ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6746/2004

Asupra recursului de față, In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 57 din 1 aprilie 2003, Tribunalul Buzău a condamnat pe inculpatul A.M.C. la 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. și 7 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d), e) și f) C. pen., pedepse contopite conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., urmând să o execute pe cea mai grea, de 7 ani închisoare. S-au aplicat prevederile art. 71, raportat la art. 64 C. pen. S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, de la 20 februarie 1998 și până la 20 ianuarie 1999. S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în baza probelor administrate, următoarea situație de fapt: SC F.P.E. SRL București al cărei administrator este numita S.L., a avut ca angajat paznic pe numitul F.L., care în noaptea de 30 ianuarie 1998, I-a sustras bunuri și valori din societate, în valoare de 70.000.000 lei. Cunoscându-l pe inculpat, S.L. i s-a plâns de cele întâmplate și acesta s-a oferit să o ajute pentru recuperarea bunurilor sustrase. Astfel, inculpatul însoțit de alte două persoane, s-a prezentat la domiciliul lui F.L. din orașul Buzău, nu l-a găsit acasă, iar mama acestuia, partea vătămată D.V. i-a spus că nu știe unde se află.

Inculpatul, a amenințat-o cu o sabie și un pistol să plătească paguba fiului său și a promis că se întoarce, ceea ce a și făcut, ulterior, când însoțit de aceleași persoane, inculpatul prin amenințare și violență a luat din apartament un televizor, un aparat video și o combină muzicală, care au fost duse la domiciliul martorului G.C., iar acesta le-a amanetat prin martorul G.R. Ulterior, aparatul video și combina muzicală au fost recuperate de partea vătămată, iar televizorul a fost luat de numita S.L. în contul pagubei produsă de fiul părții vătămate. Apelul declarat de inculpat împotriva sentinței instanței de fond a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 240 din 12 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul, invocând nulitatea prevăzută de art. 385 9 pct. 21 C. proc. pen., în sensul că, nu a fost legal citat, la judecarea apelului. Prin decizia penală nr. 48 din 7 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul inculpatului, a casat decizia și a trimis cauza la Curtea de Apel Ploiești, pentru rejudecarea apelului. Pentru a decide astfel, instanța supremă a considerat că au fost încălcate dispozițiile art. 375 alin. (2) și art. 177 alin. (2) C. proc. pen., deoarece, inculpatul nu a fost citat și la adresa pe care a dat-o în cererea de apel și anume, pe strada Matei Basarab, fiind citat doar la adresa din strada Matei Basarab nr., fără a se indica blocul, scara, etajul, apartamentul, așa cum cere legea.

Prin apelul declarat, inculpatul A.M.C. a criticat sentința pronunțată de Tribunalul Buzău ca fiind nelegală și netemeinică, și a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și achitarea, iar în subsidiar, reindividualizarea pedepsei având în vedere circumstanțele reale și personale. Prin decizia penală nr. 202 din 7 mai 2004, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat, apreciind ca fiind legală și temeinică soluția pronunțată de instanța de fond. Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul A.M.C., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor și, pe fond, în principal, achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei. Verificând actele dosarului cauzei, Curtea constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele motive: Instanța de fond a reținut corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, procedând la încadrarea juridică corespunzătoare a faptelor săvârșite de acesta. Susținerile inculpatului, în sensul că nu a săvârșit faptele reținute în sarcina sa sunt infirmate de probele administrate în cauză. Sunt de reținut, în acest sens: declarațiile constante ale părții vătămate, declarația martorei S.L., care a precizat că l-a angajat pe inculpat să-i recupereze bunurile și că acesta s-a deplasat de două ori la Buzău, în zilele de 2 și 9 februarie 1998, cu mențiunea că nu i s-a sugerat să comită acte de violență în acest scop, declarația martorului G,.R., declarația martorei S.M., declarația coinculpatului M.R., astfel încât, în cauză, s-a dovedit că faptele reținute au fost săvârșite de inculpatul A.M.C.

și întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu și ale infracțiunii de tâlhărie. Cu privire la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, se constată că au fost respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv modalitatea de săvârșire a faptei și împrejurările comiterii acesteia, gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor săvârșite de inculpat, împreună cu alte două persoane, circumstanțele personale (inculpatul a avut o atitudine nesinceră, de nerecunoaștere a faptelor), aspecte ce au condus la stabilirea unei pedepse rezultante care, prin cuantum și modalitate de executare, asigură atingerea scopurilor pedepselor prevăzute de art. 52 C. pen.

În consecință, nu sunt motive care să justifice o nouă individualizare a pedepsei în sensul reducerii acesteia. Față de aceste considerente, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. În baza dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În baza dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M.C. împotriva deciziei penale nr. 202 din 7 mai 2004 a Curții de Apel Ploiești. Constată că inculpatul a fost arestat de la 20 februarie 1998 la 20 ianuarie 1999. Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.200.000 lei. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 decembrie 2004.