ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1728/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 21 decembrie 1999, reclamanta SC F.L. SA București a chemat în judecată pe pârâta, SC B.P. SRL București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe această să-i plătească sumele restante conform facturilor fiscale anexate, datorate în baza contractului de asociere în participațiune nr. 988 din 3 aprilie 1998, în cuantum de 606.390.385 lei, precum și la plata penalităților de întârziere în plată, în valoare de 6.071.094 lei (0,30 % pe de întârziere, conform contractului menționat) cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin contractul de asociere în participațiune, încheiat cu pârâta SC B.P.

SRL, la 3 aprilie 1998, care a avut ca obiect fabricarea unor confecții pentru femei, bărbați și copii, destinate pieței interne și externe, s-a obligat să participe la asociere cu spațiul destinat activității de producție efectivă, depozitare și activității administrative, iar pârâta trebuia să participe cu mașini, utilaje, personal calificat și, în același timp, să asigure comenzile necesare desfășurării acestei activități. A mai arătat reclamanta că, deși pârâta s-a obligat, prin contract, să-i asigure, pentru spațiul adus în asociere, un venit de 15% din profitul brut, dar nu mai puțin de 3,7 dolari S.U.A. metrul pătrat pe lună, totuși, aceasta nu și-a mai îndeplinit, începând cu luna mai 1999, obligația de a mai plăti nici măcar sumele corespunzătoare nivelului minim prevăzut în contract.

Mai mult, începând cu aceeași dată, pârâta nu și-a mai îndeplinit nici obligația legală prevăzută la art. 254 alin. (2) C. com., și anume, aceea de a da cont de beneficii și pierderi. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția de neexecutare al obligațiilor asumate de reclamantă prin art. 7 din contract, potrivit căruia, aceasta trebuia să asigure furnizarea energiei termice și electrice, precum și a apei menajere pentru spațiul adus ca aport în asociere. În subsidiar, pârâta a solicitat, pentru situația în care s-ar respinge excepția de neexecutare, ca instanța să constate că, între datoriile reciproce ale părților, a operat, în temeiul art. 1143 C. civ., compensarea, și, ca urmare, acțiunea principală să fie soluționată ținându-se cont de dispozițiile legale precitate.

Totodată, pârâta a formulat, odată cu întâmpinarea și cerere reconvențională, prin care a susținut că neîndeplinirea obligațiilor asumate de reclamantă i-au produs un prejudiciu material, estimat la 1.416.291.723 lei, la plata căruia a solicitat să fie obligată aceasta, dat fiind faptul că, pentru menținerea spațiului în condiții corespunzătoare de folosință, a fost nevoită să efectueze o serie de cheltuieli și chiar investiții pentru asigurarea surselor de energie mai ales pe timp de, iarnă. Ulterior, reclamanta a depus o cerere de completare și precizare a acțiunii (dosarul de la fond) prin care a solicitat obligarea pârâtei și la plata sumelor de 48.616.714 lei, reprezentând contravaloare marfă neachitată (14.192.945 lei) și penalități de întârziere (34.423.769 lei) și, respectiv, 57.015.966 lei, din care 20.755.721 lei reprezenta contravaloarea folosinței spațiului pe perioada 17 mai - 1 iunie 1998 și 36.260.245 lei penalități de întârziere în plată.

De asemenea, prin actul de la dosarul de fond și pârâta a depus o precizare a cererii reconvenționale, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei totale de 11.187.616.030 lei (503.198,67 dolari S.U.A.) din care suma de 6.741.016.030 lei (303.198,67 dolari S.U.A.) reprezintă valoarea prejudiciului material cauzat de reclamantă, stabilit prin expertiză, ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale asumate de aceasta, iar diferența de 4.446.600.000 lei (200.000 dolari S.U.A.) reprezentând contravaloarea prejudiciului moral adus pârâtei, prin pierderea prestigiului firmei, care, l-a rândul său, nu și-a mai putut onora obligațiile asumate față de clienți. Prin sentința civilă nr. 5898 din 6 octombrie 2000, Tribunalul București, secția comercială, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală, formulată de reclamanta SC F.L.

SA București, împotriva pârâtei SC B.P. SRL București. Prin aceeași sentință a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC B.P. SRL și, ca urmare, reclamanta pârâtă SC F.L. SA a fost obligată să plătească acesteia suma totală de 12.089.066.420 lei (496.744,47 dolari S.U.A.) din care 7.194.866.420 lei (296.744,47 dolari S.U.A.) prejudiciu material cauzat de reclamantă prin neexecutarea obligațiilor contractuale și 4.894.200.000 lei (200.000 dolari S.U.A.) prejudiciu moral, generat prin neexecutarea acelorași obligații contractuale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că, în raport cu probele de la dosar, care au confirmat culpa exclusivă a reclamantei, constând în neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, referitoare la asigurarea facilităților necesare funcționării spațiului închiriat, că bine pârâta, a invocat și, ca urmare, a fost admisă excepția de neexecutare a propriilor sale obligații contractuale, cu consecința respingerii acțiunii principale, iar în ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a apreciat în baza acelorași probe, cu referire specială la expertiza contabilă efectuată în cauză, că aceasta este întemeiată sub aspectul ambelor capete de cerere față de neîndeplinirea obligațiilor corelative de către reclamantă, adică, atât în ceea ce privește suma de 7.194.866.420 lei (296.744,47 dolari S.U.A.) reprezentând contravaloarea prejudiciului material suportat de pârâtă, cât și referitor la suma de 4.894.200.000 lei (200.000 dolari S.U.A.) reprezentând prejudiciul moral înregistrat de aceeași pârâtă și din aceleași cauze.

Apelul, declarat împotriva sus menționatei sentințe de reclamanta SC F.L. SA București, a fost admis prin decizia civilă nr. 97 din 16 mai 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, și, pe cale de consecință, hotărârea Tribunalului a fost schimbată în parte, în sensul înlăturării obligării apelantei-reclamante SC F.L. SA de la plata daunelor morale către intimata-pârâtă, SC B.P. SRL, în echivalentul în lei a sumei de 200.000 dolari S.U.A. Prin aceeași decizie, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, iar intimata a fost obligată să plătească apelantei suma de 37.243.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a adopta această hotărâre, instanța de apel, a reținut, în esență, că bine instanța fondului a considerat, în raport cu totalitatea probelor administrate în cauză, care au confirmat culpa reclamantei, constând în neasigurarea utilităților necesare funcționării spațiului că, în cauză, este admisibilă excepția de neexecutare invocată de pârâtă în apărare și, în consecință, a respins acțiunea principală, cum de asemenea, sentința este corectă și în ceea ce privește obligarea reclamantei în cererea reconvențională la plata sumei de 7.194.866.420 lei (echivalentul a 296.744,47 dolari S.U.A.) reprezentând prejudiciul material cauzat pârâtei prin neexecutarea obligațiilor contractuale de către reclamantă, al cărui cuantum a fost stabilit prin expertiza contabilă efectuată în cauză.

În ce privește prejudiciul moral, cuantificat la suma de 4.894.200.000 lei (echivalentul a 200.000 dolari S.U.A.) instanța de apel a considerat că acest capăt al cererii reconvenționale a fost admis greșit de tribunal, deoarece pârâta nu a dovedit cu probe concludente că, peste sumele acordate cu titlu de daune materiale, a mai suportat și un prejudiciu moral generat de pierderea încrederii clienților în firmă, care să aibă la origine și să fie determinat în același timp de neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de către reclamantă. Ca urmare, prin admiterea apelului reclamantei și schimbarea în parte a sentinței a fost respins acest capăt al cererii reconvenționale, referitor la obligarea acesteia la plata daunelor morale, echivalentul a 200.000 dolari S.U.A.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta, SC F.L. SA București, susținând, în esență, că numai printr-o greșită interpretare a probelor de la dosar și aplicare eronată a dispozițiilor legale incidente în cauză, instanța de apel a menținut, prin admiterea apelului său numai în parte, sentința primei instanțe, prin care a fost respinsă acțiunea principală și admisă în parte cererea reconvențională. Astfel, prin primul motiv de recurs, reclamanta susține că, în mod greșit, au calificat instanțele, „în baza deciziei nr. 4593 din 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, contractul încheiat de părți ca fiind un contract de locațiune și nu un contract de asociere în participațiune, așa cum a fost voința părților, concretizată în însăși denumirea acesteia, și căruia îi erau aplicabile dispozițiile art. 254 alin. (2) C. com.

și, ca urmare a calificării eronate a acestui contract, instanțele nu au mai luat în seamă faptul că pârâta, SC B.P. SRL, a fost aceea care nu și-a executat prima obligațiile asumate, în sensul de a da cont de venituri și cheltuieli situație, în care nu se putea determina profitul brut obținut de aceasta și, implicit, cota de15 %, care i se cuvenea recurentei, pentru spațiul adus ca aport în asociere.

Or, calificând greșit contractul, în mod nejustificat instanțele au reținut, în apărarea pârâtei, excepția de neexecutarea a obligațiilor asumate, în loc să constate culpa acesteia, constând în aceea că nu a dat cont de venituri și cheltuieli (obligație specifică contractului de asociere în participațiune) și să angajeze răspunderea contractuală a acesteia, pentru sumele solicitate prin acțiunea principală, astfel că, în prezenta unor rețineri eronate, în sensul celor arătate, s-a ajuns și la concluzia, de asemenea, discutabilă, potrivit căreia, singura obligație a pârâtei consta în plata chiriei.

Dar, chiar dacă s-ar considera, în subsidiar, că, în realitate, contractul încheiat de părți ar fi de locațiune, totuși, prin soluțiile adoptate au fost încălcate, în opinia recurentei, dispozițiile art. 1077, 1020, 1021 și art. 1439 alin. (2) C. civ., întrucât din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pârâta era datoare să ceară, în prealabil, obligarea reclamantei la executarea întocmai a obligațiilor contractuale, cu daune-interese sau rezilierea contractului și, în nici un caz, nu era îndreptățită să-și procure în parte utilitățile fără autorizarea reclamantei, fapt care demonstrează că aceasta a acționat contrar dispozițiilor art. 970 C. civ., care obligă părțile să dea dovadă de bună credință în executarea obligațiilor contractuale asumate.

Mai susține reclamanta că, într-o primă fază, pârâta a procedat corect, în sensul că a solicitat reducerea chiriei, dar, ulterior, aceasta, și-a reconsiderat punctul de vedere și, sub pretextul neîndeplinirii obligațiilor asumate de reclamantă, privind asigurarea utilităților, a oprit procesul de producție și a cerut direct daune-interese, fără ca, în prealabil, să procedeze în sensul arătat anterior.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, reclamanta arată că soluțiile pronunțate în cauză sunt greșite sub aspectul că s-a admis excepția de neexecutare invocată de pârâtă în apărare, care este strict și expres reglementată pentru cazuri particulare, spre exemplu, în cazurile prevăzute la art. 1322 și art. 1364 C. civ., iar pe de altă parte, că, pentru a fi reținută această excepție în favoarea unei părți, aceasta trebuie să dovedească mai întâi că ea este în ordine cu executarea propriilor sale obligații, dovadă care nu s-a făcut în speță, și, ca atare, față de toate cele arătate, în mod criticabil s-a avut în vedere, la soluționarea acțiunii principale, care a fost respinsă, această excepție, în condițiile în care, conform contractului, pârâta era cea care trebuia să-și execute mai întâi obligațiile asumate.

Prin motivul 3 de recurs, reclamanta susține că în mod greșit instanțele au înlăturat, față de dispozițiile art. 225 C. proc. civ. și art. 1143 C. civ., mărturisirea pârâtei, făcută printr-un capăt de cerere subsidiar al cererii reconvenționale, în sensul că datorează reclamantei anumite sume de bani, și nu a acordat nici o însemnătate acestei mărturisiri, deși aceasta a avut un caracter irevocabil.

Prin motivul 4 de recurs, care conține subpunctele a), b), c) și d), reclamanta critică soluțiile pronunțate în cauză, sub aspectul admiterii și, respectiv, menținerii soluției de admitere în parte a cererii reconvenționale formulată de pârâtă, susținând, în esență, că, în speță, nu erau îndeplinite condițiile angajării răspunderii sale contractuale, întrucât, potrivit art. 1086 C. civ., „daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației, iar în cauză nu s-a făcut dovada raportului de cauzalitate între neexecutarea parțială și rezultatul pretins produs, cu alte cuvinte, nu există o legătură de la cauză la efect, pentru a justifica obligarea sa în cererea reconvențională, la repararea unui prejudiciu material substanțial, care putea fi generat dintr-o multitudine de cauze, începând cu asigurarea materiei prime, până la piață și management.

În consecință, susține reclamanta, pentru determinarea existenței prejudiciului material, dar mai ales a cuantumului acestuia, erau necesare și alte expertize de specialitate, nefiind suficientă și convingătoare o singură expertiză. Se mai susține că, în cauză, instanțele nu au ținut seama că este vorba de obligații divizibile, și, ca urmare, că, chiar în cazul în care au ajuns la concluzia că reclamanta urmează a răspunde pentru prejudiciul material cauzat pârâtei, această răspundere trebuia angajată proporțional, adică, în raport cu obligațiile contractuale efectiv neîndeplinite, asigurarea utilităților și nu în raport cu totalitatea obligațiilor asumate, din care cele privind punerea la dispoziție a spațiului și accesul la spațiu au fost executate, fără ca această situație să fie reflectată în reducerea corespunzătoare a cuantumului prejudiciului material la repararea căruia a fost obligată.

În sfârșit, mai susține reclamanta, că, în condițiile în care a contestat expertiza și în care, la întocmirea raportului, s-a avut în vedere un singur element, și anume, profitul parțial realizat în anul 1998 de pârâtă, această singură probă nu este suficientă pentru determinarea prejudiciului material, în raport cu cerințele legii, care consacră principiul că daunele-interese nu pot cuprinde decât ceea ce este consecința directă și necesară, generată de neexecutarea obligației, astfel că instanțele, acordând în totalitate sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material, au transformat desdăunarea într-o înavuțire nedreaptă a pârâtei. În consecință, reclamanta solicită admiterea recursului și modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței, și pe fond, admiterea acțiunii principale și respingerea cererii reconvenționale, astfel cum au fost precizate.

Recursul reclamantei nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar (dosarul de la fond) rezultă că părțile în litigiu au încheiat, la data de 3 aprilie 1998, un contract intitulat de asociere, prin care acestea s-au asociat în vederea fabricării unor confecții destinate pieței interne și externe. Pentru spațiul adus ca presupus aport la asociere, reclamanta și-a asigurat un venit costând dintr-o cotă de 15% din profitul brut, dar nu mai puțin de 3,7 dolari S.U.A. metrul pătrat pe lună. Prin decizia nr. 4593 din 4 octombrie 2000 (dosarul de apel) Curtea Supremă de Justiție a calificat contractul încheiat de părți ca fiind un contract de locațiune și nu un contract de asociere, având în vedere, în principal, faptul că reclamanta nu s-a obligat să participe și la pierderile asocierii, ceea ce atrage, potrivit art. 1513 C. civ., nulitatea contractului, iar în subsidiar, că, însăși, reclamanta denumește chirie presupusa cotă de contribuție pe care o încasează lunar.

În acest context, și ținând seama ca decizia menționată este irevocabilă, se constată că aceasta nu putea fi ignorată (chiar dacă a fost pronunțată într-o altă cauză, dar care a fost dedusă judecății tot pentru neexecutarea contractului în litigiu cu nr. 928 din 1998) și, ca atare, bine instanțele au considerat că raporturile stabilite între părți sunt concretizate într-un contract de locațiune și nu într-un contract de asociere, cu toate consecințele care decurg dintr-o asemenea situație, și, în primul rând, referitor la presupusa culpă a pârâtei, constând în neexecutarea obligației de a da, conform art. 254 C. com., cont de veniturile și cheltuielile asocierii, obligație specifică contractului de asociere în participațiune și inexistentă în speță, dat fiind cele arătate mai sus, cu privire la calificarea contractului ca fiind un contract de locațiune.

Dar, din probele de la dosar, rezultă că, în realitate, calificarea juridică a contractului, constituie un aspect subsidiar și pe care reclamanta l-a invocat numai pentru a înlătura răspunderea sa în legătură cu neîndeplinirea propriilor sale obligații izvorâte din contractul de locațiune privind asigurarea utilităților (energie electrică, termică și a apei menajere) care erau imperios necesare, desfășurării activității comerciale în spațiul în discuție și de care depindea, în principal și hotărâtor, obținerea de către pârâtă a veniturilor necesare executării propriilor sale obligații, constând în plata chiriei.

De asemenea, se constată că tot în scopul arătat, reclamanta a susținut că pârâta ar fi dat dovadă de rea credință în îndeplinirea obligațiilor contractuale (art. 970 C. civ.) deoarece, în loc să solicite mai întâi obligarea reclamantei la executarea întocmai a obligațiilor asumate, cu plată de daune cominatorii sau, eventual, rezilierea contractului, a procedat abuziv la întreruperea producției, sub pretextul neîndeplinirii obligațiilor de către reclamantă, deși își procurase din alte surse utilitățile, și cu toate acestea a solicitat daune-interese.

Or, dovezile existente la dosar (dosarul de la fond) infirmă, în totalitatea lor, aceste susțineri, întrucât, din examinarea lor, rezultă că pârâta a solicitat, la 25 iunie 1999, deci, anterior introducerii acțiunii, 21 decembrie 1999, pe calea ordonanței președințiale, obligarea reclamantei la asigurarea utilităților, cerere admisă prin hotărâre definitivă, și, ca atare, aceasta era îndreptățită, față de refuzul reclamantei de a se conforma acestei hotărâri, să-și procure utilitățile din alte surse și, consecutiv, să refuze executarea propriilor sale obligații, astfel că bine aceasta a invocat, și instanțele au admis, față de interdependența și reciprocitatea obligațiilor asumate de cele două părți (din care cele neîndeplinite de reclamantă erau prioritare și anterioare) excepția de neexecutare, cu consecința respingerii acțiunii principale.

Având în vedere cele reținute mai sus, se constată că nu pot fi primite nici susținerile reclamantei, în sensul că cel care invocă excepția de neexecutare trebuie să fie în ordine cu executarea propriilor sale obligații, deoarece o astfel de interpretare, a lipsei de conținut, excepția amintită, care, chiar dacă nu e reglementată expres, poate și trebuie invocată, în situația în care partea care nu-și execută propriile sale obligații, cheamă abuziv în judecată, pe cealaltă parte, pe care a împiedicat-o în mod hotărâtor să-și îndeplinească obligațiile asumate prin contract, cum e cazul în speță. În ce privește motivul 3 de recurs, prin care se susține că hotărârile ar fi fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 225 C. proc.

civ.

și art. 1143 C. civ., în sensul că, deși pârâta a recunoscut, printr-un capăt subsidiar al cererii reconvenționale, că datorează reclamantei anumite sume de bani, și, deci, că, în acest context, în mod criticabil instanțele au ignorat compensarea, ca mod de stingere parțială a obligațiilor, se constată că nici acesta nu este întemeiat, deoarece această susținere a avut, așa cum arată pârâta, numai un caracter subsidiar, și, ca atare, cum excepția de neexecutare, care a constituit elementul principal al apărării, a fost admisă prin hotărârile pronunțate, este evident că nu se mai putea lua în considerație o astfel de recunoaștere în condițiile în care probele dosarului (dosarul de la fond) confirmă că, în realitate, pârâta și-a achitat, față de reclamantă, toate obligațiile de plată izvorând din derularea contractului de locațiune nr. 928 din 3 aprilie 1998. Cu privire la motivul 4 de recurs, prin care se formulează critici în legătură cu admiterea în parte a cererii reconvenționale, se reține că nici acesta nu este întemeiat, întrucât, din probele dosarului, rezultă indubitabil atât cuantumul prejudiciului material, care a fost înregistrat de pârâtă din cauza neîndeplinirii obligațiilor asumate prin contract de către reclamantă, cât și legătura de cauzalitate între prejudiciul produs și fapta culpabilă a reclamantei,

constând în întreruperea furnizării utilităților necesare desfășurării activității în spațiul închiriat. Astfel, prin expertiza contabilă efectuată la fond, s-a constatat că valoarea prejudiciului material încercat de pârâtă din culpa reclamantei, se cifrează la suma de 296.744,47 dolari S.U.A., în echivalent lei reprezentând suma de 7.194.866.420 lei, sumă la care a fost obligată prin sentință reclamanta, plus echivalentul sumei de 200.000 de dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea prejudiciului moral, capăt de cerere respins în apel. Concluziile acestei expertize au fost confirmate de expertiza contabilă dispusă în apel și ale cărei constatări au fost menținute și în urma răspunsului la obiecțiunile formulate de părți.

Or, potrivit concluziilor acestei expertize, totalul prejudiciului material înregistrat de pârâtă din cauza neîndeplinirii obligațiilor asumate de reclamantă se cifrează la 476.092,00 dolari S.U.A., adică, la o sumă mult mai mare decât cea acordată cu acest titlu prin sentință (296.744,47 dolari S.U.A.) și care a fost stabilită prin expertiza efectuată la fond. În acest context, bine instanța de apel a reținut că, față de principiul „ non reformațio în pejus ”, reclamantei nu i se poate înrăutăți situația în propria sa cale de atac și a menținut obligarea acesteia, numai la plata sumei acordate prin sentință cu titlu de prejudiciu material (296.744,74 dolari S.U.A.). Este adevărat că reclamanta a contestat și expertiza efectuată în apel, dar, astfel cum rezultă din încheierea din 9 mai 2002, aceasta nu a solicitat, dacă era nemulțumită de concluziile acestei ultime expertize, o expertiză contrarie, conform art. 212 alin. (2) C. proc.

civ., ci, dimpotrivă, a declarat, prin reprezentantul său, că nu mai are nici o cerere de formulat, astfel că instanța de apel, considerându-se lămurită [ art. 212 alin. (1) C. proc. civ.] asupra aspectelor litigioase ale cauzei deduse judecății, a hotărât în consecință.

Ca atare, și ținând seama de cele de mai sus, se reține că toate criticile formulate de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, prin care aceasta susține că soluția s-a întemeiat pe o expertiză ale cărei concluzii erau eronate, atât sub aspectul existenței prejudiciului material, cât mai ales în ceea ce privește cuantumul acestuia, care ar fi exagerat, nu pot fi primite, întrucât, nici o probă de la dosar nu confirmă a astfel de situație, ci, dimpotrivă, atestă că prejudiciul material încercat de pârâtă este consecința directă a neexecutării obligațiilor contractuale asumate de reclamantă, precum și legătura de cauzalitate între existența acestui prejudiciu și fapta culpabilă a aceleiași reclamante.

De asemenea, nu pot fi reținute nici criticile reclamantei, în sensul că, în speță este vorba de neîndeplinirea unei obligații contractuale divizibile și, deci, că, în această situație, instanța de apel ar fi trebuit să dispună, obligarea sa numai la partea din prejudiciu care corespundea obligațiilor contractuale neîndeplinite, și nu în raport cu toate obligațiile asumate, din care cele privind punerea la dispoziție și accesul la spațiu au fost executate, întrucât existența prejudiciului a fost demonstrată prin cele două expertize efectuate în cauză, și, ca atare, acesta reprezintă, conform art. 1086 C. civ., cuantumul daunelor-interese, care sunt consecința directă și necesară a neexecutării obligației de către reclamantă, care, însă, pe planul răspunderii contractuale, nu interesează, dacă acesta a fost generat din neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor asumate, ci numai realitatea și întinderea lui, care, în speță, prin probele administrate în cauză, este dovedit sub ambele aspecte arătate mai sus.

În concluzie, cum neasigurarea de către reclamantă a utilităților necesare spațiului închiriat au constituit o cauză suficient de importantă și în același timp hotărâtoare, în calea executării obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul de locațiune, astfel cum acesta a fost calificat prin soluțiile adoptate, se constată că, în mod justificat, instanțele au reținut, în apărarea pârâtei, excepția de neexecutare și, pe cale de consecință, au respins și, respectiv, menținut soluția de respingere a acțiunii principale.

De asemenea, se constată că soluția instanței de apel este corectă și în ceea ce privește confirmarea sentinței, în partea referitoare la admiterea cererii reconvenționale în parte, întrucât probele dosarului, cu referire specială la cele două expertize efectuate la fond și, respectiv, în apel, au constatat că, datorită acelorași cauze, adică a neîndeplinirii obligațiilor asumate de reclamantă, pârâta a înregistrat un prejudiciu material în sumă de 7.199.866.420 lei, echivalentul a 296.744,47 dolari S.U.A., la repararea căruia a fost, în mod întemeiat, obligată la plata ca urmare a admiterii cererii reconvenționale în parte. Așa fiind, recursul reclamantei urmează a fi respins, ca nefondat, și decizia atacată menționată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC F.L. SA București împotriva deciziei nr. 97 din 16 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 20 martie 2003.