ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 682/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 12 februarie 2004, reclamantul S.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii nr. 5358 din 23 ianuarie 2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000. Motivându-și cererea, reclamantul a arătat că pârâta i-a respins în mod eronat cererea de acordare a drepturilor compensatorii prevăzute de actul normativ indicat, deși a dovedit că, împreună cu părinții, au fost strămutați din localitatea de domiciliu, din motive etnice, în perioada octombrie 1940 - octombrie 1945, de către autoritățile de ocupație, după Dictatul de la Viena, mama sa decedând în aceste împrejurări.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 174/CA/2004 - PI din 8 martie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada octombrie 1940 - 6 martie 1945. Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu declarațiile martorilor care confirmă faptul strămutării, motivele și perioada reținută. Împrejurarea că părinții reclamantului nu figurează înscriși în indexul cu evidența refugiaților români, nu are relevanță juridică, motivează curtea de apel, câtă vreme evidențele sunt incomplete.

De asemenea, nu este relevant nici decesul mamei reclamantului, în localitatea de domiciliu, survenit în timpul refugiului, pentru că, fiind grav bolnavă și neputând să fie îngrijită corespunzător în localitatea de refugiu, a fost nevoită să se întoarcă în localitatea de domiciliu, unde a și decedat. Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor. În motivare, recurenta a susținut, în esență, că prima instanță a admis în mod greșit acțiunea, cu toate că reclamantul nu a putut face dovada indubitabilă a plecării în refugiu împreună cu părinții și, după decesul mamei, numai cu tatăl, întrucât actele depuse conțin date contradictorii și nu se concordă cu declarațiile martorilor.

Recursul se va admite, în sensul și în considerarea celor expuse în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ., „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”. În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuția părților, orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră folositoare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depășească obiectul litigiului.

În ceea ce privește cauza dedusă judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către recurentul-reclamant, nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, înscrisurile depuse și declarațiile extrajudiciare din dosar, nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu. Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost completată și modificată, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu. Prin „persoană strămutată în altă localitate”, conform dispozițiilor H.G.

nr. 127/2002, privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”. Prin urmare, pentru a stabili cu certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a vedea astfel, dacă recurentul este îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii, trebuiau determinate fără echivoc perioada, cauza și împrejurările în care reclamantul a fost strămutat, împreună cu părinții sau numai cu tatăl, din localitatea Ponoară, în localitatea Vârfuri, în zona Beiuș și ce influență a avut decesul mamei reclamantului, survenit la 25 aprilie 1941, în localitatea Bratca (situată pe teritoriul cedat Ungariei), asupra refugiului reclamantului.

Având în vedere că această din urmă împrejurare nu concordă cu declarațiile martorilor, care susțin că la acea dată familia se afla în refugiu în altă localitate, urmează ca, pentru stabilirea exactă a adevărului, Curtea, în baza art. 313 teza I C. proc. civ., să admită recursul, să caseze sentința atacată și să trimită cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru suplimentarea probatoriului, prin orice dovadă permisă de lege, care să elucideze situația de fapt.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 174/CA/2004 - PI din 8 martie 2004, a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2005.