ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 682/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 12 februarie 2004, reclamantul S.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii nr. 5358 din 23 ianuarie

2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar

al Legii nr. 189/2000.

Motivându-și cererea, reclamantul a

arătat că pârâta i-a respins în mod eronat cererea de acordare a drepturilor compensatorii

prevăzute de actul normativ indicat, deși a dovedit că, împreună cu părinții, au

fost strămutați din localitatea de domiciliu, din motive etnice, în perioada

octombrie 1940 - octombrie 1945, de către autoritățile de ocupație, după Dictatul

de la Viena, mama sa decedând în aceste împrejurări.

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 174/CA/2004 - PI

din 8 martie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat

pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare,

pentru perioada octombrie 1940 - 6 martie 1945.

Instanța a reținut că soluția se

impune, în raport cu declarațiile martorilor care confirmă faptul strămutării,

motivele și perioada reținută.

Împrejurarea că părinții reclamantului

nu figurează înscriși în indexul cu evidența refugiaților români, nu are

relevanță juridică, motivează curtea de apel, câtă vreme evidențele sunt

incomplete. De asemenea, nu este relevant nici decesul mamei reclamantului, în

localitatea de domiciliu, survenit în timpul refugiului, pentru că, fiind grav

bolnavă și neputând să fie îngrijită corespunzător în localitatea de refugiu, a

fost nevoită să se întoarcă în localitatea de domiciliu, unde a și decedat.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, în termen legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor.

În motivare, recurenta a susținut,

în esență, că prima instanță a admis în mod greșit acțiunea, cu toate că

reclamantul nu a putut face dovada indubitabilă a plecării în refugiu împreună cu

părinții și, după decesul mamei, numai cu tatăl, întrucât actele depuse conțin

date contradictorii și nu se concordă cu declarațiile martorilor.

Recursul se va admite, în sensul și

în considerarea celor expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art.

129 alin. (5) teza I C. proc. civ., „Judecătorii au îndatorirea să stăruie,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.

În acest scop, judecătorii sunt în

drept să pună în discuția părților, orice împrejurări care pot duce la

lămurirea pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră

folositoare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca

hotărârea să nu depășească obiectul litigiului.

În ceea ce privește cauza dedusă

judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către recurentul-reclamant,

nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, înscrisurile

depuse și declarațiile extrajudiciare din dosar, nefiind pe deplin

convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu.

Potrivit prevederilor art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost completată și modificată, de dispozițiile

acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada

regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie

1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate,

decât cea de domiciliu.

Prin „persoană strămutată în altă

localitate”, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002, privind Normele de

aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care

a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive

etnice”.

Prin urmare, pentru a stabili cu

certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a vedea

astfel, dacă recurentul este îndreptățit la acordarea drepturilor

compensatorii, trebuiau determinate fără echivoc perioada, cauza și

împrejurările în care reclamantul a fost strămutat, împreună cu părinții sau

numai cu tatăl, din localitatea Ponoară, în localitatea Vârfuri, în zona Beiuș și

ce influență a avut decesul mamei reclamantului, survenit la 25 aprilie 1941,

în localitatea Bratca (situată pe teritoriul cedat Ungariei), asupra refugiului

reclamantului.

Având în vedere că această din urmă

împrejurare nu concordă cu declarațiile martorilor, care susțin că la acea dată

familia se afla în refugiu în altă localitate, urmează ca, pentru stabilirea

exactă a adevărului, Curtea, în baza art. 313 teza I C. proc. civ., să admită recursul,

să caseze sentința atacată și să trimită cauza, spre rejudecare, la aceeași

instanță, pentru suplimentarea probatoriului, prin orice dovadă permisă de lege,

care să elucideze situația de fapt.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Casa

Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 174/CA/2004 - PI din

8 martie 2004, a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 februarie 2005.