității de moștenitori

de pe urma fostului proprietar nu este întemeiat și nu poate fi primit.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că reclamanții au depus dovezi în sensul că G.L.A.

este moștenitorul legal al numitei G.G. și faptul că G.G. a dobândit în

proprietate printr-un act de donație dreptul de a recupera în natură ori

despăgubiri, inclusiv în temeiul Legii nr. 10/ 2001 bunurile aparținând numitei

R.T.

De asemenea, Înalta

Curte constată că nici motivul de recurs privind obligația la plata

cheltuielilor de judecată nu este întemeiată.

Pentru ca o parte să

fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă

procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ.

Cheltuielile de

judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților,

onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna

desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste

cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul

trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că reclamanții au făcut dovada cheltuielilor de

judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâta la plata

cheltuielilor de judecată, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală,

pe care o va menține.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta va fi obligată la

plata cheltuielilor de judecată către intimați.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței civile nr. 3050 din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la 2.000 RON cheltuieli de judecată

către intimații-reclamanți G.L.A. și S.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.

Procesat de GGC - AS