ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1048/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1048/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 15 octombrie 2008, reclamanta SC

E. Gmbh a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ., art. 1084

C. civ., în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la

plata următoarelor sume de bani:

985.059,36 euro

reprezentând daune-interese compensatorii pentru prejudiciul suferit de

reclamantă, constând în neîncasarea prețului pentru un număr 18 autovehicule

blindate, preț care i-ar fi revenit în temeiul contractului din 1999 (care avea

ca obiect vânzarea de către reclamantă și cumpărarea de către M.F.P. a unui

total 43 de autovehicule blindate, din care au fost efectiv predate

beneficiarului 25 de autovehicule) dacă autoritățile Statului Român nu ar fi

ridicat, fără drept, obstacole care ar fi împiedicat-o să predea acest

transport beneficiarului în acord cu clauzele contractuale; 1.617.961,05 euro,

reprezentând daune-interese compensatorii pentru penalitățile de întârziere pe

o perioadă de 3 ani, pe care le-ar fi putut încasa conform pct. 10 din

contract, dacă cele 18 autovehicule blindate ar fi fost predate beneficiarului

în acord cu clauzele contractului, iar beneficiarul nu ar fi achitat prețul;

177.310,68 euro, reprezentând daune-interese compensatorii pentru beneficiul

nerealizat de reclamantă datorită neîncasării prețului mai sus arătat, estimat

ca fiind egal cu dobânda legală de 6% pe an (prevăzută la art. 4 din O.G. nr. 9/2000

privind dobânda legală pentru obligații bănești), pentru o perioadă de 3 ani.

Prin

sentința nr. 759 din 29 mai 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins, ca nefondată, acțiunea.

Tribunalul

a reținut că societatea comercială germană SC E.E. Gmbh (actuala societate

comercială E. Gmbh), în calitate de „Contractant" și M.F.P., reprezentat

de directorul general al Trezoreriei, în calitate de "Beneficiar", au

încheiat la data de 20 decembrie 1999 un contract de vânzare-cumpărare a 43 de

autovehicule speciale pentru transport valori la un preț global de

42.258.337.280 rol.

În

contract s-a stipulat că E. este obligată să asigure producția și să se ocupe

de livrarea (transportul) autovehiculelor, cu respectarea specificației tehnice

și a termenelor de livrare, livrarea urmând a se face pe loturi, la sediul M.F.P.

- Direcția Generală a Trezoreriei. De asemenea, E. urma să suporte taxele și

impozitele ("asumate prin ofertă") aferente livrărilor, până la

recepția fiecărui autovehicul la sediul ministerului.

Derularea

acestor raporturi contractuale nu s-a mai desfășurat în mod corespunzător după

ce, la livrarea ultimelor 18 autovehicule, nu s-a mai acordat liberul de vamă, reclamanta

susținând că, ulterior, pârâtul ar fi intrat în proprietatea acestora fără

achitarea prețului, funcționari ai statului interpretând și aplicând incorect

legislația incidentă și acționând în mod abuziv.

Astfel,

aceasta a pretins că faptele ilicite ce o îndreptățesc la dezdăunare ar fi fost

comise de următorii prepuși ai statului: D.G.V. - care a calculat eronat și

abuziv taxele vamale și a refuzat acordarea liberului de vamă, iar ulterior a

confiscat bunurile; D.S.C. din cadrul M.F.P. - care ar fi tergiversat

soluționarea contestației și s-a raliat punctului de vedere al D.G.V.; Comisia

Interministerială de pe lângă Secretariatul General al Guvernului constituită

în temeiul O.G. nr. 128/1998 - care ar fi împroprietărit M.F.P., privit aici ca

prepus al pârâtului, cu autovehiculele "expropriate"; M.F.P. - care a

retras din contul reclamantei fără nicio bază legală întregul disponibil și SC

E. SA - care a permis debitarea contului, fără consimțământul titularei

acestuia.

Tribunalul

a respins excepția prescripției, reținând că dreptul la acțiune s-a născut la

momentul pronunțării Deciziei nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin care s-au anulat decizia M.F.P. și actele emise de D.G.V.

și s-a stabilit o altă valoare în vamă a mărfurilor importate.

Pe fond,

tribunalul, față de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., a reținut că

poate fi angajată răspunderea comitentului numai dacă, în persoana prepusului, sunt

întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, potrivit art. 998-999 C.

civ.

S-a

apreciat că statul este persoană juridică în raporturile în care participă

nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, așa cum

reiese din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Cum între

stat și diversele autorități administrative cu atribuții în domeniul fiscal ori

vamal, ministere sau bănci cu capital majoritar de stat nu există un raport de

prepușenie în sensul prevederilor legale menționate, tribunalul a constatat că

nu poate fi atrasă o răspundere civilă a statului, ca subiect distinct de

drept, pentru acțiuni ale acestor autorități sau pentru fapte ale

funcționarilor încadrați în aceste autorități conform legii - fapte care, la rândul

lor, trebuie să poată fi calificate ca fiind delicte civile, calificare

esențială pentru a putea atrage și o răspundere întemeiată pe art. 1000 alin.

(3) a acestor autorități cu personalitate juridică și patrimoniu distinct,

afectat obiectului lor de activitate.

Întrucât

niciuna dintre condițiile de mai sus, esențiale pentru reținerea unei asemenea

răspunderi civile delictuale în speță, nu au fost probate de reclamantă,

conform art. 1169 C. civ., acțiunea a fost considerată nefondată.

Tribunalul

nu a reținut nici faptul licit al îmbogățirii fără justă cauză ca temei juridic

subsidiar răspunderii civile delictuale pentru pretențiile bănești, având în

vedere că acțiunea în restituire trebuie limitată la îmbogățirea efectivă și că

are un caracter subsidiar. S-a apreciat că, în speță, nu rezultă că trecerea în

proprietatea statului a celor 18 vehicule blindate sau poprirea contului

deținut la SC E. SA ar fi fost efectuate fără „justă cauză”, măsura confiscării

administrative, fără legătură cu exproprierea, precum și executarea creanței

bugetare, neputând fi cenzurate în acest cadru procesual.

Prin Decizia

nr. 140/A din 28 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate.

Instanța

de apel a reținut că nu au fost încălcate dispozițiile art. 129 C. proc. civ.,

întrucât tribunalul a cercetat condițiile legale cerute de temeiurile de drept

invocate în acțiune, chiar dacă pârâtul M.F.P. nu a depus întâmpinare și nu a

invocat apărări de fond decât prin concluziile scrise depuse la data de 29 mai 2009.

Referitor

la întrunirea condițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., instanța de apel a

reținut că, deși reclamanta a chemat în judecată Statul român prin M.F.P., pretinde

că există raport de prepușenie între M.F.P. ca subiect de drepturi și obligații

și D.G.V. în temeiul H.G. nr. 147/1996, în vigoare la momentul blocării

mașinilor în cauză, însă activitatea de vămuire, ca atribuție principală a D.G.V.,

a rezultat din lege și nu a reprezentat o funcție încredințată de pârâtă

acestei instituții.

Faptul că

H.G. nr. 147/1996 prevede că D.G.V. este subordonată M.F.P. nu echivalează cu

instituirea, prin act normativ, a unei răspunderi a M.F.P. pentru greșelile

săvârșite de funcționarii D.G.V. în desfășurarea activităților lor

profesionale, atâta vreme cât această instituție are personalitate juridică și

patrimoniu propriu.

În ceea

ce privește legătura dintre M.F.P. și D.G.S.C., instanța de apel a apreciat că

această direcție, învestită cu soluționarea contestației formulate de reclamantă

împotriva actelor constatatoare a D.G.V., desfășoară o activitate

jurisdicțională, activitate ce nu poate fi calificată ca o acțiune delictuală. Singura

entitate care poate cenzura activitatea acestei direcții de soluționare,

procedural și pe fond, a contestației formulate de reclamantă nu este M.F.P.,

ci instanța de judecată.

Pentru

aceleași argumente nu s-a putut reține existența unui raport de prepușenie nici

între M.F.P. și Comisia Interministerială de pe lângă Secretariatul General al

Guvernului.

În ceea

ce privește legătura de prepușenie între M.F.P. și „instituțiile implicate în

retragerea disponibilului din contul reclamantei deschis la SC E. SA”, s-a reținut,

pe de o parte, că aceste instituții nu au fost indicate de reclamantă, iar, pe

de altă parte, că aceste instituții au pus în executare titluri executorii

valabile în acel moment, astfel că nu poate fi asimilată delictului civil

acțiunea de punere în executare a acestor titluri executorii.

Curtea de

apel a mai apreciat și că reclamanta nu a făcut dovada existenței faptei

ilicite.

Astfel, din

cuprinsul Deciziei nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție rezultă că pentru cele 18 autovehicule blocate în vamă și care

formează obiectul prezentei acțiuni, actele constatatoare ale D.G.V. privind

cuantumul taxei vamale datorate de apelantă sunt nedesființate și ca atare,

legale și executorii.

În aceste

condiții, D.G.V. a pus în executare aceste titluri, valorificând cele 18

autovehicule.

În ceea

ce privește invocarea îmbogățirii fără just temei, s-a reținut că valorificarea

celor 18 autovehicule după procedura prevăzută de dispozițiile art. 375 alin.

(2) și 381 alin. (1) din H.G. nr. 1114/2001 nu a reprezentat o expropriere a

acestor mașini fără acordarea unei juste despăgubiri.

Prin Decizia

nr. 998 din 27 februarie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul reclamantei împotriva deciziei sus menționate, care a fost casată,

cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanța de fond.

Pentru a

se pronunța astfel, instanța supremă a constatat că, în mod greșit a reținut

instanța de fond, printr-o raportare restrictivă la dispozițiile art. 25 din

Decretul nr. 31/1954, că nu poate exista raport de prepușenie între Statul

Român și autoritățile publice.

S-a

apreciat că mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale a statului

pentru fapta prepusului a fost insuficient explicitat de reclamantă, iar

instanța de fond nu a identificat, în mod neechivoc, norme de drept aplicabile

și nici nu a pretins părții acele precizări care să fie utile în calificarea

juridică a raportului dedus judecății, deși art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

prevede această obligație.

Instituirea

prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta

ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru

victima prejudiciului care are posibilitatea să solicite despăgubiri de la

persoana juridică însăși, ceea ce nu exclude răspunderea persoanelor fizice

care intră în componența organelor persoanei juridice.

Art. 52

din Constituție consacră tocmai dreptul persoanei vătămate de o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a

unei cereri și care a produs o vătămare, să obțină recunoașterea dreptului și

repararea pagubei.

Prin

urmare, instanțele au avut obligația să analizeze cererea de chemare în

judecată în baza dispozițiilor anterior menționate, dispozițiile dreptului

comun (Decretul nr. 31/1954) fiind aplicabile în completarea acestora, cu

privire la condițiile generale de angajare a răspunderii statului și numai dacă

legea specială, care reglementează raporturile dintre stat și autoritățile

publice indicate de reclamantă, nu conține prevederi derogatorii sau condiții

speciale pentru angajarea răspunderii.

În măsura

în care instanța de fond nu a identificat norma de drept aplicabilă pentru

stabilirea existenței sau inexistenței raportului de prepușenie dintre stat și

autoritățile publice indicate ca având calitatea de prepus și nici nu a

analizat condițiile răspunderii civile delictuale, așa cum s-au invocat prin

cererea de chemare în judecată, prin raportare la fiecare acțiune și inacțiune considerate

fapte ilicite, nu a cercetat fondul cauzei.

În rejudecare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a

civilă, la data de 22 octombrie 2013 sub nr. 34086/3/2013.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar la data de 22 noiembrie 2013, pârâtul Statul roman

a invocat excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului

Bucuresti, secția civilă, în raport de dispozițiile Legii nr. 554/2004.

La data

de 20 decembrie 2013, reclamanta E. Gmbh a formulat și a depus precizare la cererea

de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei

de 985.059,36 euro cu titlu de daune-interese compensatorii pentru prejudiciul

suferit prin neîncasarea prețului pentru 18 autovehicule blindate cuvenit în

baza contractului din 1999 pe care l-a încheiat cu M.F.P.; în principal să fie

obligat pârâtul să-i plătească suma de 177.310,68 euro cu titlu de beneficiu

nerealizat reprezentând dobânda legală de 6% pe o perioadă de 3 ani, aferentă

sumei mai sus menționate; în subsidiar să fie obligat pârâtul să-i plătească

suma de 1.617.961,05 euro cu titlu de daune-interese compensatorii reprezentând

penalitățile de întârziere pentru o perioadă de trei ani pe care le-ar fi putut

încasa în baza contractului din 1999 pe care l-a încheiat cu M.F.P.

În raport

cu cele reținute prin decizia de casare, reclamanta a înțeles să precizeze

cererea de chemare în judecată, în sensul că pretențiile pe care le are față de

pârât sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Susține

că răspunderea juridică a Statului a fost reglementată, la data producerii

faptelor ilicite (anii 2000-2002), de art. 48 din Constituția României, în

forma adoptată în anul 1991, iar în prezent, ca urmare a revizuirii

Constituției în anul 2003, răspunderea juridică a Statului a fost reglementată

de art. 52, așa cum s-a reținut și în decizia de casare. Art. 52 din

Constituție consacră răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile

cauzate atât prin fapte ilicite, cât și prin acte administrative emise de o

autoritate publică.

La

termenul de judecată din 31 ianuarie 2014 a fost respinsă, ca neîntemeiată,

excepția necompetenței materiale și funcționale.

Prin

sentința nr. 147 din 31 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată așa cum a fost

precizată.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că fapta ilicită pentru care pârâtul

a fost chemat să răspundă, în calitatea sa de comitent, nu există.

Astfel, se

pretinde, de către reclamantă, că fapta ilicită a autorităților constă în

ridicarea, fără drept, de obstacole nejustificate care au condus în final la întreruperea

livrării și predarea autovehiculelor către beneficiar. Mai precis, se arată că pentru

cele 18 autovehiculele blindate ce trebuiau predate beneficiarului (M.F.P.

reprezentat de directorul general al Trezoreriei), în baza contractului de vânzare-cumpărare

din 20 decembrie 1999, nu s-a primit liberul de vamă, sub pretextul că taxele

vamale pentru restul autovehiculelor blindate, ce fuseseră anterior predate, nu

au fost integral achitate. În continuare, funcționarii Direcției Generale de

soluționare a contestațiilor din cadrul M.F.P. au tergiversat timp de 6 luni,

cu rea-intenție, soluționarea contestației pe care reclamanta a formulat-o împotriva

actelor constatatoare și cu referire la refuzul vămuirii celor 18 blindate,

fiind depășit termenul de 150 de zile pentru păstrarea acestor autovehicule în

antrepozitul vamal. Ulterior, se realizează trecerea gratuită a acestor

autovehicule în proprietatea statului, precum și valorificarea acestora, prin

atribuirea gratuită către M.F.P., fiind astfel încălcat dreptul său de

proprietate. Prețul celor 18 autovehicule blindate a fost retras din contul

reclamantei deschis la SC E. SA, la simpla solicitare a beneficiarului, în

absența unui titlu executoriu și contrar convențiilor încheiate cu banca, adică

în mod abuziv.

În

analiza caracterului ilicit al faptelor deduse judecății, tribunalul a reținut

că, prin actele constatatoare din 30 noiembrie 2000 emise de D.G.V., s-au stabilit

obligații de plată în plus pentru primul lot de 25 de vehicule blindate. Suma

totală reținută ca fiind datorată a fost de 6.551.587.975 lei. La aceste sume

au fost calculate și majorări de întârziere, așa cum rezultă din Decizia nr.

952 din 27 iunie 2001 a Direcției de soluționare a contestațiilor din cadrul M.F.P.

M.F.P.-D.G.V.

a comunicat reclamantei că cele 18 autovehicule blindate vor fi vămuite după

achitarea diferenței de taxe vamale neachitate pentru cele 25 de autovehicule

vămuite, arătându-se că documentele depuse în vamă de către reclamantă pentru

cele 25 de autovehicule au fost analizate, constatându-se că nu au respectat

Protocolul 4 din Acordul European, acestea urmând a face obiectul unor anchete

în Germania și Ucraina.

Prin Decizia

nr. 952 din 27 iunie 2001 a D.G.S.C. din cadrul M.F.P. a fost respinsă, ca

neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă pentru suma de 6.551.587.975

lei reprezentând datoria vamală stabilită prin cele 25 de acte constatatoare pentru

cele 25 de vehicule blindate. În același timp au fost desființate anexele din 30

noiembrie 2000 la actele constatatoare din 30 noiembrie 2000 privind calculul

majorărilor de întârziere în sumă de 4.615.125.941 lei.

S-a

reținut, în soluționarea acestei contestații, că autoritățile germane au

comunicat că vehiculele menționate în certificatele de origine ce au făcut

obiectul controlului, nu sunt identice cu vehiculele importate în România,

acestea fiind transformate din autovehicule neblindate în autovehicule blindate

în Ucraina, devenind așadar alte produse, diferite de cele livrate de

producătorul german, neputând fi aplicat tariful vamal preferențial.

M.F.P.-D.G.V.-B.V.C.V.

a transmis către D.R.V.I. București la data de 20 februarie 2001 că cele 18

blindate vor fi trecute în proprietatea statului deoarece termenul acordat

reclamantei pentru depunerea documentelor din care să rezulte valoarea reală a

acestora a fost 31 decembrie 2000.

Așa cum

rezultă din acest înscris, cele 18 autovehicule blindate au fost trecute în

proprietatea statului întrucât reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a

depune documentele necesare stabilirii taxelor reale datorate, adică în vederea

vămuirii.

Reclamanta

a formulat, la instanța de contencios administrativ, contestație împotriva Deciziei

nr. 952 din 27 iunie 2001 a D.G.S.C. din cadrul M.F.P. iar prin Decizia nr.

5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus anularea

deciziei menționate și a actelor constatatoare din 30 noiembrie 2000 și s-a

stabilit o valoare în vamă a celor 25 de autovehicule blindate de

13.839.091.385 lei.

În

considerentele acestei hotărâri s-a arătat că obiectul deciziei contestate este

reprezentat de actele constatatoare pentru cele 25 de blindate și, deși atât

prin acțiune cât și prin recurs, reclamanta s-a referit și la situația celor 18

autovehicule, acestea nu au format obiectul deciziei administrative.

Față de

cele prezentate, instanța de fond a constatat că demersurile reclamantei au

avut în vedere doar cele 25 de autovehicule blindate, neexistând niciun demers referitor

la cele 18 autovehicule blindate a căror vămuire a fost refuzată de către D.G.V.

până la achitarea taxelor suplimentare stabilite. Acest refuz de vămuire a avut

la bază și inexistența unor documente justificative prin care să se determine

valoarea reală a autovehiculelor, astfel cum se desprinde din adresa comunicată

către reclamantă prin care se face trimitere la art. 3 din H.G. nr. 392/1999, precum

și de necesitatea finalizării investigațiilor solicitate de A.V.R. de la autoritățile

germane și ucrainene. Aceste comunicări au fost efectuate către reclamantă în

07 iunie 2000, adică cu aproximativ 8 luni înainte ca autoritățile să procedeze

la reținerea autovehiculelor blindate, timp în care reclamanta nu a înțeles să conteste

măsurile adoptate. De asemenea, nici ca urmare a comunicării adresei comunicată

reclamantei în 08 decembrie 2000, aceasta nu a întreprins niciun demers față de

refuzul de vămuire a celor 18 blindate.

Potrivit

dispozițiilor cuprinse în cap. X C. vam. al României în vigoare la acel moment,

reclamanta avea deschisă calea plângerii și a contestației împotriva măsurilor

autorităților vamale, respectiv împotriva refuzului de vămuire a celor 18

autovehicule blindate de către autoritățile vamale prin condiționarea acestui

act de achitarea taxelor stabilite în plus pentru celelalte 25 de autovehicule

blindate vămuite anterior, refuz exprimat de către autoritățile vamale și

comunicat reclamantei prin adresa din 01 iunie 2000 și adresa din 8 decembrie 2000

a Biroului Vamal, cale pe care însă aceasta nu a înțeles să o urmeze.

De

altfel, odată cu aceasta adresă au fost comunicate și un set de procese-verbale

de contravenție nr. 1341-1365 încheiate în conformitate cu art. 185 din Legea nr.

141/1997 și art. 386 lit. k) din H.G. nr. 626/1997, adică pentru depunerea

declarației vamale sau a documentelor însoțitoare conținând date eronate

privind valorile în vamă, forma, cantitatea sau originea bunurilor. În acest

caz, art. 386 lit. k) din H.G. nr. 626/1997 prevedea că bunurile constatate în

plus, în ceea ce privește felul, cantitatea sau originea se confiscă. Disp. art.

387 prevedeau că aceste contravenții se stabilesc conform art.  185 C. vam., împotriva

acestui proces-verbal contravenientul putând face plângere în termen de 15 zile

de la comunicare.

Așadar, reclamantei i s-a adus la cunoștință că

vămuirea celor 18 blindate se va efectua în conformitate cu dispozițiile art. 3

din H.G. nr. 392/1999, fiind necesară determinarea valorii reale. În acest caz,

importatorul avea posibilitatea ridicării bunurilor, dar în condițiile

prevăzute de același articol. De asemenea, avea deschisă calea prevăzută de art.

166 și urm. C. vam. al României, de care însă nu a uzat, cele 18 blindate fiind

reținute pentru depășirea termenului de 150 de zile.

Întrucât toate măsurile dispuse de autoritățile

vamale cu privire la aceste autovehicule nu au fost contestate și desființate

prin procedurile legale, sunt prezumate absolut că sunt legale, sens în care tribunalul

a concluzionat că nu există nicio faptă ilicită.

În ceea

ce privește retragerea sumei de 1.926.606,64 lei, reprezentând prețul celor 18

autovehicule blindate, din contul reclamantei deschis la SC E. SA la

solicitarea M.F.P., tribunalul a reținut că răspunderea civilă delictuală este

exclusă în măsura în care poate fi antrenată răspunderea contractuală. Or, așa

cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, între reclamantă și SC

E. SA a fost încheiată o convenție de cont din 28 decembrie 1999. Ca atare, răspunderea

pentru eliberarea sumelor din contul reclamantei în alte condiții decât cele

menționate în contract, nu putea fi antrenată decât în limitele acestei convenții.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC E. Gmbh, (care a solicitat, prin

aceeași cerere, în temeiul art. 103 C. proc. civ. de la 1865, art. 19 din

Decretul nr. 167/1958, repunerea în termen cu privire la formularea apelului).

În susținerea

apelului, reclamanta a arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit că

autovehiculele au fost trecute în proprietatea statului din culpa reclamantei,

deoarece nu ar fi prezentat documente justificative necesare determinării

valorii reale în vamă a autovehiculelor, ajungându-se la împlinirea termenului

de 150 de zile după care a urmat „valorificarea" acestora.

Nu lipsa

vreunor documente a antrenat lipsirea reclamantei de proprietate, pentru că

documentele au fost prezentate în nenumărate rânduri, ci faptele prejudiciabile

ale autorităților Statului Român: (1) tergiversarea soluționării plângerii; (2)

refuzul luării în considerare a documentelor avute în cele din urmă în vedere

de Înalta Curte, care a constatat validitatea acestora cu putere de lucru

judecat și (3) condiționarea vămuirii de plata unor sume nejustificate.

Este

adevărat că reclamanta nu a inițiat un litigiu separat pentru calculul valorii

în vamă a celor 18 autovehicule, deoarece a considerat că modalitatea de

determinare a valorii în vamă a autovehiculelor urma să fie stabilită în mod

principal pentru toate autovehiculele contractate, prin soluția la plângerea pe

care a depus-o împotriva actelor constatatoare întocmite pentru primele 25 de

autovehicule, urmând a se constata că valoarea în vamă trebuie calculată în

baza documentelor de proveniență existente, pe care le prezentase deja în mod

repetat.

Din

considerentele deciziei instanței supreme rezultă cu putere de lucru judecat că

această modalitate de determinare a valorii în vamă este cea corectă, deoarece

corespunde Acordului privind aplicarea art. 7 al G.A.T.T. din 1994, precum și

H.G. nr. 392/1999 privind controlul valorii în vamă a mărfurilor importate.

Arată că

nu a

operat „reținerea autovehiculelor" cu caracter de sancțiune aplicată de

autoritățile vamale, în baza unui act administrativ, ci în baza notificării

făcute de SC W.R. SRL, reprezentant al M.F.P., în mod abuziv și fără a preciza

baza legală.

Chiar

dacă termenul de păstrare în depozit vamal expirase, s-au comis 2 ilegalități:

a fost lipsit un proprietar de proprietatea sa fără să fie invocată utilitatea

publică, fără ca acesta să primească o dreaptă și prealabilă despăgubire și

fără ca bunurile expropriate să fi rezultat din infracțiuni respectiv, a fost

sancționat exportatorul (proprietarul) pentru o procedură vamală de care

răspundea, importatorul (Ministerul).

Susține

că nu a contestat procesele verbale de contravenție nefiindu-i comunicate, cu

atât mai mult cu cât aceste procese verbale nu se află depuse la dosarul

cauzei, așadar nu reprezintă probe propuse și admise pe baza cărora putea fi

întemeiată soluția instanței de fond.

Art. 4

din H.G. nr. 392/1999 privind plângerile și contestațiile la operațiunile de

vămuire efectuate potrivit acestei hotărâri nu a putut fi aplicat în ceea ce

privește cele 18 autovehicule, atâta timp cât autoritățile vamale au refuzat

vămuirea, neputând fi contestată o vămuire care nu a avut loc.

În mod eronat

s-a apreciat de către prima instanța că necontestarea măsurilor reprezintă o prezumție

absolută de legalitate a actelor necontestate. Reclamanta nu a presupus

niciodată că măsurile ar fi fost legale, ci a fost nevoită să aștepte

finalizarea unor proceduri judiciare înainte de a le declanșa pe altele.

Pentru retragerea

ilicită a sumei de bani din conturile E., reclamanta nu a angajat răspunderea contractuală

a SC E. SA, ci răspunderea delictuală a prepusului Statului Român - M.F.P.

I

nstanța de fond a judecat depășind limitele rejudecării impuse

de instanța supremă prin Decizia nr. 998 din 27 februarie 2013. Prin raportare

la decizia de casare, instanța era obligată să examineze existența faptei

ilicite a organelor administrației publice ale Statului Român potrivit

raportului de prepușenie prevăzute de dispozițiile art. 1000, alin. (3),

raportat la art. 998-999 din vechiul C. civ. și la celelalte dispoziții legale

arătate în precizarea cererii de chemare în judecată.

Intimatul

pârât Statul Român, prin M.F.P., a formulat întâmpinare, prin care a invocat

excepția tardivității apelului.

Preliminar,

în ceea ce privește normele de procedură aplicabile, instanța de apel a

constatat că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a

Tribunalului București - 21 octombrie 2008- acțiunea este supusă normelor

înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr.

76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Instanța

de apel a respins prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din

data de 22 mai 2014, ca nefondată, excepția de tardivitate a căii de atac. În

esență, instanța a reținut că procedura de comunicare a sentinței nu

îndeplinește condițiile legale întrucât, deși era indicat numărul

apartamentului, a fost afișată pe ușa principală a clădirii, existând o

îndoială cu privire la înmânarea hotărârii atacate prin modalitatea afișării.

La

termenul de judecată din 17 septembrie 2014, reclamanta a solicitat comunicarea

actelor de procedură viitoare la o altă adresă, indicând persoanele însărcinate

cu primirea actelor de procedură.

Prin Decizia

nr. 395/A din 2 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte

sentința în sensul că a admis, în parte, cererea; a obligat pârâtul la plata,

către reclamantă, a sumei de 962.731,6 lei și la plata dobânzii legale aferente

acestei sume, calculată începând cu data de 15 octombrie 2005; a respins

celelalte pretenții, ca nefondate; a obligat pârâtul la plata, către

reclamantă, a cheltuielilor de judecată în sumă de 40.607,46 lei.

Pentru a

se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, așa cum rezultă din cererea

introductivă precizată, reclamanta susține angajarea răspunderii civile

delictuale a pârâtului, în calitate de comitent al autorităților vamale, ca

urmare a refuzului acestora de vămuire, tergiversării soluționării contestației

sale referitoare la taxele vamale stabilite pentru lotul de 25 vehicule și a reținerii

și valorificării unui lot de 18 autovehicule.

Așa cum

rezultă din adresa întocmită de șeful Biroului Vamal Târguri și Expoziții din 2011,

în privința acestui lot de 18 vehicule, autoritățile vamale au comunicat SC

E.R. SRL, la data de 08 decembrie 2000, faptul că vămuirea acestor vehicule se

va efectua conform art. 3 din H.G. nr. 392 din 21 mai 1999, după achitarea

taxelor vamale conform actelor constatatoare din 30 noiembrie 2000 și a

majorărilor de întârziere aferente celor 25 vehicule blindate importate

anterior.

Instanța

de apel a reținut, referitor la primul lot de vehicule, că inițial acestea au fost

vămuite însă, așa cum rezultă din actele constatatoare din 30 noiembrie 2000

emise de D.G.V., în urma verificărilor ulterioare s-a constatat că taxele

vamale stabilite la momentul acordării liberului de vamă de biroul vamal, nu au

fost corect calculate. Astfel, au fost revocate actele constatatoare întocmite

la momentul efectuării importurilor, întrucât nu au fost respectate prevederile

acordului România- UE și au fost stabilite taxe vamale majorate, cu luarea în

considerare a altor tarife vamale decât cele inițial avute în vedere.

Cu

referire la această conduită a autorităților vamale, instanța de apel a reținut

că ea a făcut obiect al unei contestații administrative, contestație care, deși

a fost formulată de SC E.R. SRL la data de 12 decembrie 2000, a fost soluționată

doar la data de 27 iunie 2001, prin Decizia nr. 952 emisă de M.F.P. -

D.G.S.C.

Astfel, ulterior

formulării contestației, prin adresa din 05 februarie 2001, D.G.V. a solicitat

documentele necesare verificării regimului vamal.

Prin Decizia nr. 12

din 12 februarie 2001, D.R.V. București s-a dezînvestit de soluționarea contestației,

care a fost transmisă M.F.P. (D.G.F.P.C.F.S. București), prin adresa din 12

februarie 2001.

Prin adresa din 29

martie 2001, M.F.P. - D.G.F.P.C.F.S. București a restituit dosarul către D.G.V.,

motivând că „dosarele contestațiilor transmise de dvs. nu respectă prevederile

legale".

Prin adresa din 19

aprilie 2001, D.G.V. a transmis dosarul Biroului Vamal de Control și Vămuire la

Interior Târguri și Expoziții, pentru „a întocmi un referat motivat cu propuneri

de soluționare a contestației”.

Ulterior, contestația

reclamantei a fost înregistrată la M.F.P. sub nr. 342149 din 07 mai 2001,

astfel că decizia M.F.P. - a fost pronunțată în 27 iunie 2001.

Prin

această decizie s-a respins contestația formulată de SC E.R. SRL, apreciindu-se

că suma de 6.551.587.975 lei, la care se adăugau penalități de întârziere de

4.651.125.941 lei reprezenta datoria vamală aferentă lotului de 25 vehicule.

Or, deși

este real că această contestație nu a vizat măsurile dispuse cu privire la

lotul de 18 vehicule ce constituie obiectul prezentei cauze, nu se poate omite

faptul că însăși autoritățile vamale au apreciat că vămuirea acestora trebuie

condiționată de plata taxelor contestate în cadrul acelei proceduri.

În același sens,

instanța de apel nu a identificat acțiuni ale reclamantei care să fi fost determinante

în întârzierea soluționării contestației în procedura administrativă, astfel

încât, pentru aprecierea duratei rezonabile a acesteia, a susținut că este

relevant a analiza, în primul rând, comportamentul autorităților sub acest

aspect.

Astfel, deși

potrivit art. 167 C. vam. în vigoare la acea dată, o astfel de contestație

trebuia soluționată în termen de 30 zile de la data înregistrării ei, nu există

nicio justificare obiectivă referitoare la întârzierea cu care s-a procedat la

soluționarea ei, în procedura administrativă, câtă vreme documentele necesare

vămuirii fuseseră comunicate de reclamantă încă din data de 30 noiembrie 2000.

Instanța

de apel a mai constatat că această decizie a făcut la rândul ei obiect al cenzurii

instanțelor de judecată, iar prin Decizia nr. 5932 din 13 decembrie 2005 Înalta

Curte de Casație și Justiție a dispus anularea sa și a actelor constatatoare din

30 noiembrie 2000, reținând că valoarea în vamă a celor 25 vehicule este de

13.839.091.385 lei, conform expertizei realizate în acea cauză. Expertiza s-a

raportat la aceleași documente anexate de reclamantă, or, procedând la

omologarea ei, se deduce că, implicit, instanța supremă a apreciat că documentele

analizate de expert erau nu doar necesare ci și suficiente pentru stabilirea

valorii în vamă a vehiculelor care au făcut obiectul contractului încheiat între

cele două părți litigante.

Instanța

de apel a înlăturat apărarea pârâtului în sensul că, prin această decizie, s-a

constatat că taxele vamale au fost corect calculate, având în vedere anularea

actelor emise de autoritățile vamale prin care se procedase la stabilirea

taxelor vamale și a penalităților de întârziere, ceea ce presupune cu necesitate

nelegalitatea acestora.

Instanța

de apel a reținut însă că, deși este real faptul că această hotărâre

judecătorească nu a vizat și taxele vamale datorate pentru lotul de 18 vehicule,

în discuție în prezenta cauză, chiar dacă

nu este întrunită condiția triplei identități

impusă de art. 1201 C. civ., nu se poate face abstracție de împrejurarea că prin

această hotărâre judecătorească aspectele litigioase dezlegate, care vizează

modul de stabilire al regimului vamal aplicabil vehiculelor ce au făcut obiect

al litigiului soluționat anterior irevocabil și de stabilire a valorii acestora

în vamă, sunt pe deplin incidente și în ceea ce privește vehiculele în raport

de care reclamanta ridică pretenții în prezenta cauză.

Curtea de apel a

invocat în acest sens jurisprudența C.E.D.O. în cauza Siegle împotriva României

din 16 aprilie 2013.

S-a reținut

că, potrivit adresei emise de reclamantă la 30 noiembrie 2000, coroborată cu dovada

de comunicare, aceasta a transmis Biroului vamal Târguri și expoziții atât

facturile emise de firma W. Germania, pentru vehiculele exportate, cât și deconturile

bancare aparținând firmei SC E.E. Gmbh prin care s-au realizat plăți către

firma din C. din Ucraina.

Prin

urmare, autoritățile vamale dețineau informațiile considerate, de chiar instanța

supremă, suficiente pentru stabilirea valorii în vamă a acestor vehicule. Fiindu-le

comunicate datele respective încă din data de 30 noiembrie 2000, obligația

acestora era aceea de a stabili taxele vamale conform documentelor deținute,

pentru lotul de 18 vehicule și de a proceda în consecință la stabilirea și

încasarea taxelor prevăzute de lege.

În atare

situație, condiționarea vămuirii lotului de 18 vehicule de plata taxelor

recalculate aferente primului lot, așa cum se menționează explicit în adresa

comunicată la 08 decembrie 2000 către reprezentantul SC E.R. SRL, apare cu atât

mai mult nejustificată, câtă vreme o atare operațiune presupunea întocmirea

unor documente vamale distincte.

În acest sens, prevederile art.

160 din Legea nr. 141/1997, privind C.

vam. al României, act normativ în vigoare la data săvârșirii faptelor, statuează

că „pentru datoriile vamale constatate ulterior liberului de vamă, A.N.V. poate

acorda amânări și eșalonări de plată în termenul legal de prescripție, potrivit

reglementărilor existente în domeniu” iar art. 158 alin. (3) din același act

normativ statuează că „Declarația vamală și actul constatator sunt titluri

executorii care se onorează de către societatea bancară, fără accept, poprire

și validare”.

O atare conduită, de a proceda condiționat la vămuire, deși

autoritățile vamale au avut în mod cert cunoștință de exercitarea dreptului

constituțional de petiționare în legătură cu taxele vamale percepute pentru

primul lot de vehicule, a fost apreciată de instanța de apel ca nefiind

conformă normelor legale.

Instanța

de apel a constatat, raportându-se inclusiv la considerentele intrate în putere

de lucru judecat ale Deciziei nr. 5932/2005, că refuzul acordării liberului în

vamă pentru cele 18 autovehicule în urma refuzului acceptării documentelor puse

la dispoziția autorităților de către reclamantă, de către autoritățile vamale,

a fost neîntemeiat, astfel încât depășirea termenului de 150 de zile care a

condus la lipsirea reclamantei de proprietatea asupra celor 18 vehicule, ca

efect al reținerii și valorificării acestora, a avut drept cauză necesară și suficientă

această conduită a autorităților vamale.

Reclamanta

avea obligația de a achita aceste taxe, însă nu se poate aprecia că, în

contextul sus menționat, conduita acesteia a fost una culpabilă.

Chiar

dacă, în legătură cu acest act prin care practic s-a refuzat vămuirea celor 18 vehicule,

reclamanta nu a întreprins un alt demers anterior reținerii și valorificării vehiculelor

de către autoritățile vamale, o atare omisiune nu poate conduce la constatarea

inadmisibilității demersului judiciar prezent al acesteia, așa cum se deduce implicit

dar neechivoc din considerentele sentinței apelate.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere în primul rând,

statuările intrate în putere de lucru judecat din Decizia civilă nr. 998 din 27

februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărâre care

a impus instanței de trimitere analiza în fond a condițiilor răspunderii civile

delictuale a pârâtului.

Or, în măsura în care instanța supremă ar fi apreciat asupra

inadmisibilității acestei cereri, din perspectiva art. 52 alin. (2) din

Constituție, este evident că nu s-ar mai fi impus o atare soluție, cu atât mai

mult cu cât, în ciclurile procesuale anterioare, instanța de apel care a pronunțat

decizia casată, reținuse lipsa incidenței răspunderii civile delictuale a

pârâtului și din perspectiva omisiunii reclamantei de a contesta titlurile

executorii privind cuantumul taxei vamale datorate pentru cele 18 vehicule,

așadar de a urma procedurile judiciare prin intermediul cărora s-ar fi putut obține

anularea acestor acte administrative.

Instanța de apel s-a raportat și la prevederile înscrise în art.

315 alin. (4) C. proc. civ., reclamantei neputându-i-se înrăutăți situația în

propria cale de atac, or, reținerea unui fine de neprimire al acțiunii acesteia,

ar avea o atare consecință.

Un atare demers judiciar era deschis, potrivit art. 166 și urm. C.

vam. coroborat cu art. 3 din H.G. nr. 392/1999, subiectelor de drept care

efectuează operațiuni supuse vămuirii, or, în speță, reclamanta avea calitatea

de exportator, iar nu de importator, neputându-se pune semnul egalității între

obligația legală de a efectua operațiunile vamale și cea asumată contractual,

de plată a taxelor vamale stabilite în temeiul legii și conform procedurii legale,

în numele și pe seama importatorului. Instanța de apel a constatat că nu i se

poate imputa reclamantei omisiunea de a urma această procedură și nici de a

formula contestația prevăzută de art. 168 C. vam.

Aprecierea

instanței de fond în sensul că, în cauză, reclamanta avea posibilitatea

contestării proceselor verbale de contravenție, în condițiile art. 178 C. vam.,

a fost înlăturată, instanța de apel reținând lipsa de suport probatoriu a

afirmației, câtă vreme la dosar nu au fost anexate astfel de procese verbale. Mai

mult, nici din cuprinsul adresei existente la fila 68 Dosar apel nr.

3543/2/2011, nu rezultă că respectivele procese verbale ar fi vizat acest lot

de autovehicule dar mai ales că acestea ar fi fost comunicate reclamantei - titulara

dreptului de proprietate asupra vehiculelor. În același sens, instanța de apel

a avut în vedere adresele din 19 februarie 2001, din care rezultă că luarea în

evidență a acestui lot de vehicule, s-a realizat la solicitarea SC W.R. SRL,

considerentul care a justificat această solicitare fiind „expirarea perioadei de

150 zile pentru vămuire și prelungirile acestora”.

În raport

de aceste ultime înscrisuri, instanța de apel a reținut ca fondată susținerea

reclamantei în sensul că reținerea lotului de 18 autovehicule, nu a avut ca

temei sancționarea acesteia în baza unui act administrativ emis în acest sens, ci

s-a realizat în baza notificării făcute de SC W.R. SRL, reprezentant al M.F.P.

Instanța

de apel a reținut că este fondată și susținerea reclamantei în sensul că

depășirea termenului de 150 zile pentru vămuire și a prelungirilor acordate, s-a

datorat conduitei culpabile a autorităților vamale, cu luarea în considerare a

prevederilor

înscrise în art.  381 din H.G. nr. 626/1997 pentru aprobarea Regulamentului de

aplicare a C. vam. al României, potrivit cărora, pentru valorificarea bunurilor,

era necesar să se constate că titularii fie nu au reglementat situația vamală a

bunurilor, fie și-au manifestat expres voința de a abandona bunurile printr-o

declarație scrisă, dată autorităților vamale. Or, în cauză,

în raport

de cele anterior menționate, nu s-a reținut nicio culpă a reclamantei în

necomunicarea datelor reale necesare efectuării operațiunilor de vămuire și nici

nu s-a probat intenția reclamantei de a abandona acest lot de vehicule.

La dosar nu

au fost administrate dovezi din care să rezulte comunicarea adeverinței de

reținere bunuri din 2001.

În consecință,

contrar apărărilor pârâtului, valorificarea celor 18 autovehicule, în

condițiile anterior reliefate, nu a putut fi apreciată ca fiind conformă

normelor legale incidente la care s-a făcut anterior trimitere.

Reclamanta

a probat înregistrarea unui prejudiciu cert, reprezentat de contravaloarea

celor 18 vehicule trecute în proprietatea pârâtului, prin depunerea la dosar a raportului

de expertiză realizat de expertul contabil C.V., avut deja în vedere și omologat

de instanța supremă, în litigiul anterior, pentru determinarea valorii acestor bunuri.

Instanța

de apel a apreciat că se impune a se raporta la această expertiză, reclamanta neputându-se

prevala de prețul stabilit în contractul încheiat cu pârâtul, câtă vreme a precizat

expres că demersul său procesual este fundamentat pe răspunderea civilă

delictuală a pârâtului, iar această convenție a fost reziliată într-o procedură

judiciară.

Instanța de

apel a înlăturat susținerile reclamantei în sensul că este îndreptățită la

restituirea sumei

985.059,36 euro, reprezentând daune-interese compensatorii pentru

prejudiciul suferit constând în neîncasarea prețului celor 18 autovehicule

blindate, preț care i-ar fi revenit în temeiul contractului din 1999, reținând

totodată, sub acest aspect, că în mod corect a apreciat instanța de fond, în

ceea ce privește retragerea sumei de 1.926.606,64 lei reprezentând prețul celor

18 autovehicule blindate, din contul reclamantei deschis la SC E. SA, la

solicitarea M.F.P., că sunt incidente normele care reglementează răspunderea

civilă contractuală.

Astfel,

în mod judicios s-a reținut că între reclamantă și SC E. SA a fost încheiată

convenția de cont din 28 decembrie 1999, astfel că răspunderea pentru

eliberarea sumelor din contul reclamantei în alte condiții decât cele menționate

în contract nu poate fi antrenată decât în limitele acestei convenții.

Tot

astfel, este neîndoielnic că în discuție este retragerea unei sume care

reprezenta contraprestația la care pârâtul se angajase contractual, respectiv

că aceasta s-a realizat ulterior împlinirii termenului stabilit în contract, dată

la care nu fuseseră recepționate vehiculele, conform clauzelor contractuale. În

plus, așa cum s-a arătat, această convenție a fost constatată reziliată pe cale

judiciară, astfel că nu mai era posibilă repunerea în discuție și cenzurarea

conduitei pârâtului referitoare la retragerea acestei sume din cont,

fundamentată pe clauzele contractuale, o atare măsură fiind în mod evident una

derivând din raporturile contractuale stabilite între părți.

Răspunderea

contractuală este o răspundere cu caracter special, derogatoriu, prin care cocontractantul

prejudiciat poate obține despăgubiri numai în baza și în limitele stabilite prin

contract, act juridic care reprezintă legea părților.

Pentru aceleași

considerente, instanța de apel a apreciat ca nefondate toate susținerile

reclamantei referitoare la îndreptățirea acesteia la despăgubirile constând în

suma de 1.617.961,05 euro, reprezentând daune-interese compensatorii pentru

penalitățile de întârziere pe o perioadă de 3 ani, pe care le-ar fi putut

încasa conform punctului 10 din contract.

Instanța

de apel a reținut, pentru aceleași argumente, revenind la analiza condițiilor

răspunderii civile delictuale, că nu se poate prezuma că prețul negociat de

părți este echivalentul pierderii reale înregistrate de reclamantă ca urmare a

valorificării celor 18 vehicule, în condițiile la care s-a făcut referire

anterior.

Instanța

de apel a avut în vedere și faptul că, în cauză, proba cu expertiză a fost depusă

chiar de reclamantă, intimatul neopunându-se, că în ceea ce privește

concluziile acesteia, ele nu au fost contestate de niciuna dintre părți, respectiv

că această probă a determinat, raportându-se la întreaga documentație invocată

de reclamantă ca reprezentând contravaloarea acestor bunuri, valoarea mărfii

exportate, fiind omologată în litigiul soluționat prin Decizia nr. 5932 din 13

decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așa

fiind, având în vedere și momentul realizării acestei expertize 29 septembrie 2003,

dată la care nu operase denominarea monedei naționale, instanța de apel,

raportându-se la concluziile expertizei sus menționate, a reținut că reclamanta

a probat înregistrarea unui prejudiciu în sumă de 962.731,6 lei.

De asemenea,

instanța de apel a avut în vedere faptul că reclamanta a probat existența unei legături

de cauzalitate între faptele autorităților vamale și a celor competente să soluționeze

contestația formulată de SC E.R. SRL, conform prevederilor C. vam. și

prejudiciul înregistrat, câtă vreme aceasta a fost lipsită de proprietatea

asupra celor 18 vehicule, ca urmare a condiționării nelegale a vămuirii acestora

și a valorificării nelegale a acestor bunuri, prin trecerea lor în proprietatea

pârâtului.

Referitor

la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român reprezentat

de M.F.P., instanța de apel, raportându-se la cadrul procesual stabilit neechivoc

prin cererea precizatoare, a

constatat că reclamanta a dovedit îndeplinirea condițiilor

impuse de C. civ. de la 1864, prin art. 998 -999 C. civ.

Instanța de apel a

avut în vedere statuările obligatorii ale instanței supreme din Decizia de

casare nr. 998/27 februarie 2013, reținând că legitimarea procesuală a statului

trebuie analizată inclusiv prin prisma faptului că acesta trebuie să răspundă

pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice

autorităților administrative a căror activitate se derulează în cadrul unor

proceduri care intră în aria de aplicabilitate a art. 1 și 6 C.E.D.O., în

calitate de garant al legalității actelor realizate de autoritățile sale.

Or, în cauză,

potrivit art. 102 din Constituția României, Guvernul,

potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea

politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a

administrației publice. În această calitate, Guvernul reprezintă puterea

executivă a Statului, exercită conducerea generală a administrației publice,

între care se află și ministerele, precum și alte organe ale administrației

publice centrale. Tot astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 116 din

Constituția României, ministerele se organizează numai în subordinea

Guvernului, iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea

Guvernului ori a ministerelor.

Conform art. 1 alin.

(1) din H.G. nr. 147/1996, în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor

prejudiciabile, D.G.V. înfăptuia, în numele M.F.P., politica vamală a

Guvernului. Este real că activitatea de vămuire, ca atribuție principală a D.G.V.,

este reglementată prin lege, respectiv că această instituție are personalitate

juridică proprie și patrimoniu propriu, însă legea stabilește un raport de subordonare

între aceste autorități, a

șa cum rezultă neechivoc

din coroborarea art. 1 alin. (2), cu cele înscrise în art. 4 alin. (2), art. 7 alin.

(4), art. 8 și art. 10 alin. (2) din actul normativ de referință. Astfel,

aceste norme atestă că M.F.P. numea conducătorii instituției, stabilea

atribuțiile, sarcinile și răspunderile personalului instituției și modul de

remunerare a acestora, ceea ce dovedește relația de subordonare a acestui organ

de specialitate al administrației publice centrale față de respectivul Minister.

Tot

astfel,

D.G.S.C. funcționa în structura și în

subordinea M.F.P., conform O.U.G. nr. 13/2001, după cum reiese și din cuprinsul

Deciziei nr. 952 din 27 iunie 2001.

Faptul că această direcție învestită

cu soluționarea contestației formulate de apelanta - reclamantă împotriva

actelor constatatoare a D.G.V., desfășoară o activitate jurisdicțională, nu prezintă

relevanță în cauză câtă vreme nu soluția adoptată în sine constituie fundament

al pretențiilor reclamantei ci tergiversarea soluționării acestei contestații.

De

asemenea, prevederile 13 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 128/1998 stabilesc că „M.F.P.

poate transmite sau, după caz, propune Guvernului transmiterea cu titlu gratuit

a unor bunuri intrate în proprietatea privată a statului unor