ÎCCJ, Decizia nr. 349/2004

Asupra recursului în anulare de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 21 martie 1997, reclamantul N.M. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu S.G., Ambasada Statelor Unite ale Americii la București și K.R., fost ambasador la București, precum și soția acestuia, să oblige pârâții, la plata sumelor de 100.000.000 lei, reprezentând daune materiale pentru perioada 1995 - 1997, 200.000 lei cu titlu de daune morale și câte 3.200.000 lei lunar, prin stabilirea obligației de plată a unei prestații periodice de întreținere, în cuantum de 10.000 dolari SUA. În motivarea cererii, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată, reclamantul a arătat că, la data de 4 noiembrie 1987, a fost victima unui accident rutier, produs din vina exclusivă a pârâtului S.G., conducătorul autoturismului în care se afla ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București, de la acea dată și soția acestuia.

Reclamantul a mai precizat că, urmare a accidentului, a fost spitalizat și pensionat gradul II de invaliditate. Din acest motiv a fost obligat la efectuarea unor cheltuieli suplimentare, veniturile i s-au diminuat, iar viața de familie a fost afectată. Prin sentința nr. 15.191 din 5 noiembrie 1998, Judecătoria sectorului 2 București a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantului, 79.844.077 lei despăgubiri materiale, 150.000 dolari SUA daune morale și 2.000.00 lei lunar, prestație periodică de întreținere, începând cu data pronunțării hotărârii. Prin decizia nr. 1423 din 15 mai 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei, a desființat sentința pronunțată de această instanță și a reținut cauza, spre rejudecare, în fond.

Prin sentința nr. 433/F din 11 iunie 2001, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a anulat, în parte, acțiunea formulată de reclamant, pentru neindicarea numelui pârâtei, identificată în acțiune, ca fiind soția pârâtului K.R. Totodată, instanța a admis lipsa calității procesuale pasive a pârâților K.R. și Ambasada SUA și a respins acțiunea față de aceștia, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. În fine, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea față de pârâtul S.G., ca fiind prescrisă. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamantul N.M. a declarat apel, susținând că starea sa de sănătate s-a agravat în perioada ulterioară producerii accidentului, împrejurare în raport cu care în mod greșit s-a reținut că dreptul la acțiune s-a stins prin prescripție.

Pârâtul S.G. a declarat apel împotriva aceleași sentințe, criticile privind cheltuielile de judecată. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 288/A din 7 iunie 2002, a admis apelul declarat de reclamant, a anulat în parte sentința atacată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul S.G., să plătească reclamantului, 79.844.077 lei cu titlu de despăgubiri materiale, 50.000 dolari SUA, echivalent lei la data plății cu titlu de daune morale și 2.000.000 lei lunar, reprezentând prestație periodică de întreținere, începând cu data sesizării instanței de judecată. Prin aceeași decizie, apelul declarat de pârât împotriva hotărârii primei instanțe, a fost respins, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că reclamantul a solicitat daune aferente perioadei de 3 ani, anterioară sesizării instanței, împrejurare în raport cu care excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost greșit admisă. Din probele administrate a rezultat că, în perioada 1995 - 1997, reclamantul a cheltuit importante sume de bani, pentru a se întreține pe sine și pentru a-și menține o stare de sănătate acceptabilă, așa încât cererea sa este întemeiată, în raport cu dispozițiile art. 998 C. civ. Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul S.G. a declarat recurs, susținând că în raport cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu referire la faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, cel mai târziu la 26 noiembrie 1993, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost nelegal respinsă.

Împotriva aceleași decizii a declarat recurs, și reclamantul N.M., criticile privind greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale a Ambasadei la București a Statelor Unite ale Americii și a pârâtului K.R. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 4869 din 19 noiembrie 2003, a respins excepția de tardivitate a recursului declarat de pârâtul S.G. și a respins recursurile declarate de reclamant și pârât, împotriva deciziei pronunțate în apel, ca nefondate. Instanța de control judiciar a reținut că starea de fapt a fost corect reținută, în raport cu care decizia atacată nu este susceptibilă de critică. Împotriva ultimelor două hotărâri pronunțate în cauză, de către instanțele de control judiciar, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, invocând cazul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. S-a susținut că instanțele au făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, stabilind, în mod eronat, că nu se împlinise termenul de prescripție al acțiunii reclamantului, de reparare a prejudiciilor materiale și morale cauzate prin fapta ilicită a pârâtului. În fine, probele administrate au relevat că prejudiciile pretinse au fost suportate de reclamant, începând cu 26 noiembrie 1993, data pensionării sale și că, la acel moment, N.M. cunoștea atât paguba, cât și pe cel care răspundea de ea. În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, modificarea hotărârilor judecătorești criticate, în sensul admiterii recursului declarat de pârât și modificării în tot a deciziei pronunțate în apel, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe.

Examinând cauza, în raport cu excepția invocată, se constată următoarele: Prin art. 330 C. proc. civ., a fost statuată calea de atac extraordinară a recursului în anulare, prin intermediul căreia se putea dispune desființarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, în cazurile expres determinate de lege. Termenul de declarare a recursului în anulare, conform art. 330 1 alin. (1) C. proc. civ., era de un an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Potrivit art. 377 alin. (2) C. proc. civ., sunt hotărâri irevocabile, după caz, hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel, hotărârile date în apel, nerecurate, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii și orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Hotărârea judecătorească de obligare a pârâtului S.G., în favoarea reclamantului N.M., la plata sumei de 79.844.077 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, 50.000 dolari SUA, echivalent lei la data plății cu titlu de daune morale și 2.000.000 lei lunar, prestație periodică de întreținere, a rămas irevocabilă la data de 19 noiembrie 2003, când, prin decizia nr. 4869, secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de reclamant și, respectiv, pârât, împotriva deciziei date în apel. Însă, art. 330 C. proc. civ. a fost abrogat prin art. 1 pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003 (M. Of. nr. 460/28.06.2003). Drept urmare, în raport cu datele expuse, hotărârea atacată cu recurs în anulare apare ca rămasă irevocabilă, ulterior datei de abrogare a dispoziției menționate, de legitimare procesuală activă a Procurorului general, privitoare la exercitarea acestei căi extraordinare de atac.

Or, potrivit principiului tempus regit actum , cu referire la acțiunea în timp a legilor de procedură, în raport cu care legea procesual civilă produce efectele pentru care a fost edictată în perioada cuprinsă între momentul adoptării și cel al abrogării, pot fi atacate cu recurs în anulare, pentru cazurile prevăzute în art. 330 C. proc. civ., hotărârile rămase irevocabile până la data de 28 iunie 2003, calea de atac putând fi exercitată în termenul de un an prevăzut în art. 330 1 alin. (1) din același cod. Cum în cauză, recursul în anulare nu privește o hotărâre rămasă irevocabilă în perioada în care norma procesuală ce legitima această cale de atac, era activă, lipsește una din condițiile, ce se cer întrunite a fi cumulativ pentru exercitarea acestuia, cu referire la existența unei hotărâri determinate de lege, ca fiind susceptibilă de reformare pe calea menționată.

Drept urmare, recursul în anulare declarat în cauză împotriva unei hotărâri rămasă irevocabilă ulterior datei de abrogare a art. 330 C. proc. civ., nu are aptitudinea declanșării controlului judecătoresc al acesteia. Or, recunoașterea unei căi de atac în condiții neprevăzute de lege, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul în anulare, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva deciziei nr. 288/A din 17 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și deciziei nr. 4869 din 19 noiembrie 2003, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2004.