ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5261/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5261/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiune, reclamanta SC

E.D. SA i-a chemat în judecată pe pârâții:

S.N.A.M. SA București;

P.E. director general al

S.N.A.M. SA București;

H.R.S., director tehnic al

S.N.A.M;

S.N.A.M. și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligați:

a) la plata sumei de 1,8 miliarde lei majorată ulterior la 24.686.766.000 lei,

reprezentând contravaloarea prejudiciilor aduse societății sale prin reducerea

bruscă a debitului apei din sursa I.M.S. din Vale (b) obligarea pârâtei

S.N.A.M. SA să permită accesul reprezentanților desemnați de către E.D. SA în

camera uscată a captării sursei pentru evitarea distrugerii sau degradării

conductei de aducțiune, proprietatea E.D.

Curtea de Apel București,

secția comercială, prin sentința nr. 22 din 17 martie 2003, a admis excepția

prematurității acțiunii și a respins acțiunea cu motivarea că reclamanta nu a

respectat prevederile art. 720

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei

concluzii, prima instanță a reținut că instanța nu poate păși la examinarea

litigiului pe fond întrucât nu s-a depus dovada încercării de conciliere

directe, fiind astfel încălcate prevederile imperative procedurale stipulate în

capitolul XIV intitulat „Dispoziții privind soluționarea litigiilor în materie

comercială”.

Împotriva sentinței nr.

22/2003, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 2119/2002, a

declarat recurs, reclamanta SC E.D. SA prin care a invocat motivele de casare

prevăzute de art. 304 alin. (3) și (9) C. proc. civ., în argumentarea cărora a

susținut:

- Hotărârea s-a dat cu

încălcarea competenței altei instanțe, întrucât nu s-a observat că acțiunea s-a

întemeiat pe răspunderea delictuală în conformitate cu art. 998 C. civ. și că

după declinarea competenței în favoarea Curții de Apel aceasta din urmă trebuia

să-și decline competența în valoarea Judecătoriei și să constate conflict de

competență negativ în conformitate cu art. 20 pct. 2 C. proc. civ.

Neprocedând astfel și

trecând la soluționarea cauzei pe fond s-a pronunțat o hotărâre nelegală supusă

casării.

- nelegalitatea sentinței

decurge din împrejurarea că, la data introducerii acțiunii, reclamanta a

considerat că pricina este de natură civilă, dovadă fiind faptul că s-a adresat

instanței civile;

- ulterior sesizării

instanței s-a stabilit că litigiul este comercial și atunci, în calitate de

reclamantă a inițiat procedura concilierii, pe care pârâții s-au eschivat să o

aducă la îndeplinire.

Reglementând procedura

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere

convenția care are forță de lege între părți și nu litigiile care se nasc din

delicte sau quasi – delicte.

- Cheltuielile de judecată

acordate în cuantum de 40.000.000 lei s-au acordat cu încălcarea dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind nejustificate în raport de simplitatea

cauzei.

Pentru toate aceste motive,

recurenta a solicitat casarea hotărârii Curții de Apel, trimiterea cauzei

pentru rejudecare, instanței civile competente.

Recurenta a invocat și

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 720

1

C. proc.

civ., care în opinia sa contravin prevederilor art. 21 alin. (2) și (3) din

Constituția României.

Curtea Constituțională prin

decizia nr. 335 din 16 septembrie 2004, a respins excepția de

neconstituționalitate așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție a reluat

judecata recursului și a trecut la examinarea motivelor invocate de recurentă.

prima critică ce vizează necompetența materială a Curții de Apel, motiv

prevăzut de art. 304 alin. (3) C. proc. civ., trebuie mai întâi să se examineze

natura litigiului dedus judecății, mai precis izvorul obligațiilor întrucât

recurenta a susținut că instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în

recuperare civilă întemeiată pe art. 998 C. civ.

Din examinarea motivelor

invocate prin cererea introductivă de instanță se constată că între recurentă

și intimata S.N.A.M. s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare și că s-a

invocat nerespectarea prevederilor contractului care a avut drept consecință

prejudiciarea societății recurente.

Observând dispozițiile art.

3, 4 și 5 C. com., se poate reține că legiuitorul a vrut să supună legilor

comerciale raporturile rezultate din actele juridice, cât și raporturi izvorâte

din faptele juridice săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice cât și

orice alte împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice.

Prin urmare, chiar dacă s-ar

admite punctul de vedere al recurentei (nesusținut de actele dosarului) privind

lipsa convenției încă nu s-ar putea reține că litigiul este de natură civilă și

nu comercială. Urmând aceeași logică mai trebuie observat că natura civilă a

litigiului, dacă nu ar fi rezultat contrariul din actele dosarului, trebuia

dovedită de recurentă.

În acest context concluzia

primei instanțe potrivit căreia litigiul este de natură comercială și se supune

legii comerciale cât și dispozițiilor procedurale din Capitolul XIV din Cartea

a VI-a prin care se instituie o procedură specială de rezolvare a litigiilor

comerciale este corectă.

Argumentul că litigiul a

fost introdus mai întâi la judecătorie care este instanță civilă nu poate fi

primit câtă vreme, în raport de normele de competență aplicabile la momentul

sesizării instanței și de natura litigiului chiar și în ipoteza invocată de

recurentă normele procedurale aplicabile erau tot cele speciale prevăzute în

Capitolul XIV din Cartea a VI-a, concilierea prealabilă prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., fiind obligatorie și intră în competența Judecătoriei să

le aplice.

În ce privește competența

materială, așa cum afirmă recurenta, instanța sesizată, Judecătoria, și-a

declinat competența în favoarea Curții de Apel, iar hotărârea de declinare a

intrat în puterea lucrului judecat cu concursul recurentei care nu a exercitat

calea de atac admisă de lege. Se admite așa cum susține recurenta că normele de

competență materială sunt imperative, și în acest sens este de recunoscut

faptul că instanța investită, Curtea de Apel București, și-a verificat

competența și ca urmare nu era necesar să facă aplicarea art. 21 C. proc. civ.,

câtă vreme nu se afla în fața unui conflict negativ de competență.

litigiul este de natură comercială, supus reglementării speciale și în acest

sens este de observat că regulile de desfășurare în fața instanțelor

judecătorești potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție competența stabilirii

acestor reguli revine legiuitorului. În acest cadru ca de altfel în toate

cazurile în care prin lege se condiționează valorificarea unui drept de

exercitarea acestuia în cadrul unei anumite proceduri, se asigură astfel

protecția drepturilor și intereselor legitime a părților ca participanți la

actul de justiție.

Neefectuarea concilierii

prealabile de către recurentă pe motivul că aceasta nu a apreciat că litigiul

este de natură civilă nu poate atrage casarea sentinței, întrucât nimeni nu-și

poate invoca propria culpă pentru nerespectarea dispozițiilor legale

referitoare la soluționarea litigiilor comerciale asumându-și astfel

consecințele juridice ale faptului că nu s-a conformat dispozițiilor legale mai

sus citate.

În procesele și cererile în

materie comercială evaluabile în bani, dispune art. 720

1

C. proc.

civ., înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul

înainte de introducerea cererii de chemare în judecată va încerca soluționarea

litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.

Din textul citat rezultă că

singurele condiții cerute pentru aplicarea art. 720

1

C. proc. civ.,

sunt ca cererile să fie de natură comercială și evaluabile în bani, așa încât

susținerea recurentei potrivit căreia legiuitorul ar fi avut în vedere numai

convențiile care au forță probantă și nu la litigii care se nasc din delicte

sau quasi delicte nu are suport legal.

referitoare la nelegalitatea dispozițiilor nart. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

este nefondată, întrucât gradu de dificultate al speței nu se raportează la

soluție, care s-a oprit asupra excepției, iar valoarea pricinii justifică

acordarea onorariului solicitat de intimat.

În consecință nu sunt motive

de nelegalitate și netemeinicie care să ducă la casarea sentinței Curții de

Apel astfel că recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC E.D. SA împotriva sentinței nr. 22 din 17 martie 2003 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 4 decembrie 2004.