ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 772/2006

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 23 octombrie 2001 reclamanta SC S.

SA a chemat-o în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. București, solicitând ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 6.000.000.000

lei ca justă despăgubire pentru prejudiciul suferit prin restituirea în natură

către fostul proprietar a imobilului V.C. amplasată în str. Alexandru Odobescu,

județul Prahova.

Prin sentința nr. 3233 din 2

decembrie 2002, Tribunalul Prahova a admis excepția de necompetență materială

invocată de pârâtă și și-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel Ploiești, care la rândul său și-a declinat competența

în favoarea Tribunalului Prahova, prin sentința nr. 238 din 24 octombrie 2003

și ivindu-se conflict negativ de competență, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 4846 din 3 decembrie 2003, a

stabilit competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului

Prahova, căruia i-a trimis dosarul pentru soluționarea cauzei în primă instanță.

Prin sentința nr. 1617 din 13 august

2004, Tribunalul Prahova, secția comercială a admis acțiunea și a obligat-o pe

pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 7.615.000.000 lei, reprezentând

despăgubiri și 195.440.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că potrivit art. 32

4

din Legea nr. 99/1999

pârâta este obligată să repare prejudiciul cauzat reclamantei în urma

restituirii către fostul proprietar a imobilului cuprins în patrimoniul

societății a cărui evaluare s-a făcut prin expertiză tehnică de specialitate.

Prin decizia nr. 144 din 19 mai

2005, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

a admis apelul formulat de pârâtă și a schimbat în parte sentința mai sus

menționată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la care a fost

obligată pârâta prin sentința apelată, de la 7.615.000.000 lei la suma de

1.238.200.698 lei;

A redus și cuantumul cheltuielilor

de judecată acordate de prima instanță, la suma de 36.529.213 lei și a

obligat-o pe intimata-reclamantă să-i plătească apelantei-pârâte 3.000.000 lei

cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că, având în vedere suplimentul la expertiza

contabilă judiciară efectuată de P.I., în total, celor 6.525 de acțiuni le

corespunde valoric suma de 216.972.723 lei, reprezentând valoarea contabilă a

bunului și la această sumă, aplicându-se indicele de inflație, pentru anii

2001-2004, rezultă suma de 1.238.200.698 lei, aceasta fiind valoarea

despăgubirilor datorate de apelanta-pârâtă intimatei reclamante pentru bunul

retrocedat.

Împotriva hotărârii pronunțate de

instanța de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta.

Reclamanta în recursul său critică

decizia curții de apel pentru nelegalitate, prin invocarea dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și solicită admiterea acestuia și modificarea deciziei

curții de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei și obligării ei la plata

cheltuielilor de judecată aferente apelului și recursului.

Recurenta-reclamantă susține astfel

că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art.

32

4

din Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea

reformei economice, ce sunt incidente în speță, reținând că la stabilirea

despăgubirii trebuie avută în vedere valoarea contabilă a bunului și nu

valoarea de circulație a acestuia, deoarece potrivit textului legal menționat,

despăgubirea reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin

restituirea în natură a imobilului, respectiv o reparație integrală a

prejudiciului, care să cuprindă atât pierderea efectiv suferită, cât și

beneficiul nerealizat (deși recurenta-reclamantă s-a limitat doar la pierderea

efectivă), iar cuantumul reparației în echivalent bănesc trebuie stabilită în

raport de valoarea pagubei la data pronunțării hotărârii judecătorești, astfel

că valoarea echivalentului bănesc al prejudiciului, stabilită prin expertiză și

reținută prin sentința pronunțată de instanța de fond reflectă prejudiciul pe

care ea l-a suferit și are destinația de a acoperi diminuarea patrimoniului

produsă prin restituirea imobilului către fostul proprietar.

Pârâta, în recurs, întemeindu-se pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică și ea, ca fiind nelegală,

hotărârea pronunțată de instanța de apel și solicită admiterea recursului și

modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepțiilor

invocate în apel, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantei, ca

neîntemeiate.

În motivarea recursului său arată că

greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, al

reclamantei, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 32

28

din

O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, termenul

de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau

un act prevăzut de această ordonanță ori se valorifică un drept conferit de

aceasta este de 3 luni, ori, în raport de data introducerii acțiunii, dreptul

la acțiune al reclamantei, în solicitarea despăgubirilor, era prescris;

Consideră de asemenea că greșit a

fost respinsă excepția prematurității introducerii acțiunii, pentru că, fiind

vorba despre un litigiu comercial evaluabil în bani, se impunea a fi îndeplinită

procedura prealabilă prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.;

În fine, pe fondul cauzei, susține

că se impune modificarea deciziei curții de apel, deoarece cuantumul

despăgubirilor trebuia stabilit prin luarea în considerare a valorii imobilului

conform evidenței contabile la momentul privatizării, raportată la numărul de

acțiuni pe care îl deținea la momentul privatizării, respectiv 70 % din

capitalul social al SC S. SA, actualizarea valorii contabile a imobilului cu

indicele de inflație fiind nelegală.

În ce privește recursul reclamantei,

din actele dosarului, se constată următoarele:

Într-adevăr, curtea de apel nu a

interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 32

4

din Legea nr. 99/1999,

atunci când a reținut că trebuie avută în vedere valoarea contabilă a bunului

și nu valoarea lui de circulație, deoarece despăgubirea ce se impune a fi

acordată ca echivalent bănesc al prejudiciului produs prin restituirea

imobilului în natură trebuind să fie o justă despăgubire, nu poate fi stabilită

la valoarea contabilă și nici în raport de procentul de acțiuni din capitalul

social, ci numai ca expresie a valorii de circulație a imobilului la data

deposedării.

Astfel fiind, se reține că, având în

vedere că în primul raport de expertiză efectuat la instanța de fond s-a

determinat valoarea de circulație a imobilului de care a fost deposedată

reclamanta, ca fiind de 7.615.000.000 lei, acestei valori i se va da relevanță

juridică, ca reprezentând o justă despăgubire și, în consecință, recursul

reclamantei fiind fondat se va admite și va fi modificată decizia curții de

apel, în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerii hotărârii instanței

de fond, ca fiind legală și temeinică.

Referitor la recursul pârâtei:

Privind excepțiile pe care pârâta

le-a invocat în apel, se constată că în mod corect au fost respinse.

Astfel, în legătură cu excepția

prescripției dreptului la acțiune, în speță, nu se aplică termenul de

prescripție prevăzut de art. 32

28

din Legea nr. 99/1999, respectiv

de 3 luni, deoarece nu se atacă o operațiune sau un act prevăzut de acest act

normativ, ci cauza privește repararea prejudiciului creat reclamantei prin

retrocedarea unui bun imobil, ulterior procesului de privatizare a societății

comerciale, astfel încât termenul de prescripție aplicabil în cauză este

termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de decretul nr. 167/1958, în

raport de care, față de data introducerii acțiunii, dreptul material la acțiune

al reclamantei nu era prescris.

În ce privește excepția de

prematuritate a introducerii acțiunii, pe considerentul că nu a fost

îndeplinită procedura prealabilă impusă de dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ., se constată că și această excepție a primit o corectă soluționare,

pentru că, la dosarul cauzei există dovezi din care rezultă că au fost respectate

dispozițiile legale menționate, respectiv convocarea făcută către A.V.A.S. din

20 iulie 2001 și procesul verbal din 6 august 2001, încheiat ca urmare a

acestei convocări (dosar fond nr. 10131/2001).

Privind fondul cauzei, susținerile

recurentei-pârâte sunt nefondate, întrucât, așa cum s-a arătat cu ocazia

examinării recursului reclamantei, valoarea despăgubirilor trebuie să

reprezinte contravaloarea imobilului de care a fost deposedată reclamanta,

constând în valoarea lui de circulație, astfel încât valoarea echivalentului

bănesc al prejudiciului, stabilită prin expertiză și reținută de instanța de

fond reflectă prejudiciul pe care l-a suferit reclamanta, prin restituirea

imobilului către fostul proprietar și acesta se impune a fi reparat, ceea ce corect

s-a și făcut prin hotărârea pronunțată de această instanță, care va fi

menținută.

În consecință, față de cele arătate,

recursul pârâtei se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

SC S. SA, împotriva deciziei nr. 144 din 19 mai 2005 a Curții de Apel Ploiești,

secția comercială și de contencios administrativ, pe care o modifică în sensul

că respinge apelul pârâtei A.V.A.S. București declarat împotriva sentinței nr. 1617

din 13 august 2004 a Tribunalului Prahova, secția comercială.

Respinge recursul declarat de pârâta

A.V.A.S. București, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 22 februarie 2006.