ÎCCJ, Decizia nr. 91/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 3 noiembrie 2003,

V.R., în calitate de mandatar al tatălui său P.I., a formulat plângere penală

împotriva judecătorului E.B., președinte al Curții de Apel Alba Iulia,

solicitând cercetarea acesteia, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.,

constând în aceea că, deși a solicitat comunicarea unei copii a deciziei civile

nr. 1389/2003 și a altor înscrisuri din dosarul nr. 3180/2003, aflat pe rolul

acestei instanțe, cererea nu i-a fost soluționată favorabil.

Prin rezoluția nr. 705/P/2003

din 17 martie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale

față de judecătorul B.E., pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., în

temeiul art. 228 și art. 10 lit. d) C. pen., cu motivarea că din verificările

efectuate a rezultat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat.

La data de 28 iunie 2004,

procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a respins plângerea

formulată de petentă, împotriva rezoluției din 17 martie 2004, ca tardivă.

Împotriva rezoluțiilor

menționate, petenta V.R. a formulat plângere, susținând că au fost încălcate

normele deontologiei profesionale de către magistrații Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința vătămării intereselor unei

familii persecutate politic.

Prin sentința nr. 2 din 4

ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins

plângerea, ca nefondată., cu motivarea că din actele dosarului rezultă că

petentei i s-a răspuns legal la solicitările adresate Curții de Apel Alba Iulia,

împrejurare în raport cu care rezoluția atacată este temeinică și legală.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petenta a declarat recurs, întemeiat pe art. 385

9

pct. 9

și 10 C. proc. pen.

S-a susținut că hotărârea

atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

S-a mai susținut că instanța

nu s-a pronunțat asupra probelor administrate.

În concluzie, petenta a

solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, desființarea

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și reținerea cauzei, în vederea

rejudecării.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 17 alin. (2) C.

pen., infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Prin alin. (1) al aceluiași

articol s-a stabilit că infracțiunea este acea faptă care constituie o

manifestare a făptuitorului în sfera relațiilor sociale, îndreptată împotriva

valorilor ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.

Astfel, potrivit art. 200 C.

proc. pen., „

urmărirea

penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În cauză, petenta a sesizat

organul de urmărire penală, solicitând începerea urmăririi penale și trimiterea

în judecată a judecătorului B.E., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.

246 C. proc. pen.

Petenta a susținut că a

solicitat Curții de Apel Alba Iulia, comunicarea încheierii de ședință din 27

mai 2003, minutei și deciziei pronunțate în dosarul nr. 3188/2003, al acestei

instanțe.

Deși a timbrat legal,

cererea, înscrisurile menționate nu i-au fost comunicate.

Totodată, petenta a mai

arătat că, necunoscând soluția adoptată în soluționarea recursului, a formulat cerere

de revizuire a deciziei pronunțate în cauză.

În măsura în care recursul

ar fi fost respins, fapta intimatei menționate întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 248

1

, raportat la art.

272 C. pen.

Din examinarea actelor

dosarului rezultă că P.I., reprezentat prin mandatara V.R., a chemat în

judecată pârâții B.M., B.A., T.F.D., T.L., T.L.R. și T.S., solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se constate nulitatea unui contract de

vânzare-cumpărare.

Curții de Apel Alba Iulia

i-a fost atribuită, prin efectul strămutării, competența soluționării cauzei în

etapa procesuală a recursului.

Pe parcursul soluționării

cauzei au fost primite mai multe cereri din partea petentei menționate.

Privind o judecată în curs,

cererile au fost date, spre soluționare, completului de judecată, prin

rezoluția „

la

dosar”

pusă pe

acestea.

Soluția este legală, față de

faptul că pe parcursul soluționării cauzei, actele procedurale sunt dispuse și

se realizează sub controlul completului de judecată.

În fine, petenta a mai

reclamat neprimirea minutei, respectiv deciziei pronunțate în cauză, deși a

formulat cerere în acest sens.

Or, potrivit art. 301 și 284

C. proc. civ., sunt supuse comunicării, hotărârile pronunțate la judecarea în

fond și apel a cauzei, în vederea exercitării de către partea interesată, dacă

apreciază necesar, a căilor de atac prevăzute de legea procesual-civilă,

respectiv apelul și recursul, în condițiile art. 282 sau, după caz, art. 299

din același cod.

Potrivit art. 377 alin. (2) pct.

4 C. proc. civ., hotărârile pronunțate în recurs sunt irevocabile.

Intrate în puterea lucrului

judecat și nesusceptibile de a fi supuse controlului judiciar prin exercitarea

uneia din căile de atac prevăzute pentru dinamizarea judecății în ciclul

ordinar al acesteia, deciziile pronunțate în soluționarea recursului nu se

comunică din oficiu.

Drept urmare, în lipsa unei

obligații prevăzute de lege în sensul vizat de petentă, nu se poate reține

existența unei omisiuni intenționate care să vatăme o valoare ocrotită de legea

penală, cu referire la desfășurarea activităților de interes public.

De altfel, cu referire la

prima cerere de comunicare a minutei și deciziei pronunțate în recurs,

formulată în cadrul unei cereri de amânare a judecății, este de reținut că

aceasta privea o hotărâre nepronunțată încă.

Ca atare, aceasta era fără

obiect, atât în raport cu competențele completului de judecată, cât și cu

atribuțiile președintelui Curții de Apel Alba Iulia, așa încât acesteia nu i se

putea da curs.

Pe de altă parte, cererii

exprese de comunicare, formulată de petentă, ulterior soluționării recursului,

i s-a dat cursul legal, copie a deciziei fiind expediată acesteia, la data de

22 octombrie 2003.

Așadar, în mod judicios,

constatând că actele premergătoare nu au confirmat existența infracțiunilor cu

a cărei săvârșire a fost sesizat, organul de urmărire penală a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale.

Petenta nu a propus probe

noi, care să ducă la constatarea altei situații de fapt.

Drept urmare, soluția de

respingere de către secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a

plângerii formulate împotriva soluției de netrimitere în judecată, este

temeinică și legală, corespunzător situației de fapt expuse, care nu confirmă

susținerile petentei privitoare la îndeplinirea necorespunzătoare a

atribuțiilor de serviciu de către intimată.

În fine, plângerea prevăzută

de art. 278

1

C. proc. pen., învestește instanța, cu controlul

temeiniciei și legalității rezoluției atacate, în raport cu cercetările

efectuate și îndeplinirea actelor premergătoare sau, după caz, de urmărire

penală, cu respectarea dispozițiilor procesual-penale, cu referire exclusivă la

infracțiunea cu a cărei pretinsă săvârșire organul competent a fost sesizat, în

condițiile art. 221 din același cod.

Or, petenta nu a relevat,

prin plângerea adresată instanței de judecată, încălcarea unor dispoziții

procesuale, în raport cu care soluția de netrimitere în judecată ar fi

netemeinică și/sau nelegală.

Drept urmare, excede plângerii

prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., având conținutul arătat,

aptitudinea învestirii instanței de judecată, cu examinarea și pronunțarea

asupra altor aspecte pe care petenta tinde a le supune controlului judiciar,

cum ar fi cele privind respingerea, ca tardivă, a plângerii formulate conform

procedurii prevăzute de art. 275 - 278 din același cod. Totodată, excede

competenței instanței de judecată sesizată în modul arătat, competența

stabilirii existenței și a altor infracțiuni, a căror săvârșire petenta o

afirmă în această etapă procesuală.

Așadar, constatând impedimentul

dat de neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, soluția de

neîncepere a urmăririi penale este legală. Menținând rezoluția atacată, în

raport cu împrejurarea că examinarea cauzei nu a dus la constatarea altei

situații, decât cea expusă, susținută de probatoriul administrat, prima

instanță a pronunțat o hotărâre, corespunzător motivată, pentru a justifica

soluția și a permite controlul judiciar, nesupusă nici unuia din cazurile de

casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta V.R.

împotriva sentinței nr. 2 din 4 ianuarie 2005 a secției penale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petenta V.R. împotriva sentinței nr. 2 din 4 ianuarie

2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 3953/2004.

Obligă pe recurenta-petentă

să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2005.