ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1395/2013

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: i

Prin sentința civilă nr. 4560 din

5 octombrie 2011, Tribunalul Timiș, secția

I c

ivilă, a

respins excepția autorității de lucru judecat.

A fost admisă

excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea

formulată de reclamantul M.I. împotriva pârâților D.R.D. și D.E..

A fost

respinsă cererea pârâților pentru cheltuieli de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția autorității de lucru

judecat, susținută în raport de sentința civilă nr. 3838 din 5 mai 2004 a

Judecătoriei Timișoara, definitivă și irevocabilă prin decizia civila nr. 2552

din 15 noiembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, este neîntemeiată, întrucât

în speță, nu se verifică identitatea de cauză cerută de art. 166 C. proc. civ.,

raportat la art. 1201 C. civ., pe lângă cea a părților și a obiectului

acțiunii, în condițiile în care, prima acțiune a fost întemeiată pe răspunderea

civilă contractuală cauza debendi a fost contractul de vânzare-cumpărare, iar

acțiunea pendinte se întemeiază pe un tip de răspundere civilă ce are ca izvor

juridic un fapt ilicit, respectiv furtul.

În ceea ce privește

dreptul la despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat reclamantului, prin pretinsul

fapt ilicit al pârâților apare însă ca prescris extinctiv, întrucât, potrivit regulii

generale privind începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune,

prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune art. 7

alin. (1) din decret.

În speță, dreptul

de a solicita repararea prejudiciului s-a născut la data ieșirii bunului din patrimoniul

reclamantului, iar în ceea ce privește începutul cursului termenului prescripției

dreptului la acțiune, în materia răspunderii civile delictuale, data când păgubitul

a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea

- art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prima instanță s-a raportat la data

introducerii acțiunii civile ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1238/2003, respectiv

la data de 24 ianuarie 2003, când reclamantul a cunoscut și faptul ieșirii bunului

litigios din patrimoniu și pe cei răspunzători de paguba pretinsă.

Împotriva acestei

sentinței a declarat apel în termen legal reclamantul M.I., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Curtea de Apel

Timișoara, secția

I c

ivilă, prin decizia civilă nr. 44/A

din 29 februarie 2012, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.I.,

reținând că, acesta a invocat dispozițiile art. 1394 și art. 2532 din noul C.

civ., referitoare la prorogarea termenului prescripției și la suspendarea prescripției,

însă aceste dispoziții legale nu se aplică în cauza de față, având în vedere data

la care reclamantul a promovat acțiunea - 13 aprilie 2010 - dată la care, în materie

de prescripție, se aplică Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, reclamantul M.I. a declarat recurs, solicitând admiterea

recursului, casarea celor două hotărâri pronunțate in cauză cu trimiterea cauzei

la Tribunalul Timiș pentru judecarea fondului cauzei.

Din expunerea

succintă a criticilor aduse deciziei din apel rezultă cu evidență că, reclamantul

M.I. a reiterat în totalitate motivele de apel, prin care s-a criticat fondul litigiului

și s-au expus în fapt greșelile, care în opinia sa, au dus la pronunțarea unei soluții

netemeinice și nelegale, fără însă a dezvolta aceste motive și a preciza, prin aspectele

criticate, relevanța pe care acestea o au față de hotărârea recurată.

În aceste condiții,

la termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a luat în discuție excepția nulității

recursului, potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., excepție asupra căreia a rămas în pronunțare.

În acest sens,

art. 302

1

C. proc. civ. a prevăzut mențiunile obligatorii pe care trebuie

să le conțină cererea de recurs.

Printre aceste

mențiuni, la lit. c) s-a stipulat obligația de a se indica motivele de nelegalitate

pe care se întemeiază cererea de recurs, conform cărora aceasta trebuie să cuprindă

sub sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază,

cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute

de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Nici relatarea

faptelor procesului nu este suficientă pentru examinarea recursului, art. 304 C.

proc. civ. stabilind expres că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere

numai pentru motive de nelegalitate, cu respectarea condițiilor de exercițiu a acestei

căi de atac.

Nu în ultimul

rând, trebuie reținut faptul că instanța de recurs nu se poate substitui pentru

analiza unor motive ipotetice, de vreme ce recursul nu este cale de atac devolutivă,

care să permită legal o astfel de examinare.

În acest context,

Înalta Curte constată și inexistența motivelor de ordine publică, care să inducă

aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și în consecință, față de cele ce preced

conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., urmează să se constate

nul recursul declarat de reclamantul M.I..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

recursului declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei civile nr. 44/A din 29

februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I

c

ivilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 2 aprilie 2013.