ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1408/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 179 din 13 septembrie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de SC B.U. SA Ocna Mureș, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Alba, ca neîntemeiată.

În motivare, instanța a reținut, în esență, că eșalonarea datoriei bugetare aprobată prin adresa Ministerului Finanțelor Publice nr. 444399 din 7 decembrie 1999, a fost pierdută de reclamantă, pentru neplata în temenele legale a obligațiilor curente la Fondul special de solidaritate pentru persoane cu handicap și la Fondul special de susținere a învățământului de stat, încât, începând cu data punerii în aplicare a înlesnirii fiscale (8 decembrie 1999), până la data controlului efectuat de organele Direcției Generale a Finanțelor Publice (19 octombrie 2000), datorează majorări de întârziere și penalități, conform art. 13 din O.G. nr. 11/1996, modificat și completat prin O.U.G. nr. 113/1999, pentru sumele care au făcut obiectul eșalonării, astfel cum corect au stabilit organele de control și de contencios fiscal.

Împotriva sentinței, reclamanta a declarat recurs, susținând că aceasta este nelegală și netemeinică, întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, că instanța care a pronunțat-o, a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia și că a înlăturat nemotivat o dovadă administrată care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.). În acest sens, prin motivele depuse la dosar, recurenta susține că potrivit art. 5 și 6 din H.G. nr. 878/2000, privind transferul acțiunilor deținute de stat, la SC B.U. SA Ocna Mureș, din administrarea F.P.S., în administrarea Ministerului Finanțelor Publice, nu datorează penalități și penalități de întârziere pentru obligațiile bugetare restante și nici majorări de întârziere.

În plus, arată în continuare recurenta, organele de control au calculat majorări și penalități în valoare de 4.101.472.841 lei pentru perioada postprivatizare (13 aprilie 2001 - 18 decembrie 2002), ceea ce este nelegal în raport cu prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 40/2002, modificat prin O.U.G. nr. 147/2002. Incidența art. 304 pct. 10 C. proc. civ., este argumentată prin aceea că, deși în cauză, au fost administrate două expertize contabile judiciare, instanța a ignorat nejustificat una dintre ele. Recursul este nefondat. 1. Din examinarea cererii de chemare în judecată rezultă că obiectul acesteia îl constituie anularea pct. 2 din decizia nr. 112 din 23 aprilie 2003, a Ministerului Finanțelor Publice și exonerarea de plata sumei de 7.893.136.841 lei, reprezentând majorări de întârziere și penalități.

În raport cu acest obiect formulat cu claritate de către reclamantă, instanța a reținut pe baza probelor administrate, că acțiunea este neîntemeiată, întrucât neachitarea la termen a obligațiilor bugetare atrage plata majorărilor de întârziere și a penalităților conform art. 13 din O.G. nr. 11/1996, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 113/1999. Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, instanța interpretând corect actul juridic dedus judecății.

Readucerea în discuție a eșalonării la plată, înlesnire acordată de către Ministerul Finanțelor Publice, la 7 decembrie 1999, însă pierdută datorită neachitării la termen a obligațiilor bugetare curente și pretenția menținerii acestei facilități, cu efecte asupra calculului majorărilor de întârziere și a penalităților, excede cadrul procesului, recurenta urmărind în acest fel desființarea unor alte acte administrative prin care s-a constatat cu caracter definitiv pierderea eșalonării la plată: nota de constatare nr. 243 din 15 ianuarie 2003 și decizia nr. 24 din 5 februarie 2003, a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Iar aceste acte administrative, cunoscute de către reclamanta-recurentă, nu au fost contestate, potrivit legii, la instanța de contencios administrativ.

2. Pierderea eșalonării pentru nerespectarea condiției de plată a obligațiilor curente în termenele legale, a determinat organele fiscale să calculeze majorări de întârziere și penalități aferente sumelor datorate, în cuantum de 7.468.574.875 lei, respectiv 424.561.966 lei. Aceasta, deoarece la data pierderii eșalonării devin incidente prevederile art. 13 din O.G. nr. 11/1996, potrivit cărora „orice obligație bugetară neachitată la scadență generează plata unor majorări de întârziere calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua următoare scadenței obligației bugetare, până la data realizării sumei datorate (...)”. Pentru intervalul de timp în care recurenta-reclamantă a respectat condițiile din eșalonare, s-au avut în vedere dispozițiile art. 83 din actul normativ menționat, în sensul calculării majorărilor de întârziere conform H.G.

nr. 670/1999, iar stabilirea penalităților de întârziere, în sumă de 424.561.966 lei, începând cu data de 1 octombrie 2001, s-a întemeiat, corect, pe dispozițiile art. 13 1 alin. (3) din O.G. nr. 11/1996. Se constată, așadar, că nota de constatare nr. 1891 din 6 martie 2003, încheiată de organele de control din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Alba și pct. 2 din decizia nr. 112 din 23 aprilie 2003, a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei-recurente, obligația de plată a sumei de 7.893.136.841 lei, reprezentând majorări de întârziere (7.468.574.875 lei) și penalități de întârziere (424.561.966 lei), sunt legale, cum corect a reținut și instanța de fond.

3. Este adevărat că în considerentele sentinței recurate, instanța nu examinează și raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul N.V. Această probă, ca, de altfel, și cea de a doua expertiză, nu sunt, însă, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, întrucât soluționarea judicioasă a cauzei este determinată de interpretarea prevederilor legale, arătate în cuprinsul deciziei, problemă ce depășește domeniul de specialitate al expertului judiciar, fiind prerogativa exclusivă a instanței de judecată. În plus, raportul expertului invocat de recurentă, nu prezintă concluzii și nici argumente științifice, ci referiri la situația de fapt, necontestată de părți și opinii personale. În consecință, față de cele prezentate, în temeiul prevederilor art. 312 C. proc.

civ., se va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC B.U. SA Ocna Mureș împotriva sentinței civile nr. 179 din 13 septembrie 2004, a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2005.