ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5009/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5009/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

17 ianuarie 2012, reclamantul J.M.K.K. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la

plata sumei de 3.156.282.53 dolari S.U.A., reprezentând beneficiul nerealizat

pentru perioada octombrie 1997-martie 2010, calculat conform algoritmului

stabilit în raportul de expertiză tehnico-contabilă de către dna. expert Z.E.,

ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de către pârât.

Reclamantul J.M.K.K.

a depus la dosar cerere

precizatoare a pretențiilor în valută solicitate prin cererea de chemare în judecată

formulată, arătând că valoarea în RON a pretențiilor este de 10.668.248,47.

În ședința publică de

la 22 iunie 2012, Tribunalul București a invocat, din oficiu, excepția prescripției

dreptului material la acțiune, excepție care a fost dezbătută la termenul din 19

octombrie 2012.

Prin sentința civilă

nr. 1847 din 26 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins acțiunea reclamantului,

ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, la data de 05 iunie 1993 reclamantul J.M.K.K. a efectuat

o operațiune de import al produsului „cafea verde” în vederea comercializării. În

sarcina reclamantului s-a reținut săvârșirea infracțiunii de contrabandă, instituindu-se

asupra produsului importat măsura sechestrului asigurător.

Prin sentința penală

nr. 1485 din 15 iulie 1994, Judecătoria Constanța a dispus achitarea inculpatului

(reclamantul din prezenta cauză), ridicarea măsurii sechestrului asigurător și restituirea

bunurilor sechestrate sau contravaloarea acestora.

În cursul lunii octombrie

1994, produsul „cafea verde” a fost vândut la licitație la suma de 1.701.903.600

ROL (echivalent în dolari la data licitației – 969.220 dolari S.U.A.), iar din banii

obținuți, reclamantului i-a fost restituită în mod eșalonat, pe perioada 30

decembrie 1994-9 octombrie 1997, suma de 1.714.674.107 ROL (echivalent în dolari

la data fiecărei tranșe de plată – 484.551 dolari S.U.A.).

Sentința penală pronunțată

de Judecătoria Constanța a rămas definitivă prin decizia penală nr. 867 din 23

decembrie 1994 a Tribunalului Constanța.

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București sub nr. 7798 din 28 octombrie 1997, reclamantul

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 4.949.224.190 ROL daune materiale;

10.104.750.000 ROL despăgubiri, ca urmare a împiedicării realizării actului comercial

pe o perioadă de 3 ani; 18.748.904.700 ROL daune morale și cheltuieli de judecată.

În cadrul judecății acelei

cereri, reclamantul a susținut că în urma măsurilor dispuse, astfel cum au fost

prezentate mai sus, a fost prejudiciat în realizarea actului comercial, motiv pentru

care a solicitat daune-interese compensatorii, precum și beneficiul nerealizat,

stabilindu-se pe baza unei expertize tehnice de specialitate efectuată în acea cauză,

că valoarea mărfii nerestituite reclamantului este de 639.787 dolari S.U.A., iar

beneficiul nerealizat este de 767.744,40 dolari S.U.A..

Cauza a parcurs mai multe

cicluri procesuale, în fața instanțelor de fond și de control judiciar, ca urmare

a faptului că instanțele au statuat diferit asupra incidenței dispozițiilor

art. 504 C. proc. pen., respectiv art. 998 și 999 C. civ., dar și asupra excepției

prescripției dreptului material la acțiune, esențiale, însă, în cauză fiind decizia

nr. 6170 din 23 iunie 2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, precum și decizia

civilă nr. 173 din 16 martie 2007 a Curții de Apel București. Astfel, instanța supremă

a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., care însă nu

exclud incidența și a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., ca dispoziții de principiu,

concepute în termeni generali și care permit interpretarea extensivă, aptă de a

realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei, victimă a unei erori

judiciare.

Curtea de apel a stabilit,

cu caracter definitiv, că termenul de un an, reglementat de art. 505 alin. (2) C.

proc. pen., nu este aplicabil în cauză deoarece despăgubirile nu se solicită din

latura penală a cauză, ci din obligația dispusă de instanța penală pe latura civilă,

astfel că, fiind vorba de un drept de creanță dedus judecății, pentru care urmează

să se stabilească întinderea acestuia, termenul de introducere a acțiunii este cel

de 3 ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958. Acest termen a început să curgă

la data nașterii raportului juridic obligațional, respectiv 23 decembrie 1994, acțiunea

fiind introdusă la 21 noiembrie 1997, deci în termen.

Prin decizia Curții de

Apel cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de fond (Tribunalul București),

recursul declarat împotriva acestei decizii fiind respins prin decizia civilă

nr. 623 din 4 februarie 2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă

nr. 1175 din 27 iunie 2008, avându-se în vedere situația de fapt expusă mai sus,

Tribunalul București, reținând îndeplinite condițiile cerute de lege pentru angajarea

răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ., și dovedită întinderea

prejudiciului potrivit art. 1084 C. civ., respectiv paguba efectivă, dar și beneficiul

nerealizat, ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, a admis acțiunea

reclamantului, așa cum a fost restrânsă (reclamantul a renunțat la cererea de acordare

a daunelor morale), a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 639.687

dolari S.U.A. cu titlu de daune compensatorii, precum și suma de 767.744,40

dolari S.U.A. reprezentând beneficiu nerealizat pentru perioada 1994-octombrie 1997,

pentru debitul neachitat.

Această hotărâre a rămas

definitivă și irevocabilă, prin decizia civilă nr. 296 din 11 mai 2009 a Curții

de Apel București, respectiv prin decizia nr. 3733 din 15 iunie 2010 a Înaltei

Curții de Casație și Justiție și a fost pusă în executare de către reclamant, potrivit

susținerilor acestuia, fără a fi depuse și înscrisuri la dosar, prin cererea de

chemare în judecată susținând că la data de 24 martie 2010 a încasat întreaga sumă

acordată prin hotărârea evocată.

Prin prezenta cerere de

chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 3.156.282,53 dolari S.U.A. (echivalent

în RON 10.668.248,47 RON), reprezentând beneficiu nerealizat pentru perioada octombrie

1997 (până la care a fost acordat prin sentința civilă nr. 1175 din 27 iunie 2008)

– martie 2010 (data restituirii sumei acordate prin hotărâre).

Reclamantul a înțeles

să invoce considerentele avute în vedere de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, la pronunțarea sentinței civile nr. 1175/2008, respectiv faptul că s-a constatat

că prejudiciul are un caracter cert și actual, acesta putând fi cuantificat pe baza

expertizei de specialitate, impunându-se repararea integrală a acestuia, respectiv

atât valoarea totală a pagubei produsă în patrimoniul reclamantului, cât și beneficiul

nerealizat de la data rămânerii definitive a sentinței penale prin care s-a dispus

restituirea bunurilor sechestrate sau a contravalorii lor și până la data restituirii

efective a sumei datorate de pârât.

Tribunalul a observat,

însă, că reclamantul a evidențiat acest argument în mod singular, fără a avea în

vedere și celelalte considerente expuse în hotărârea menționată, prin care nu s-a

contestat dreptul acestuia la repararea integrală a prejudiciului, dar s-a avut

în vedere că beneficiul nerealizat a rezultat din faptul că reclamantului i s-a

restituit valoarea containerelor de cafea comercializate de pârât, după mai bine

de 2 ani de la data la care trebuia îndeplinită obligația de restituire, fiind încălcate

interesele patrimoniale și comerciale ale reclamantului, astfel că sintagma „și

până la data restituirii efective a sumei datorate de pârât” nu poate fi interpretată

decât în sensul prezentat, respectiv acela al constatării de către instanță a restituirii

valorii containerelor comercializate până la data pronunțării sentinței civile

nr. 1175/2008. De altfel, instanța a reținut în mod expres că la data de 28

august 1996 s-a restituit reclamantului suma de 673.954.800 ROL, provenită din vânzarea

la licitație a celor 5 containere cu cafea, aflate la licitație, cu peste 2 ani

întârziere, față de sentința penală de restituire.

Reclamantul a formulat

prezenta cerere, considerându-se îndreptățit la acordarea beneficiului nerealizat

până în martie 2010, întrucât, deși în dispozitivul sentinței civile nr. 1175/2008

s-a arătat că beneficiul nerealizat s-a acordat pentru perioada 1994-octombrie 1997,

în considerente se face mențiunea că repararea beneficiului presupune beneficiul

nerealizat până la data restituirii efective a sumei datorate de pârât.

Instanța de fond a apreciat,

însă, că partea din hotărâre care intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul,

pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se

execută, acest efect recunoscându-se și considerentelor, doar în măsura în care

explică dispozitivul și se reflectă în el.

Or, atâta timp cât instanța

a avut în vedere restituirea valorii cafelei verzi sechestrate și comercializate,

iar prin dispozitiv s-a stabilit ca dată limită a perioadei în care reclamantul

a fost lipsit de beneficiu (nerealizat) - octombrie 1997, este evident că la folosirea

sintagmei „și până la data restituirii efectivă a sumei datorate de pârât” s-a avut

în vedere faptul că suma provenită din valorificarea mărfii la licitații a fost

restituită în intervalul de timp dedus judecății, în care pârâtul a achitat cu întârziere

valoarea mărfii confiscate.

De altfel, analizând raportul

de expertiză avut în vedere de instanță la pronunțarea sentinței civile nr. 1175/2008,

raport invocat și în prezenta cauză, Tribunalul a constatat că suma de 639.787

dolari S.U.A. (acordată prin hotărâre) reprezintă diferența dintre totalul valoric

al cafelei obținut la data licitației, calculat de expert în cuantum de 1.124.338

dolari S.U.A., dar pentru toate cele 13 containere de cafea (mențiunea din considerente

referitoare la restituirea valorii celor 5 containere de cafea fiind o eroare materială,

atâta timp cât suma acordată este chiar cea indicată de expert ca fiind paguba suferită

de reclamant), și totalul valoric returnat cu întârziere, de la data de 23

decembrie 1994, când hotărârea de achitare a reclamantului și de restituire a mărfii

a rămas definitivă, respectiv, pe perioada 30 decembrie 1994-9 octombrie 1997, în

cuantum de 484.551 dolari S.U.A. Prin urmare, suma de 639.787 dolari S.U.A. reprezintă

prejudiciul constituit din pierderea suferită ca urmare a executării cu întârziere

a obligației.

Tribunalul a mai reținut

că expertul a ajuns la această diferență, prin stabilirea valorii cafelei licitate

în ROL, respectiv 1.701.903.600 ROL – valoare totală cafea licitată în Constanța

(8 containere) și în București (5 containere) + 272.760.000 RON – diferență de subevaluare

de cafea licitată în Constanța (apreciată de expert ca fiind o „greșeală a pârâtului”),

a totalului valoric returnat în tranșe 1.714.674.107 ROL, valoarea în ROL fiind

aproape egală, cea returnată fiind mai mare cu 12.770.507 ROL, dar față de data

achitării sumelor în ROL, cursul de referință ROL/dolar s-a modificat, cu consecința

diminuării contravalorii în dolari, a aceleiași sume în ROL.

În concordanță cu cele

reținute este și decizia civilă nr. 23/A din 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel București,

rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3733 din 15 iunie 2010 a Înaltei

Curții de Casație și Justiție.

Toate aceste considerente

avute în vedere de instanțe în hotărârile pronunțate, în opinia Tribunalului, au

fost apreciate de instanța de fond în prezenta cauză ca fiind esențiale pentru soluționarea

excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, rezultând fără

nici un dubiu că cererea reclamantului este supusă termenului general de prescripție,

de 3 ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958, dar, esențial în cauză este momentul

de la care acest termen începe să curgă.

Tribunalul a avut în vedere

dispozițiile art. 3 coroborate cu dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite

prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Reclamantul a susținut

că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție în prezenta cauză

este momentul efectuării plății sumei acordate prin sentința civilă nr. 1175

din 27 iunie 2008 de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

respectiv data de 24 martie 2010, întrucât abia la acest moment prejudiciul constituit

din beneficiul nerealizat îndeplinea cele două condiții pentru repararea acestuia,

respectiv caracterul cert, întrucât doar atunci a fost cunoscută întinderea întregului

prejudiciu suferit, precum și condiția ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă.

Instanța de fond a apreciat,

însă, că o astfel de susținere nu poate fi primită în prezenta cauză, având în vedere

că prin hotărârile judecătorești invocate mai sus s-a stabilit cu putere de lucru

judecat, că prescripția dreptului reclamantului la repararea pagubei constând în

pierderea suferită și beneficiul nerealizat a început să curgă la data nașterii

raportului juridic obligațional, respectiv 23 decembrie 1994, când a fost pronunțată

decizia penală nr. 867 a Tribunalului Constanța, prin care a rămas definitivă sentința

penală nr. 1485 din 15 iulie 1994, prin care s-a dispus ridicarea sechestrului instituit

și restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii lor.

Tribunalul a observat

că prin modalitatea în care reclamantul a înțeles să învestească instanțele de judecată,

acesta a avut în vedere inițial beneficiul nerealizat pe perioada octombrie 1994-octombrie

1997, însă pe parcursul judecății cererii introdusă la data de 28 octombrie 1997,

așa cum rezultă din cele prezentate mai sus, reclamantul a urmărit obținerea beneficului

nerealizat și pentru perioada ulterioară momentului octombrie 1997, în continuare,

până la data plății efective a contravalorii actualizate a mărfii confiscate, făcând

o primă referire (chiar dacă în concluziile scrise – procedural, acest aspect, este

lipsit de relevanță în prezenta cauză), la data de 22 octombrie 2003, așa încât

cel puțin la acel moment se poate aprecia că reclamantul trebuia (ori putea) să

cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Tribunalul a mai observat

că reclamantul a solicitat și acordarea de daune cu titlu de beneficiu nerealizat,

în continuare, până la data plății efective a contravalorii actualizate a mărfii

confiscate, beneficiu calculat conform algoritmului stabilit prin expertiza efectuată

de expertul Z.E. în dosarul înregistrat inițial sub nr. 7798/1997 (avută în vedere

la pronunțarea sentinței civile nr. 1175/2008) pretenție identică, din punct de

vedere al obiectului, cu cea solicitată prin prezenta cerere de chemare în judecată,

prin cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1175/2008, înregistrată

la data de 15 iulie 2008, așa încât în nici un caz nu se poate aprecia că momentul

de la care a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde

de ea, este data de 24 martie 2010.

Chiar dacă, câtimea pretențiilor

deduse judecății în acest dosar este diferită față de cea pretinsă prin cererea

înregistrată la 15 iulie 2008, ca urmare a intervalului scurs între anii 2008-2010,

aceasta nu înseamnă că reclamantul nu putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde

de ea, scopul final urmărit de reclamant fiind același în ambele litigii, reclamantul

tinzând să valorifice același drept de reparare a prejudiciului constând în beneficiul

nerealizat până la data plății efective a contravalorii actualizate a mărfii confiscate.

Tribunalul a apreciat

că, contrar celor arătate de reclamant, este, de asemenea, cert prejudiciul viitor

care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind,

astfel, susceptibil de evaluare.

Or, era evident că prejudiciul

cuprinzând beneficiul nerealizat se producea până la data plății efective a contravalorii

actualizate a mărfii confiscate, că acesta era susceptibil de evaluare, așa încât

neformularea prezentei cereri în termenul legal de prescripție, în condițiile în

care exista siguranța producerii prejudiciului, dar și elemente îndestulătoare pentru

determinarea întinderii lui, atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 8 din

Decretul nr. 167/1958.

Nu în ultimul rând, Tribunalul

a observat că pretinsul beneficiu nerealizat de reclamant a fost oricum acoperit

prin actualizarea despăgubirilor solicitate de reclamant, în condițiile în care

prin sentința civilă nr. 1175/2008, pârâtul a fost obligat la repararea pagubei

pricinuite reclamantului, tocmai ca urmare a executării cu întârziere a obligației

de plată a contravalorii mărfii confiscate.

Apelul declarat de reclamantul

J.M.K.K. împotriva sentinței instanței de fond a fost respins, ca nefondat, prin

decizia nr. 55/A din 25 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În considerentele deciziei

s-au reținut următoarele:

Susținerea prin care reclamantul

arăta că nu putea formula acțiunea decât la data la care a cunoscut paguba efectiv

suferită, respectiv la data la care pârâtul a înțeles să facă plata sumelor stabilite

prin sentința civilă nr. 1175/2008, a fost înlăturată de instanța de fond, cu motivarea

potrivit căreia, cunoașterea pagubei este o chestiune distinctă de cuantificarea

acesteia.

Împrejurarea că instanța

de fond a reținut în considerentele sentinței pronunțate și un argument în plus,

respectiv faptul că beneficiul nerealizat de reclamant după anul 1997 a fost solicitat

de acesta și în dosarul ce a purtat anterior între părți, ceea ce duce la concluzia

că cel puțin la acel moment a cunoscut acest prejudiciu și persoana vinovată de

producerea lui, nu reprezintă o motivare lipsită de acuratețe juridică, cum se susține

de recurent, ci dovedește încă o dată, legalitatea soluției pronunțată de prima

instanță.

În ipoteza răspunderii

civile pentru fapta ilicită, prescripția extinctivă începe să curgă, în principiu,

de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba și

pe cel care răspunde de ea [art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958].

Această regulă specială

de determinare a începutului prescripției are în vedere, două momente alternative

de la care prescripția poate începe să curgă, respectiv un moment subiectiv - data

de la care persoana vătămată a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (se

stabilește prin orice mijloc de probă propus fie de reclamant, fie de pârât) și

un moment obiectiv - data la care păgubitul putea sau trebuia să cunoască aceste

elemente.

În cauza dedusă judecății

instanța de fond a avut în vedere primul moment, respectiv data la care reclamantul

a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, concluzionând în mod corect că

aceasta este data nașterii raportului juridic obligațional între părți, respectiv

data pronunțării deciziei penale nr. 867 din 23 decembrie 1994, prin care s-a dispus

definitiv ridicarea sechestrului instituit și restituirea bunurilor confiscate ori

a contravalorii lor.

Prima instanță a reținut

corect că paguba suferită și pretinsă de reclamant constă în beneficiul nerealizat,

cunoscut încă de la momentul nașterii raportului obligațional, iar cuantificarea

acestei pagube este o chestiune diferită care putea fi solicitată, într-adevăr,

după data plății efective a sumei acordată cu titlu de daune compensatorii, în cazul

în care printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-ar fi dispus, evident la

cererea reclamantului, obligarea pârâtului la despăgubirea reclamantului atât pentru

pierderea efectiv suferită, cât și pentru prejudiciul nerealizat, până la data plății

efective și nu doar până în octombrie 1997, cum s-a solicitat de acesta în procesul

anterior.

Sunt certe toate prejudiciile

actuale, dar și prejudiciile viitoare și sigure, care, deși nu s-au produs, este

sigur ca se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe baza de elemente îndestulătoare.

Raportul juridic obligațional

s-a născut între părți la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 1485

din 15 iulie 1994 prin care s-a dispus achitarea reclamantului, ridicarea sechestrului

asigurător și restituirea bunurilor sechestrate sau contravaloarea lor, respectiv

la data de 23 decembrie 1994, când s-a pronunțat decizia penală nr. 867 din 23 decembrie

1994 a Tribunalului Constanța și nu la data rămânerii definitive a sentinței civile

nr. 1175 din 27 iunie 2008 prin care s-a soluționat o altă acțiune în pretenții

formulată de reclamant.

Împotriva deciziei instanței

de apel a declarat recurs reclamantul J.M.K.K., invocând motivul de nelegalitate

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul solicită casarea

deciziei atacate, ca fiind nelegală, și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța

de apel, în vederea soluționării fondului, pentru motivul soluționării greșite,

atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, a prescripției dreptului la

acțiune.

În motivarea recursului

se arată că, în mod greșit, instanța de apel a respins susținerea reclamantului

că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani începe să curgă de la data efectuării

plății, respectiv 24 martie 2010.

Astfel, arată că acțiunea

pentru repararea pagubei efective curge de la data sentinței penale nr. 1485/1994

a Judecătoriei Constanța, pentru că la acel moment s-a dispus repararea pagubei,

respectiv restituirea cafelei sau plata contravalorii acesteia, dar nu este și momentul

curgerii prescripției pentru beneficiul nerealizat pentru că la acea dată nu se

cunoștea cuantumul beneficiului nerealizat atât timp cât sentința penală nu a stabilit

cuantumul despăgubirilor, ci doar obligația de reparație.

Atâta timp cât Statul

Român nu și-a îndeplinit obligația de reparație a pagubei efective pe perioada cuprinsă

între data sentinței penale - 23 decembrie 1994 - și data de 24 martie 2010, nu

se poate vorbi pe această perioadă de cunoașterea cuantumului beneficiului nerealizat

pentru simplul motiv că întotdeauna beneficiul nerealizat se raportează la paguba

efectivă, la întinderea și data acoperirii acesteia.

Prin urmare, în cazul

beneficiului nerealizat, prescripția nu curge de la data producerii pagubei efective

dacă sunt cunoscuți autorul și întinderea, ci de la data acoperirii pagubei, pentru

că atunci este cunoscută întinderea pagubei, ca element hotărâtor în determinarea

cu certitudine a cuantumului beneficiului nerealizat.

Analizând recursul prin

raportare la criticile formulate și la motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent, se constată că acesta este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Principala critică a recurentului

se referă la faptul că, în mod greșit, instanța de apel a respins susținerea reclamantului

că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani începe să curgă de la data efectuării

plății, respectiv 24 martie 2010, în opinia sa atunci fiind cunoscută întinderea

pagubei, ca element hotărâtor în determinarea cu certitudine a cuantumului beneficiului

nerealizat.

Susținerea recurentului

este vădit nefondată, cele reținute de instanța de apel în argumentarea soluției

de respingere a apelului fiind corecte și legale, în concordanță cu textele de lege

aplicabile în cauză.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, „Dreptul

la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din același decret,

„Termenul de prescripție este de 3 ani (…)”. Pe de altă parte, potrivit art. 8

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul

a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea”.

Instanțele de judecată

anterioare au respectat principiul rolului activ reglementat de art. 129 alin.

(5) C. proc. civ. în sensul de a determina începutul prescripției extinctive, analizând

condițiile speciale de determinare a începutului prescripției extinctive prin stabilirea

a doua momente alternative de la data care prescripția poate începe să curgă, respectiv

fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea,

fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască

aceste elemente.

Raportat la natura patrimonială

a dreptului valorificat de reclamant în prezenta cauză și la dispozițiile privind

prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în

mod legal Curtea de Apel a confirmat soluția fondului de respingere a acțiunii ca

prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.

Astfel, așa cum corect

a reținut instanța de apel, prin hotărârile judecătorești pronunțate anterior într-o

altă cauză având aceleași părți (Dosar nr. 16684/3/2008 - decizia civilă nr. 23/A

din 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 3733 din 15 iunie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție) s-a stabilit,

cu putere de lucru judecat, că prescripția dreptului reclamantului la repararea

pagubei constând în pierderea suferită și beneficiul nerealizat a început să curgă

la data nașterii raportului juridic obligațional, respectiv 23 decembrie 1994, când

a fost pronunțată decizia penală nr. 867 a Tribunalului Constanța, prin care a rămas

definitivă sentința penală nr. 1485 din 15 iulie 1994, prin care s-a dispus ridicarea

sechestrului instituit și restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii lor.

Susținerea recurentului

în sensul că, în cazul beneficiului nerealizat, prescripția nu curge de la data

producerii pagubei efective dacă sunt cunoscuți autorul și întinderea, ci de la

data acoperirii pagubei, pentru că atunci este cunoscută întinderea pagubei - 24

martie 2010 -, ca element hotărâtor în determinarea cu certitudine a cuantumului

beneficiului nerealizat, este nefondată, având drept scop evitarea sancțiunii prevăzute

de dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția dreptului

la acțiune.

De altfel, instanța de

fond a analizat, iar instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, și aspectele

prin care reclamantul a urmărit, pe parcursul stadiilor procesuale desfășurate în

cadrul litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 16684/3/2008, modificarea cererii

inițiale de chemare în judecată, în sensul de a solicita și acordarea beneficiului

nerealizat pentru perioada ulterioară anului 1997, în continuare, până la data plății

efective a contravalorii actualizate a mărfii confiscate. Această solicitare a reclamantului

duce la concluzia că, cel puțin la acel moment, a cunoscut paguba și persoana vinovată

de producerea ei, ceea ce dovedește, încă o dată, legalitatea soluției de respingere

a acțiunii ca fiind prescrisă.

Se reține că, prin modul

în care reclamantul a înțeles să învestească instanțele de judecată, acesta a avut

în vedere inițial beneficiul nerealizat pe perioada octombrie 1994-octombrie 1997,

însă pe parcursul judecății cererii introdusă la data de 28 octombrie 1997, reclamantul

a urmărit obținerea beneficului nerealizat și pentru perioada ulterioară momentului

octombrie 1997, în continuare, până la data plății efective a contravalorii actualizate

a mărfii confiscate, făcând o primă referire, așa cum a reținut instanța de fond,

la data de 22 octombrie 2003, așa încât cel puțin la acel moment se poate aprecia

că reclamantul trebuia (ori putea) să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde

de ea.

Reclamantul a susținut

că nu ar fi avut cum să cunoască paguba efectivă, decât la momentul plății prejudiciului,

întrucât nu putea să cunoască data la care pârâtul urma să efectueze plata sumelor

stabilite prin sentința civilă nr. 1175/2008, astfel că nu putea cunoaște întinderea

întregului prejudiciu suferit.

Însă, așa cum corect s-a

reținut de instanțele de fond și apel, paguba suferită și pretinsă de reclamant

este beneficiul nerealizat, acesta fiind cunoscut încă de la momentul nașterii raportului

juridic obligațional (23 decembrie 1994 - când a fost pronunțată decizia penală

nr. 867 a Tribunalului Constanța, prin care a rămas definitivă sentința penală

nr. 1485 din 15 iulie 1994, prin care s-a dispus ridicarea sechestrului instituit

și restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii lor), iar cuantificarea

acestei pagube este o chestiune diferită care putea fi solicitată, într-adevăr,

după data plății efective a sumei acordată cu titlu de daune compensatorii, în cazul

în care printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-ar fi dispus, evident la

cererea reclamantului, obligarea pârâtului la despăgubirea reclamantului atât pentru

pierderea efectiv suferită, cât și pentru câștigul (beneficiul nerealizat) pe care

reclamantul nu l-a putut realiza ca urmare a plății cu întârziere a contravalorii

mărfii confiscate, până la data plății efective a contravalorii actualizate a mărfii

confiscate, și nu doar până în octombrie 1997.

Având în vedere considerentele

expuse și constatând că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent, criticile formulate

de acesta fiind nefondate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul J.M.K.K. împotriva deciziei nr. 55/A din 25 februarie

2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 05 noiembrie 2013.