ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 817/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 817/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea formulată pe
calea contenciosului administrativ, reclamanta R.N.P. R. – D.S. București
a chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând anularea
parțială a H.G. nr. 180 din 20 februarie 2008.
Motivându-și acțiunea,
reclamanta a arătat că, prin punctul nr. 171 din anexa la
hotărârea atacată, pârâta a inclus în mod nelegal în inventarul
bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Moara Vlăsiei
județul Ilfov suprafața de teren de 1,5 ha, parte integrantă din suprafața totală de 17,7 ha, ceea ce reprezintă în fapt o scoatere din fondul forestier a terenului respectiv.
Sesizat inițial, Tribunalul
București, secția IX contencios administrativ și fiscal, prin
sentința civilă nr. 1752 din 2 iunie 2008, a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârât și a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel
București.
La termenul de judecată de la 6
noiembrie 2008, Curtea de Apel București a dispus citarea în cauză,
în calitate de pârâți, a Ministerului Economiei și Finanțelor,
ca reprezentant al Statului Român, precum și a comunei Moara Vlăsiei,
prin primar, pentru opozabilitate.
Prin sentința civilă nr. 931
din 5 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei,
ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța o asemenea
soluție, instanța de fond a reținut că hotărârea de
Guvern a cărei anulare parțială se solicită a fost legal
emisă deoarece reclamanta nu a probat că partea din teren în
suprafață de 1,5 ha îi aparține în administrare și că
acest teren face parte din suprafața de 17,7 ha ce aparține fondului forestier proprietate publică a statului.
Instanța fondului a mai reținut
că hotărârea atacată a avut la bază hotărârea
Consiliului Local Moara Vlăsiei nr. 25/2006, prin care s-a modificat
și însușit inventarul bunurilor care aparține domeniului public
al comunei Vlăsiei, iar termenul deținut de Ocolul Silvic Snagov nu
este inclus în suprafața de 17,7 ha care face parte din domeniul public al comunei Moara Vlăsiei.
Totodată s-a reținut că
reclamantei nu i-a fost vătămat un drept recunoscut de lege,
deoarece, din actele depuse la dosar rezultă numai calitatea sa de
administrator al fondului forestier respectiv.
Împotriva sentinței pronunțate
de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta R.N.P.R.,
solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii și
anulării parțiale a H.G. nr. 180 din 20 februarie 2008 pentru
completarea anexei 28 la H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public
al județului Ilfov, precum și al orașelor și comunelor
acestui județ.
Au fost invocate motivele de recurs
prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea
cărora s-a susținut, în esență, că prima
instanță a interpretat greșit actul juridic denumit „amenajament
silvic U.P.V. Surlari”, care reprezintă evidența de cadastru
forestier, fiind aprobat prin Ordinul nr. 646/2003, nesocotind totodată
dispozițiile imperative ale Legii nr. 213/1998 și ale Codului Silvic.
În opinia recurentei, în mod greșit
și cu încălcarea legii s-a inclus în inventarul bunurilor care
aparțin domeniului public al comunei Moara Vlăsiei suprafața de 17,7 ha situată în tarlaua 49 și 50 între locul Cociovaliștea și limita tarlalei 53
- pct. 171 din anexa hotărârii contestate – în care este inclusă în
suprafață de 1,5 ha teren aparținând fondului forestier
proprietate publică a statului.
Amenajamentul silvic (u.a. 16A1, 16C1,
11A1) face dovada indubitabilă a faptului că suprafața de 1,5 ha se află în administrarea - R. - prin D.S. București – Ocolul Silvic Snagov, iar prin
suprapunerea evidențelor de cadastru forestier cu cele de cadastru general
deținute de Primăria Moara Vlăsiei rezultă că
această suprafață este inclusă în mod abuziv în domeniul
public al comunei Moara Vlăsiei.
Amenajamentele silvice reprezintă titlul
de proprietate al statutului și evidența de cadastru forestier, iar
scoaterea terenurilor din fondul forestier și schimbarea regimului juridic
al acestora sunt interzise prin Codul Silvic, care prevede în mod expres
că reducerea acestuia este interzisă.
Recursul nu este fondat.
Analizând actele dosarului,
hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma
prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar,
Înalta Curte a constatat că nu subzistă în cauză nici un motiv
de nelegalitate a hotărârii pronunțate de judecătorul fondului,
care să impună casarea sau modificarea acesteia, pentru considerentele
în continuare arătate.
În conformitate cu prevederile art. 1
alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră
vătămată într-un drept al său într-un interes legitim, de
către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea
în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios
administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului
pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost
cauzată.
Același text de lege prevede, prin
alin. (2), că se poate adresa instanței de contencios administrativ
și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes
legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui
subiect de drept .
Deși legea nu precizează
expres, din logica internă a textului se deduce că într-o atare
situație acțiunea se va formula atât împotriva autorității
publice care a emis actul, cât și împotriva beneficiarului acestuia, care
are posibilitatea să-și formuleze apărările, în
contradictoriu, în raport de susținerile reclamantului.
Legea nr. 554/2004 reglementează,
prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios administrativ subiectiv
de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de
analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și
existența unei vătămări produse reclamantului, într-un drept
ori interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată
sancțiunea nulității.
În speță, în condițiile în
care nu s-a făcut dovada că terenul indicat de reclamantă face
parte din suprafața de 17,7 ha înscrisă la poziția nr. 177 din
anexa H.G. nr. 180/2008, prima instanță a reținut în mod corect
că aceasta nu a fost vătămată într-un drept ori interes
legitim, în sensul acestor dispoziții legale.
Actele depuse de pârâtă atât la
judecata în fond, cât și în recurs (fila 52-58), atestă cu
certitudine faptul că terenul în discuție, aferent domeniului public
al comunei Moara Vlăsiei, nu se suprapune cu terenul aparținând
fondului forestier, format din parcelele L 211,CC 212 și A 213 situate în
tarlaua 50 Moara Vlăsiei, aflat în administrarea reclamantei.
În consecință, reținând
că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă
a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge
recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de R.N.P.R. – D.S.
București împotriva sentinței civile nr. 931 din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.