ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 594/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1349 din 19 noiembrie 1999, Tribunalul

București a respins cererea formulată de reclamantul R.M.I., în contradictoriu

cu pârâții Ministerul de Interne, Administrația Financiară a Municipiului

Timișoara, SC A. SA Timișoara și Ministerul Industriei și Comerțului, instanța

de fond constatând că dreptul la acțiune este prescris, conform art. 505 C.

proc. pen.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 388 A din 22 iunie 2000, a admis apelul declarat de

reclamant, a desființat sentința apelată și a trimis cauza aceleiași instanțe

pentru judecarea în fond.

Instanța de apel a reținut, că

dreptul la acțiune nu este prescris, deoarece la data de 12 septembrie 1991

reclamantului i-a fost restituită suma de 220.000 lei, iar față de faptul restituirii

sunt incidente prevederile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958,

privitoare la întreruperea cursului prescripției.

Recursul declarat de Administrația

Financiară a Municipiului Timișoara împotriva acestei hotărâri a fost respins

de Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1198 din 23 februarie

2001.

Instanța de recurs a reținut, că

termenul prevăzut de art. 505 C. proc. pen. este de prescripție și nu de

decădere, cum susține recurenta, însă trebuie observat că, în speță, cererea formulată

de reclamant are ca obiect întoarcerea executării silite privind măsura

confiscării unor bunuri, prin restituirea lor sau plata contravalorii bunurilor

mobile. Eronat s-a reținut ca temei juridic al pretențiilor reclamantului art.

504 și urm. C. proc. pen., care reglementează o altă situație (desdăunarea

persoanelor condamnate pe nedrept), iar instanța de rejudecare urmează să pună

în discuție corecta încadrare a acțiunii.

Rejudecând cauza, Tribunalul

București, prin sentința civilă nr. 1777 din 16 decembrie 2002, a respins

acțiunea ca neîntemeiată, reținând, în esență, că bunurile confiscate de la

reclamant, prin efectul sentinței penale nr. 2498/1982, au fost predate cu

titlu gratuit Institutului Medical Farmaceutic Timișoara, pentru a fi folosite

ca material didactic. În sarcina Ministerului de Interne și a Oficiului

Farmaceutic Timișoara nu poate fi reținută obligația de restituire a bunurilor

sau de desdăunare a reclamantului cu contravaloarea bunurilor, deoarece aceste

instituții nu au dobândit sau exercitat vreun drept asupra produselor ridicate

de la reclamant.

Se mai reține, că acțiunile

întreprinse de reprezentanții acestor instituții în legătură cu bunurile

confiscate s-au efectuat în limitele drepturilor și obligațiilor legale ce le

incumbau în derularea procesului penal.

În privința celorlalți pârâți, se

reține că nu au întreprins activități în legătură cu bunurile confiscate de la

reclamant și nici nu le-a profitat în vreun fel.

Apelul declarat de reclamant

împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia civilă nr. 310 A din 26

mai 2003 a Curții de Apel București.

Instanța de apel a reținut că,

întrucât obiectul acțiunii a fost calificat de instanța de recurs ca fiind

întoarcerea executării și nu o cerere întemeiată pe art. 504 și urm. C. proc.

pen., participarea procurorului la judecată nu era obligatorie, iar indicarea

greșită a căii de atac, nu constituie motiv de nulitate a hotărârii.

Se mai reține, că acțiunea de

întoarcere a executării, care inițial a fost o creație a practicii

judecătorești, în prezent este reglementată de dispozițiile art. 404

1

C. proc. civ., care prevăd că în toate cazurile în care se desființează titlul

executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la

întoarcerea executării.

Din conținutul art. 404

1

C.

proc. civ., rezultă că acțiunea care are ca obiect întoarcerea executării,

poate fi îndreptată numai împotriva persoanei care deține bunul la momentul

formulării cererii sau care l-a valorificat.

Or, în cauza de față, nu s-a dovedit

că bunurile confiscate s-ar afla la pârâte sau ar fi fost valorificate de

acestea. Bunurile de natură medicală au fost predate de către Oficiul

Farmaceutic Timișoara, Institutului de Medicină Timișoara, pentru a fi utilizate

ca material didactic în procesul de instruire. Predarea s-a făcut în mod

gratuit, conform indicațiilor Ministerului Sănătății, instituție care nu a fost

chemată în judecată, iar susținerea Ministerului de Interne că unele bunuri au

fost valorificate de Administrația Financiară a Municipiului București și

Ministerul Industriei și Resurselor, nu s-a dovedit în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 8 C. proc. civ., după

ce expune pe larg istoricul procesului, susține că în hotărârea atacată

motivarea soluției respingerii apelului este confuză și contradictorie. Arată

recurentul, că instanța de apel, deși reține că acțiunea nu putea fi întemeiată

pe art. 404

1

C. proc. civ., nu face referiri la art. 504–507 C.

proc. pen., texte care, nefiind abrogate, se aplică în situațiile ce nu pot fi

soluționate conform prevederilor art. 404

1

- 404

3

C.

proc. civ. și cere să se admită recursul și, conform art. 504 C. proc. pen.,

pârâții să fie obligați să-i plătească suma de 14.800,55 dolari SUA.

Recursul va fi respins, pentru

următoarele considerente.

Deși se invocă art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., în declarația de recurs nu se formulează critici care să facă

posibilă încadrarea în acest text.

Criticile privitoare la motivarea

confuză și contradictorie a hotărârii și la nesocotirea art. 504–507 C. proc.

pen. fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., însă aceste

motive de recurs nu sunt operante în cauză.

Hotărârea atacată cuprinde motivele

pe care se sprijină, motive care nu sunt contradictorii, așa cum susține

recurentul. Instanța de apel a reținut că acțiunea are ca obiect întoarcerea

executării (calificare dată de instanța de recurs) și a analizat-o în raport cu

dispozițiile art. 404

1

C. proc. civ.

Susținerea recurentului că cererea

de despăgubiri trebuia soluționată în raport cu art. 504–507 C. proc. pen. nu

este întemeiată.

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul, invocând decizia penală nr. 1530/1990 a Curții Supreme de

Justiție, prin care, fiind casată sentința penală nr. 2948/1986 a Judecătoriei

Timișoara, a fost achitat și s-a înlăturat măsura confiscării, a solicitat ca

pârâții să fie obligați la plata contravalorii bunurilor confiscate, în posesia

cărora nu a reușit să intre.

În drept, și-a întemeiat acțiunea pe

art. 998 C. civ.

Obiectul acțiunii, așa cum rezultă

din motivele de fapt invocate de reclamant în susținerea ei, îl constituie

restabilirea situației anterioare, prin plata contravalorii bunurilor preluate

în temeiul hotărârii judecătorești desființate, și nu plata de despăgubiri în

temeiul art. 504 C. proc. pen.

Or, este de principiu, că numai

partea este în drept să hotărască cu privire la exercitarea acțiunii și

determinarea obiectului ei și că instanța este obligată să soluționeze litigiul

în acest cadru.

De aceea, în speță, față de

conținutul cererii de chemare în judecată și calificarea dată acțiunii prin

decizia civilă nr. 1198 din 23 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție,

corect instanța de apel a analizat pretențiile reclamantului în raport cu

dispozițiile aplicabile în materia întoarcerii executării.

Prin urmare, constatându-se că

motivele invocate de recurent prin declarația de recurs nu sunt întemeiate, se

va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul

R.M.I. împotriva deciziei nr. 310 A din 26 mai 2003 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie

2005.