ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5463/2005

Asupra recursului și a cererii de

intervenție de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 7 august 2003, F. Ilfov a

chemat în judecată Guvernul României, solicitând să se dispună anularea

parțială a H.G. nr. 930/2002, în sensul eliminării din acest act administrativ,

a bunurilor imobile menționate la poziția 149 din Anexa nr. 28 (brutărie,

clădire din cărămidă, platformă beton cu izolație și magazie, împreună cu

suprafețele de teren aferente). Este vorba de construcții cu destinație

economică, edificate în comuna Moara Vlăsiei, cu efortul financiar al

cooperației și nenumărate zile de muncă prestate de membrii cooperatori și alți

lucrători de specialitate.

Reclamanta a arătat în motivarea

acțiunii, că prin adoptarea hotărârii guvernamentale supusă controlului

jurisdicțional, s-au încălcat dispozițiile art. 41 alin. (2) și (3) din

Constituția României, deoarece imobilele în litigiu îi aparțin și ele nu pot

face obiectul proprietății publice de interes comunal.

La data de 18 septembrie 2003,

Ministerul Administrației și Internelor a formulat o cerere de intervenție în

interesul pârâtului, solicitând ca pe cale de excepție să se dispună

respingerea acțiunii principale, ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea de

către reclamantă, a procedurii administrative prealabile și lipsa calității

procesuale pasive a acesteia.

În fond, intervenientul a cerut

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, pentru considerentul că reclamanta nu a

făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 315 din 17

februarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

admis acțiunea și a anulat în parte H.G. nr. 930/2002, mai exact poziția nr.

149 din Anexa nr. 28, privind imobilele situate în comuna Moara Vlăsiei,

județul Ilfov, compuse din brutărie, clădire, magazie.

De asemenea, a respins cererea de

intervenție accesorie formulată de Ministerul Administrației și Internelor și a

obligat pe pârât, să plătească reclamantei, suma de 37.000 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că „construcția” în litigiu a fost edificată de reclamantă,

din fonduri proprii, pe un teren atribuit în folosință în anul 1982. A existat

convingerea reclamantei, că edifică pe propriul său teren și ulterior, ea a

achitat taxele și impozitele legal datorate.

În condițiile în care federației

cooperatiste i-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă,

calitatea de constructor de bună credință al bunului imobil, includerea

acestuia în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al județului

Ilfov și al comunelor de pe raza acelui județ, este nelegală.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, pârâtul Guvernul României.

Recurentul a susținut că în mod

eronat, prima instanță a admis acțiunea principală, deoarece prin natura sa juridică,

actul de inventariere a bunurilor aparținând domeniului public, nu creează

drepturi noi, nu stabilește și nici nu modifică regimul juridic al bunurilor

respective și ca atare, el nu poate vătăma drepturile reale actuale ale

deținătorilor bunurilor.

Pe de altă parte, prin hotărârea

guvernamentală și hotărârea adoptată anterior, de consiliul local comunal, în

legătură cu bunurile domeniale, nu se delimitează proprietatea unităților

administrativ-teritoriale, de proprietatea privată a persoanelor fizice sau

juridice de drept privat.

În opinia recurentului, atât

excepția privind lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei, cât și

excepția referitoare la neîndeplinirea în cauză a procedurii administrative

prealabile trebuiau admise, cu consecința respingerii acțiunii principale.

S-a mai susținut că în pronunțarea

hotărârii, curtea de apel nu a făcut distincția necesară între regimul juridic

aplicabil construcțiilor și regimul juridic aplicabil terenului aferent.

La termenul din 5 aprilie 2005,

fixat pentru soluționarea recursului, comuna Moara Vlăsiei, prin primarul său,

a formulat o cerere de intervenție în interesul recurentului-pârât, solicitând

admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și în fond, respingerea

acțiunii introductive, ca neîntemeiată.

Intervenienta a arătat că reclamanta

F. Ilfov are doar calitatea de constructor de bună credință al bunurilor

imobile edificate pe un teren atribuit în folosință care la acea dată aparținea

statului.

Prin urmare, ea nu se prevala de un

drept real de proprietate pentru a cere și obține în justiție o hotărâre care

să-i recunoască un asemenea drept.

Recursul și cererea de intervenție

accesorie formulată în interesul Guvernului, de către comuna Moara Vlăsiei,

prin primar, sunt întemeiate, în sensul considerentelor ce vor fi expuse în

continuare.

Nu se contestă de toți participanții

la proces, că pe un teren atribuit în folosință în cursul anului 1982,

reclamanta F. Ilfov a edificat pe raza comunei Moara Vlăsiei, clădirea cu

destinația de brutărie, o platformă din beton cu izolație și o magazie,

utilizând în acest scop resurse financiare proprii și munca membrilor

cooperatori.

Prin sentința civilă nr. 2182 din 6

septembrie 2001, Judecătoria Buftea a constatat calitatea de constructor de

bună credință a reclamantei, asupra brutăriei și platformei betonate, iar prin

decizia nr. 1821 din 12 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a menținut prima hotărâre, care, astfel, a devenit irevocabilă.

Potrivit art. 187 din Legea nr.

109/1996, privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a

cooperației de credit, terenurile transmise în folosință, pe durata determinată

și fără plată, în vederea realizării de construcții pentru activitatea

organizațiilor cooperației de consum și ale cooperației de credit, își mențin

acest regim juridic pe toată durata existenței construcțiilor respective în

proprietatea organizațiilor respective.

Calitatea de constructor de bună

credință a reclamantei, conferă acesteia, legitimare procesuală activă în

litigiul de contencios administrativ având ca obiect cererea de anulare a

hotărârii guvernamentale care îi contestă dreptul dobândit asupra

construcțiilor.

Dovada dreptului subiectiv al

reclamantei, izvorât din calitatea sa de constructor de bună credință, trebuie

apreciată în contextul legislației aplicabile în acea perioadă, proprie

sistemului socialist, care a avut la bază proprietatea întregului popor, dar

alături de care a subzistat și proprietatea cooperatistă.

Nu se contestă nici împrejurarea că

de la data finalizării lucrărilor de construcție și până în prezent, reclamanta

s-a comportat fără întrerupere, ca un adevărat proprietar, achitând obligațiile

legale aferente spațiilor de producție utilizate, adică toate taxele și

impozitele datorate.

Rezultă, deci, că, admițând acțiunea

principală și anulând parțial hotărârea atacată, în ceea ce privește

construcțiile edificate de reclamantă, curtea de apel a pronunțat o hotărâre

legală și temeinică.

Soluția respectivă rămâne, însă,

deficitară în partea referitoare la suprafețele de teren pe care s-au realizat

construcțiile.

Cum deja s-a arătat, la data

atribuirii în folosință, ele aparțineau statului, iar ulterior au fost incluse

în mod corect, în domeniul public al comunei Moara Vlăsiei, conform prevederilor

art. 18-24 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia.

Hotărârea guvernamentală care atestă

apartenența unor bunuri la domeniul public al județelor, orașelor sau

comunelor, are un caracter constitutiv de drepturi și se fundamentează pe

inventarele însușite după caz, de consiliile județene, de Consiliul General al

municipiului București sau de consiliile locale. Așadar, în speță, actul

administrativ care atestă un alt regim juridic al construcțiilor și terenului,

este hotărârea guvernamentală contestată, iar nu actele premergătoare care au

stat la baza adoptării ei.

Ținând seama de considerentele

expuse, se constată că în mod greșit instanța de fond a considerat că H.G. nr.

930/2002 este anulabilă și în privința suprafețelor de teren aferente

construcțiilor edificate de reclamantă.

În consecință, urmează a se admite

atât recursul, cât și cererea de intervenție accesorie formulată de comuna

Moara Vlăsiei, prin primar, în interesul recurentului-pârât.

Va fi modificată sentința, în sensul

admiterii parțiale a acțiunii principale, cu privire doar la construcțiile

menționate la poziția 149 din Anexa nr. 28 și menținute celelalte dispoziții

ale hotărârii.

În conformitate cu dispozițiile art.

274 C. proc. civ., intimata-reclamantă F. Ilfov va fi obligată să plătească

intervenientei comuna Moara Vlăsiei, suma de 3.000.000 ROL, cheltuieli de

judecată reprezentând onorariul avocațial.

Văzând și dispozițiile art. 304 pct.

9 din același cod, art. 15 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul

administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 315 din 17 februarie 2004 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, precum și cererea

de intervenție formulată de comuna Moara Vlăsiei, județul Ilfov, în interesul

recurentului.

Modifică sentința atacată și în

fond, admite în parte acțiunea formulată de reclamanta F. Ilfov.

Anulează H.G. nr. 930/2002, cu

privire la construcțiile menționate la poziția 149 din Anexa nr. 28 la

hotărârea de guvern.

Obligă pe intimata F. să plătească

intervenientei comuna Moara Vlăsiei, suma de 3.000.000 ROL, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 noiembrie 2005.