ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 772/2006

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 23 octombrie 2001 reclamanta SC S. SA a chemat-o în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 6.000.000.000 lei ca justă despăgubire pentru prejudiciul suferit prin restituirea în natură către fostul proprietar a imobilului V.C. amplasată în str. Alexandru Odobescu, județul Prahova.

Prin sentința nr. 3233 din 2 decembrie 2002, Tribunalul Prahova a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâtă și și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, care la rândul său și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova, prin sentința nr. 238 din 24 octombrie 2003 și ivindu-se conflict negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 4846 din 3 decembrie 2003, a stabilit competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Prahova, căruia i-a trimis dosarul pentru soluționarea cauzei în primă instanță. Prin sentința nr. 1617 din 13 august 2004, Tribunalul Prahova, secția comercială a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 7.615.000.000 lei, reprezentând despăgubiri și 195.440.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că potrivit art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 pârâta este obligată să repare prejudiciul cauzat reclamantei în urma restituirii către fostul proprietar a imobilului cuprins în patrimoniul societății a cărui evaluare s-a făcut prin expertiză tehnică de specialitate. Prin decizia nr. 144 din 19 mai 2005, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ a admis apelul formulat de pârâtă și a schimbat în parte sentința mai sus menționată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la care a fost obligată pârâta prin sentința apelată, de la 7.615.000.000 lei la suma de 1.238.200.698 lei; A redus și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, la suma de 36.529.213 lei și a obligat-o pe intimata-reclamantă să-i plătească apelantei-pârâte 3.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, având în vedere suplimentul la expertiza contabilă judiciară efectuată de P.I., în total, celor 6.525 de acțiuni le corespunde valoric suma de 216.972.723 lei, reprezentând valoarea contabilă a bunului și la această sumă, aplicându-se indicele de inflație, pentru anii 2001-2004, rezultă suma de 1.238.200.698 lei, aceasta fiind valoarea despăgubirilor datorate de apelanta-pârâtă intimatei reclamante pentru bunul retrocedat. Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta. Reclamanta în recursul său critică decizia curții de apel pentru nelegalitate, prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și solicită admiterea acestuia și modificarea deciziei curții de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei și obligării ei la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului și recursului.

Recurenta-reclamantă susține astfel că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, ce sunt incidente în speță, reținând că la stabilirea despăgubirii trebuie avută în vedere valoarea contabilă a bunului și nu valoarea de circulație a acestuia, deoarece potrivit textului legal menționat, despăgubirea reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului, respectiv o reparație integrală a prejudiciului, care să cuprindă atât pierderea efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat (deși recurenta-reclamantă s-a limitat doar la pierderea efectivă), iar cuantumul reparației în echivalent bănesc trebuie stabilită în raport de valoarea pagubei la data pronunțării hotărârii judecătorești, astfel că valoarea echivalentului bănesc al prejudiciului, stabilită prin expertiză și reținută prin sentința pronunțată de instanța de fond reflectă prejudiciul pe care ea l-a suferit și are destinația de a acoperi diminuarea patrimoniului produsă prin restituirea imobilului către fostul proprietar.

Pârâta, în recurs, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică și ea, ca fiind nelegală, hotărârea pronunțată de instanța de apel și solicită admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepțiilor invocate în apel, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiate. În motivarea recursului său arată că greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, al reclamantei, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 32 28 din O.U.G.

nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de această ordonanță ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni, ori, în raport de data introducerii acțiunii, dreptul la acțiune al reclamantei, în solicitarea despăgubirilor, era prescris; Consideră de asemenea că greșit a fost respinsă excepția prematurității introducerii acțiunii, pentru că, fiind vorba despre un litigiu comercial evaluabil în bani, se impunea a fi îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ.; În fine, pe fondul cauzei, susține că se impune modificarea deciziei curții de apel, deoarece cuantumul despăgubirilor trebuia stabilit prin luarea în considerare a valorii imobilului conform evidenței contabile la momentul privatizării, raportată la numărul de acțiuni pe care îl deținea la momentul privatizării, respectiv 70 % din capitalul social al SC S. SA, actualizarea valorii contabile a imobilului cu indicele de inflație fiind nelegală.

În ce privește recursul reclamantei, din actele dosarului, se constată următoarele: Într-adevăr, curtea de apel nu a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, atunci când a reținut că trebuie avută în vedere valoarea contabilă a bunului și nu valoarea lui de circulație, deoarece despăgubirea ce se impune a fi acordată ca echivalent bănesc al prejudiciului produs prin restituirea imobilului în natură trebuind să fie o justă despăgubire, nu poate fi stabilită la valoarea contabilă și nici în raport de procentul de acțiuni din capitalul social, ci numai ca expresie a valorii de circulație a imobilului la data deposedării.

Astfel fiind, se reține că, având în vedere că în primul raport de expertiză efectuat la instanța de fond s-a determinat valoarea de circulație a imobilului de care a fost deposedată reclamanta, ca fiind de 7.615.000.000 lei, acestei valori i se va da relevanță juridică, ca reprezentând o justă despăgubire și, în consecință, recursul reclamantei fiind fondat se va admite și va fi modificată decizia curții de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerii hotărârii instanței de fond, ca fiind legală și temeinică. Referitor la recursul pârâtei: Privind excepțiile pe care pârâta le-a invocat în apel, se constată că în mod corect au fost respinse.

Astfel, în legătură cu excepția prescripției dreptului la acțiune, în speță, nu se aplică termenul de prescripție prevăzut de art. 32 28 din Legea nr. 99/1999, respectiv de 3 luni, deoarece nu se atacă o operațiune sau un act prevăzut de acest act normativ, ci cauza privește repararea prejudiciului creat reclamantei prin retrocedarea unui bun imobil, ulterior procesului de privatizare a societății comerciale, astfel încât termenul de prescripție aplicabil în cauză este termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de decretul nr. 167/1958, în raport de care, față de data introducerii acțiunii, dreptul material la acțiune al reclamantei nu era prescris. În ce privește excepția de prematuritate a introducerii acțiunii, pe considerentul că nu a fost îndeplinită procedura prealabilă impusă de dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ., se constată că și această excepție a primit o corectă soluționare, pentru că, la dosarul cauzei există dovezi din care rezultă că au fost respectate dispozițiile legale menționate, respectiv convocarea făcută către A.V.A.S. din 20 iulie 2001 și procesul verbal din 6 august 2001, încheiat ca urmare a acestei convocări (dosar fond nr. 10131/2001).

Privind fondul cauzei, susținerile recurentei-pârâte sunt nefondate, întrucât, așa cum s-a arătat cu ocazia examinării recursului reclamantei, valoarea despăgubirilor trebuie să reprezinte contravaloarea imobilului de care a fost deposedată reclamanta, constând în valoarea lui de circulație, astfel încât valoarea echivalentului bănesc al prejudiciului, stabilită prin expertiză și reținută de instanța de fond reflectă prejudiciul pe care l-a suferit reclamanta, prin restituirea imobilului către fostul proprietar și acesta se impune a fi reparat, ceea ce corect s-a și făcut prin hotărârea pronunțată de această instanță, care va fi menținută. În consecință, față de cele arătate, recursul pârâtei se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC S. SA, împotriva deciziei nr. 144 din 19 mai 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o modifică în sensul că respinge apelul pârâtei A.V.A.S. București declarat împotriva sentinței nr. 1617 din 13 august 2004 a Tribunalului Prahova, secția comercială. Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 22 februarie 2006.