ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5261/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune, reclamanta SC E.D. SA i-a chemat în judecată pe pârâții: S.N.A.M. SA București; P.E. director general al S.N.A.M. SA București; H.R.S., director tehnic al S.N.A.M; 4. S.F., operator în cadrul S.N.A.M. și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligați: a) la plata sumei de 1,8 miliarde lei majorată ulterior la 24.686.766.000 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciilor aduse societății sale prin reducerea bruscă a debitului apei din sursa I.M.S. din Vale (b) obligarea pârâtei S.N.A.M. SA să permită accesul reprezentanților desemnați de către E.D. SA în camera uscată a captării sursei pentru evitarea distrugerii sau degradării conductei de aducțiune, proprietatea E.D.

Curtea de Apel București, secția comercială, prin sentința nr. 22 din 17 martie 2003, a admis excepția prematurității acțiunii și a respins acțiunea cu motivarea că reclamanta nu a respectat prevederile art. 720 1 C. proc. civ. În dezvoltarea acestei concluzii, prima instanță a reținut că instanța nu poate păși la examinarea litigiului pe fond întrucât nu s-a depus dovada încercării de conciliere directe, fiind astfel încălcate prevederile imperative procedurale stipulate în capitolul XIV intitulat „Dispoziții privind soluționarea litigiilor în materie comercială”. Împotriva sentinței nr. 22/2003, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 2119/2002, a declarat recurs, reclamanta SC E.D.

SA prin care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 alin. (3) și (9) C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut: - Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, întrucât nu s-a observat că acțiunea s-a întemeiat pe răspunderea delictuală în conformitate cu art. 998 C. civ. și că după declinarea competenței în favoarea Curții de Apel aceasta din urmă trebuia să-și decline competența în valoarea Judecătoriei și să constate conflict de competență negativ în conformitate cu art. 20 pct. 2 C. proc. civ. Neprocedând astfel și trecând la soluționarea cauzei pe fond s-a pronunțat o hotărâre nelegală supusă casării.

- nelegalitatea sentinței decurge din împrejurarea că, la data introducerii acțiunii, reclamanta a considerat că pricina este de natură civilă, dovadă fiind faptul că s-a adresat instanței civile; - ulterior sesizării instanței s-a stabilit că litigiul este comercial și atunci, în calitate de reclamantă a inițiat procedura concilierii, pe care pârâții s-au eschivat să o aducă la îndeplinire. Reglementând procedura prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere convenția care are forță de lege între părți și nu litigiile care se nasc din delicte sau quasi – delicte. - Cheltuielile de judecată acordate în cuantum de 40.000.000 lei s-au acordat cu încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., fiind nejustificate în raport de simplitatea cauzei. Pentru toate aceste motive, recurenta a solicitat casarea hotărârii Curții de Apel, trimiterea cauzei pentru rejudecare, instanței civile competente. Recurenta a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., care în opinia sa contravin prevederilor art. 21 alin. (2) și (3) din Constituția României. Curtea Constituțională prin decizia nr. 335 din 16 septembrie 2004, a respins excepția de neconstituționalitate așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție a reluat judecata recursului și a trecut la examinarea motivelor invocate de recurentă. 1. Pentru a răspunde la prima critică ce vizează necompetența materială a Curții de Apel, motiv prevăzut de art. 304 alin. (3) C. proc.

civ., trebuie mai întâi să se examineze natura litigiului dedus judecății, mai precis izvorul obligațiilor întrucât recurenta a susținut că instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în recuperare civilă întemeiată pe art. 998 C. civ. Din examinarea motivelor invocate prin cererea introductivă de instanță se constată că între recurentă și intimata S.N.A.M. s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare și că s-a invocat nerespectarea prevederilor contractului care a avut drept consecință prejudiciarea societății recurente. Observând dispozițiile art. 3, 4 și 5 C. com., se poate reține că legiuitorul a vrut să supună legilor comerciale raporturile rezultate din actele juridice, cât și raporturi izvorâte din faptele juridice săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice cât și orice alte împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice.

Prin urmare, chiar dacă s-ar admite punctul de vedere al recurentei (nesusținut de actele dosarului) privind lipsa convenției încă nu s-ar putea reține că litigiul este de natură civilă și nu comercială. Urmând aceeași logică mai trebuie observat că natura civilă a litigiului, dacă nu ar fi rezultat contrariul din actele dosarului, trebuia dovedită de recurentă. În acest context concluzia primei instanțe potrivit căreia litigiul este de natură comercială și se supune legii comerciale cât și dispozițiilor procedurale din Capitolul XIV din Cartea a VI-a prin care se instituie o procedură specială de rezolvare a litigiilor comerciale este corectă.

Argumentul că litigiul a fost introdus mai întâi la judecătorie care este instanță civilă nu poate fi primit câtă vreme, în raport de normele de competență aplicabile la momentul sesizării instanței și de natura litigiului chiar și în ipoteza invocată de recurentă normele procedurale aplicabile erau tot cele speciale prevăzute în Capitolul XIV din Cartea a VI-a, concilierea prealabilă prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., fiind obligatorie și intră în competența Judecătoriei să le aplice. În ce privește competența materială, așa cum afirmă recurenta, instanța sesizată, Judecătoria, și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel, iar hotărârea de declinare a intrat în puterea lucrului judecat cu concursul recurentei care nu a exercitat calea de atac admisă de lege.

Se admite așa cum susține recurenta că normele de competență materială sunt imperative, și în acest sens este de recunoscut faptul că instanța investită, Curtea de Apel București, și-a verificat competența și ca urmare nu era necesar să facă aplicarea art. 21 C. proc. civ., câtă vreme nu se afla în fața unui conflict negativ de competență. 2. Așa cum s-a arătat deja litigiul este de natură comercială, supus reglementării speciale și în acest sens este de observat că regulile de desfășurare în fața instanțelor judecătorești potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție competența stabilirii acestor reguli revine legiuitorului. În acest cadru ca de altfel în toate cazurile în care prin lege se condiționează valorificarea unui drept de exercitarea acestuia în cadrul unei anumite proceduri, se asigură astfel protecția drepturilor și intereselor legitime a părților ca participanți la actul de justiție.

Neefectuarea concilierii prealabile de către recurentă pe motivul că aceasta nu a apreciat că litigiul este de natură civilă nu poate atrage casarea sentinței, întrucât nimeni nu-și poate invoca propria culpă pentru nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la soluționarea litigiilor comerciale asumându-și astfel consecințele juridice ale faptului că nu s-a conformat dispozițiilor legale mai sus citate. În procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, dispune art. 720 1 C. proc. civ., înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul înainte de introducerea cererii de chemare în judecată va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.

Din textul citat rezultă că singurele condiții cerute pentru aplicarea art. 720 1 C. proc. civ., sunt ca cererile să fie de natură comercială și evaluabile în bani, așa încât susținerea recurentei potrivit căreia legiuitorul ar fi avut în vedere numai convențiile care au forță probantă și nu la litigii care se nasc din delicte sau quasi delicte nu are suport legal. 3. În fine, și critica referitoare la nelegalitatea dispozițiilor nart. 274 alin. (3) C. proc. civ., este nefondată, întrucât gradu de dificultate al speței nu se raportează la soluție, care s-a oprit asupra excepției, iar valoarea pricinii justifică acordarea onorariului solicitat de intimat. În consecință nu sunt motive de nelegalitate și netemeinicie care să ducă la casarea sentinței Curții de Apel astfel că recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC E.D. SA împotriva sentinței nr. 22 din 17 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2004.