ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5463/2005

Asupra recursului și a cererii de intervenție de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 7 august 2003, F. Ilfov a chemat în judecată Guvernul României, solicitând să se dispună anularea parțială a H.G. nr. 930/2002, în sensul eliminării din acest act administrativ, a bunurilor imobile menționate la poziția 149 din Anexa nr. 28 (brutărie, clădire din cărămidă, platformă beton cu izolație și magazie, împreună cu suprafețele de teren aferente). Este vorba de construcții cu destinație economică, edificate în comuna Moara Vlăsiei, cu efortul financiar al cooperației și nenumărate zile de muncă prestate de membrii cooperatori și alți lucrători de specialitate.

Reclamanta a arătat în motivarea acțiunii, că prin adoptarea hotărârii guvernamentale supusă controlului jurisdicțional, s-au încălcat dispozițiile art. 41 alin. (2) și (3) din Constituția României, deoarece imobilele în litigiu îi aparțin și ele nu pot face obiectul proprietății publice de interes comunal. La data de 18 septembrie 2003, Ministerul Administrației și Internelor a formulat o cerere de intervenție în interesul pârâtului, solicitând ca pe cale de excepție să se dispună respingerea acțiunii principale, ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea de către reclamantă, a procedurii administrative prealabile și lipsa calității procesuale pasive a acesteia. În fond, intervenientul a cerut respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, pentru considerentul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 315 din 17 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea și a anulat în parte H.G. nr. 930/2002, mai exact poziția nr. 149 din Anexa nr. 28, privind imobilele situate în comuna Moara Vlăsiei, județul Ilfov, compuse din brutărie, clădire, magazie. De asemenea, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Administrației și Internelor și a obligat pe pârât, să plătească reclamantei, suma de 37.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că „construcția” în litigiu a fost edificată de reclamantă, din fonduri proprii, pe un teren atribuit în folosință în anul 1982. A existat convingerea reclamantei, că edifică pe propriul său teren și ulterior, ea a achitat taxele și impozitele legal datorate.

În condițiile în care federației cooperatiste i-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, calitatea de constructor de bună credință al bunului imobil, includerea acestuia în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al județului Ilfov și al comunelor de pe raza acelui județ, este nelegală. Împotriva sentinței a declarat recurs, pârâtul Guvernul României. Recurentul a susținut că în mod eronat, prima instanță a admis acțiunea principală, deoarece prin natura sa juridică, actul de inventariere a bunurilor aparținând domeniului public, nu creează drepturi noi, nu stabilește și nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective și ca atare, el nu poate vătăma drepturile reale actuale ale deținătorilor bunurilor.

Pe de altă parte, prin hotărârea guvernamentală și hotărârea adoptată anterior, de consiliul local comunal, în legătură cu bunurile domeniale, nu se delimitează proprietatea unităților administrativ-teritoriale, de proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice de drept privat. În opinia recurentului, atât excepția privind lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei, cât și excepția referitoare la neîndeplinirea în cauză a procedurii administrative prealabile trebuiau admise, cu consecința respingerii acțiunii principale. S-a mai susținut că în pronunțarea hotărârii, curtea de apel nu a făcut distincția necesară între regimul juridic aplicabil construcțiilor și regimul juridic aplicabil terenului aferent.

La termenul din 5 aprilie 2005, fixat pentru soluționarea recursului, comuna Moara Vlăsiei, prin primarul său, a formulat o cerere de intervenție în interesul recurentului-pârât, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și în fond, respingerea acțiunii introductive, ca neîntemeiată. Intervenienta a arătat că reclamanta F. Ilfov are doar calitatea de constructor de bună credință al bunurilor imobile edificate pe un teren atribuit în folosință care la acea dată aparținea statului. Prin urmare, ea nu se prevala de un drept real de proprietate pentru a cere și obține în justiție o hotărâre care să-i recunoască un asemenea drept. Recursul și cererea de intervenție accesorie formulată în interesul Guvernului, de către comuna Moara Vlăsiei, prin primar, sunt întemeiate, în sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Nu se contestă de toți participanții la proces, că pe un teren atribuit în folosință în cursul anului 1982, reclamanta F. Ilfov a edificat pe raza comunei Moara Vlăsiei, clădirea cu destinația de brutărie, o platformă din beton cu izolație și o magazie, utilizând în acest scop resurse financiare proprii și munca membrilor cooperatori. Prin sentința civilă nr. 2182 din 6 septembrie 2001, Judecătoria Buftea a constatat calitatea de constructor de bună credință a reclamantei, asupra brutăriei și platformei betonate, iar prin decizia nr. 1821 din 12 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a menținut prima hotărâre, care, astfel, a devenit irevocabilă.

Potrivit art. 187 din Legea nr. 109/1996, privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, terenurile transmise în folosință, pe durata determinată și fără plată, în vederea realizării de construcții pentru activitatea organizațiilor cooperației de consum și ale cooperației de credit, își mențin acest regim juridic pe toată durata existenței construcțiilor respective în proprietatea organizațiilor respective. Calitatea de constructor de bună credință a reclamantei, conferă acesteia, legitimare procesuală activă în litigiul de contencios administrativ având ca obiect cererea de anulare a hotărârii guvernamentale care îi contestă dreptul dobândit asupra construcțiilor.

Dovada dreptului subiectiv al reclamantei, izvorât din calitatea sa de constructor de bună credință, trebuie apreciată în contextul legislației aplicabile în acea perioadă, proprie sistemului socialist, care a avut la bază proprietatea întregului popor, dar alături de care a subzistat și proprietatea cooperatistă. Nu se contestă nici împrejurarea că de la data finalizării lucrărilor de construcție și până în prezent, reclamanta s-a comportat fără întrerupere, ca un adevărat proprietar, achitând obligațiile legale aferente spațiilor de producție utilizate, adică toate taxele și impozitele datorate. Rezultă, deci, că, admițând acțiunea principală și anulând parțial hotărârea atacată, în ceea ce privește construcțiile edificate de reclamantă, curtea de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Soluția respectivă rămâne, însă, deficitară în partea referitoare la suprafețele de teren pe care s-au realizat construcțiile. Cum deja s-a arătat, la data atribuirii în folosință, ele aparțineau statului, iar ulterior au fost incluse în mod corect, în domeniul public al comunei Moara Vlăsiei, conform prevederilor art. 18-24 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Hotărârea guvernamentală care atestă apartenența unor bunuri la domeniul public al județelor, orașelor sau comunelor, are un caracter constitutiv de drepturi și se fundamentează pe inventarele însușite după caz, de consiliile județene, de Consiliul General al municipiului București sau de consiliile locale.

Așadar, în speță, actul administrativ care atestă un alt regim juridic al construcțiilor și terenului, este hotărârea guvernamentală contestată, iar nu actele premergătoare care au stat la baza adoptării ei. Ținând seama de considerentele expuse, se constată că în mod greșit instanța de fond a considerat că H.G. nr. 930/2002 este anulabilă și în privința suprafețelor de teren aferente construcțiilor edificate de reclamantă. În consecință, urmează a se admite atât recursul, cât și cererea de intervenție accesorie formulată de comuna Moara Vlăsiei, prin primar, în interesul recurentului-pârât. Va fi modificată sentința, în sensul admiterii parțiale a acțiunii principale, cu privire doar la construcțiile menționate la poziția 149 din Anexa nr. 28 și menținute celelalte dispoziții ale hotărârii.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., intimata-reclamantă F. Ilfov va fi obligată să plătească intervenientei comuna Moara Vlăsiei, suma de 3.000.000 ROL, cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocațial. Văzând și dispozițiile art. 304 pct. 9 din același cod, art. 15 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 315 din 17 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, precum și cererea de intervenție formulată de comuna Moara Vlăsiei, județul Ilfov, în interesul recurentului. Modifică sentința atacată și în fond, admite în parte acțiunea formulată de reclamanta F. Ilfov. Anulează H.G. nr. 930/2002, cu privire la construcțiile menționate la poziția 149 din Anexa nr. 28 la hotărârea de guvern. Obligă pe intimata F. să plătească intervenientei comuna Moara Vlăsiei, suma de 3.000.000 ROL, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2005.