ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 817/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta R.N.P. R. – D.S. București a chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând anularea parțială a H.G. nr. 180 din 20 februarie 2008. Motivându-și acțiunea, reclamanta a arătat că, prin punctul nr. 171 din anexa la hotărârea atacată, pârâta a inclus în mod nelegal în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Moara Vlăsiei județul Ilfov suprafața de teren de 1,5 ha, parte integrantă din suprafața totală de 17,7 ha, ceea ce reprezintă în fapt o scoatere din fondul forestier a terenului respectiv. Sesizat inițial, Tribunalul București, secția IX contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1752 din 2 iunie 2008, a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

La termenul de judecată de la 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel București a dispus citarea în cauză, în calitate de pârâți, a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, precum și a comunei Moara Vlăsiei, prin primar, pentru opozabilitate. Prin sentința civilă nr. 931 din 5 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut că hotărârea de Guvern a cărei anulare parțială se solicită a fost legal emisă deoarece reclamanta nu a probat că partea din teren în suprafață de 1,5 ha îi aparține în administrare și că acest teren face parte din suprafața de 17,7 ha ce aparține fondului forestier proprietate publică a statului.

Instanța fondului a mai reținut că hotărârea atacată a avut la bază hotărârea Consiliului Local Moara Vlăsiei nr. 25/2006, prin care s-a modificat și însușit inventarul bunurilor care aparține domeniului public al comunei Vlăsiei, iar termenul deținut de Ocolul Silvic Snagov nu este inclus în suprafața de 17,7 ha care face parte din domeniul public al comunei Moara Vlăsiei. Totodată s-a reținut că reclamantei nu i-a fost vătămat un drept recunoscut de lege, deoarece, din actele depuse la dosar rezultă numai calitatea sa de administrator al fondului forestier respectiv. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta R.N.P.R., solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii și anulării parțiale a H.G.

nr. 180 din 20 februarie 2008 pentru completarea anexei 28 la H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al județului Ilfov, precum și al orașelor și comunelor acestui județ. Au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-a susținut, în esență, că prima instanță a interpretat greșit actul juridic denumit „amenajament silvic U.P.V. Surlari”, care reprezintă evidența de cadastru forestier, fiind aprobat prin Ordinul nr. 646/2003, nesocotind totodată dispozițiile imperative ale Legii nr. 213/1998 și ale Codului Silvic.

În opinia recurentei, în mod greșit și cu încălcarea legii s-a inclus în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Moara Vlăsiei suprafața de 17,7 ha situată în tarlaua 49 și 50 între locul Cociovaliștea și limita tarlalei 53 - pct. 171 din anexa hotărârii contestate – în care este inclusă în suprafață de 1,5 ha teren aparținând fondului forestier proprietate publică a statului. Amenajamentul silvic (u.a. 16A1, 16C1, 11A1) face dovada indubitabilă a faptului că suprafața de 1,5 ha se află în administrarea - R. - prin D.S. București – Ocolul Silvic Snagov, iar prin suprapunerea evidențelor de cadastru forestier cu cele de cadastru general deținute de Primăria Moara Vlăsiei rezultă că această suprafață este inclusă în mod abuziv în domeniul public al comunei Moara Vlăsiei.

Amenajamentele silvice reprezintă titlul de proprietate al statutului și evidența de cadastru forestier, iar scoaterea terenurilor din fondul forestier și schimbarea regimului juridic al acestora sunt interzise prin Codul Silvic, care prevede în mod expres că reducerea acestuia este interzisă. Recursul nu este fondat. Analizând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte a constatat că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate a hotărârii pronunțate de judecătorul fondului, care să impună casarea sau modificarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Același text de lege prevede, prin alin. (2), că se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept . Deși legea nu precizează expres, din logica internă a textului se deduce că într-o atare situație acțiunea se va formula atât împotriva autorității publice care a emis actul, cât și împotriva beneficiarului acestuia, care are posibilitatea să-și formuleze apărările, în contradictoriu, în raport de susținerile reclamantului. Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios administrativ subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea nulității.

În speță, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că terenul indicat de reclamantă face parte din suprafața de 17,7 ha înscrisă la poziția nr. 177 din anexa H.G. nr. 180/2008, prima instanță a reținut în mod corect că aceasta nu a fost vătămată într-un drept ori interes legitim, în sensul acestor dispoziții legale. Actele depuse de pârâtă atât la judecata în fond, cât și în recurs (fila 52-58), atestă cu certitudine faptul că terenul în discuție, aferent domeniului public al comunei Moara Vlăsiei, nu se suprapune cu terenul aparținând fondului forestier, format din parcelele L 211,CC 212 și A 213 situate în tarlaua 50 Moara Vlăsiei, aflat în administrarea reclamantei. În consecință, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.N.P.R. – D.S. București împotriva sentinței civile nr. 931 din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.