ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1048/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 15 octombrie 2008, reclamanta SC E. Gmbh a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ., art. 1084 C. civ., în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata următoarelor sume de bani: 985.059,36 euro reprezentând daune-interese compensatorii pentru prejudiciul suferit de reclamantă, constând în neîncasarea prețului pentru un număr 18 autovehicule blindate, preț care i-ar fi revenit în temeiul contractului din 1999 (care avea ca obiect vânzarea de către reclamantă și cumpărarea de către M.F.P.

a unui total 43 de autovehicule blindate, din care au fost efectiv predate beneficiarului 25 de autovehicule) dacă autoritățile Statului Român nu ar fi ridicat, fără drept, obstacole care ar fi împiedicat-o să predea acest transport beneficiarului în acord cu clauzele contractuale; 1.617.961,05 euro, reprezentând daune-interese compensatorii pentru penalitățile de întârziere pe o perioadă de 3 ani, pe care le-ar fi putut încasa conform pct. 10 din contract, dacă cele 18 autovehicule blindate ar fi fost predate beneficiarului în acord cu clauzele contractului, iar beneficiarul nu ar fi achitat prețul; 177.310,68 euro, reprezentând daune-interese compensatorii pentru beneficiul nerealizat de reclamantă datorită neîncasării prețului mai sus arătat, estimat ca fiind egal cu dobânda legală de 6% pe an (prevăzută la art. 4 din O.G.

nr. 9/2000 privind dobânda legală pentru obligații bănești), pentru o perioadă de 3 ani. Prin sentința nr. 759 din 29 mai 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea. Tribunalul a reținut că societatea comercială germană SC E.E. Gmbh (actuala societate comercială E. Gmbh), în calitate de „Contractant" și M.F.P., reprezentat de directorul general al Trezoreriei, în calitate de "Beneficiar", au încheiat la data de 20 decembrie 1999 un contract de vânzare-cumpărare a 43 de autovehicule speciale pentru transport valori la un preț global de 42.258.337.280 rol. În contract s-a stipulat că E. este obligată să asigure producția și să se ocupe de livrarea (transportul) autovehiculelor, cu respectarea specificației tehnice și a termenelor de livrare, livrarea urmând a se face pe loturi, la sediul M.F.P.

- Direcția Generală a Trezoreriei. De asemenea, E. urma să suporte taxele și impozitele ("asumate prin ofertă") aferente livrărilor, până la recepția fiecărui autovehicul la sediul ministerului. Derularea acestor raporturi contractuale nu s-a mai desfășurat în mod corespunzător după ce, la livrarea ultimelor 18 autovehicule, nu s-a mai acordat liberul de vamă, reclamanta susținând că, ulterior, pârâtul ar fi intrat în proprietatea acestora fără achitarea prețului, funcționari ai statului interpretând și aplicând incorect legislația incidentă și acționând în mod abuziv. Astfel, aceasta a pretins că faptele ilicite ce o îndreptățesc la dezdăunare ar fi fost comise de următorii prepuși ai statului: D.G.V.

- care a calculat eronat și abuziv taxele vamale și a refuzat acordarea liberului de vamă, iar ulterior a confiscat bunurile; D.S.C. din cadrul M.F.P. - care ar fi tergiversat soluționarea contestației și s-a raliat punctului de vedere al D.G.V.; Comisia Interministerială de pe lângă Secretariatul General al Guvernului constituită în temeiul O.G. nr. 128/1998 - care ar fi împroprietărit M.F.P., privit aici ca prepus al pârâtului, cu autovehiculele "expropriate"; M.F.P. - care a retras din contul reclamantei fără nicio bază legală întregul disponibil și SC E. SA - care a permis debitarea contului, fără consimțământul titularei acestuia. Tribunalul a respins excepția prescripției, reținând că dreptul la acțiune s-a născut la momentul pronunțării Deciziei nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-au anulat decizia M.F.P.

și actele emise de D.G.V. și s-a stabilit o altă valoare în vamă a mărfurilor importate. Pe fond, tribunalul, față de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., a reținut că poate fi angajată răspunderea comitentului numai dacă, în persoana prepusului, sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, potrivit art. 998-999 C. civ. S-a apreciat că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, așa cum reiese din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Cum între stat și diversele autorități administrative cu atribuții în domeniul fiscal ori vamal, ministere sau bănci cu capital majoritar de stat nu există un raport de prepușenie în sensul prevederilor legale menționate, tribunalul a constatat că nu poate fi atrasă o răspundere civilă a statului, ca subiect distinct de drept, pentru acțiuni ale acestor autorități sau pentru fapte ale funcționarilor încadrați în aceste autorități conform legii - fapte care, la rândul lor, trebuie să poată fi calificate ca fiind delicte civile, calificare esențială pentru a putea atrage și o răspundere întemeiată pe art. 1000 alin. (3) a acestor autorități cu personalitate juridică și patrimoniu distinct, afectat obiectului lor de activitate.

Întrucât niciuna dintre condițiile de mai sus, esențiale pentru reținerea unei asemenea răspunderi civile delictuale în speță, nu au fost probate de reclamantă, conform art. 1169 C. civ., acțiunea a fost considerată nefondată. Tribunalul nu a reținut nici faptul licit al îmbogățirii fără justă cauză ca temei juridic subsidiar răspunderii civile delictuale pentru pretențiile bănești, având în vedere că acțiunea în restituire trebuie limitată la îmbogățirea efectivă și că are un caracter subsidiar. S-a apreciat că, în speță, nu rezultă că trecerea în proprietatea statului a celor 18 vehicule blindate sau poprirea contului deținut la SC E. SA ar fi fost efectuate fără „justă cauză”, măsura confiscării administrative, fără legătură cu exproprierea, precum și executarea creanței bugetare, neputând fi cenzurate în acest cadru procesual.

Prin Decizia nr. 140/A din 28 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate. Instanța de apel a reținut că nu au fost încălcate dispozițiile art. 129 C. proc. civ., întrucât tribunalul a cercetat condițiile legale cerute de temeiurile de drept invocate în acțiune, chiar dacă pârâtul M.F.P. nu a depus întâmpinare și nu a invocat apărări de fond decât prin concluziile scrise depuse la data de 29 mai 2009. Referitor la întrunirea condițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., instanța de apel a reținut că, deși reclamanta a chemat în judecată Statul român prin M.F.P., pretinde că există raport de prepușenie între M.F.P.

ca subiect de drepturi și obligații și D.G.V. în temeiul H.G. nr. 147/1996, în vigoare la momentul blocării mașinilor în cauză, însă activitatea de vămuire, ca atribuție principală a D.G.V., a rezultat din lege și nu a reprezentat o funcție încredințată de pârâtă acestei instituții. Faptul că H.G. nr. 147/1996 prevede că D.G.V. este subordonată M.F.P. nu echivalează cu instituirea, prin act normativ, a unei răspunderi a M.F.P. pentru greșelile săvârșite de funcționarii D.G.V. în desfășurarea activităților lor profesionale, atâta vreme cât această instituție are personalitate juridică și patrimoniu propriu. În ceea ce privește legătura dintre M.F.P. și D.G.S.C., instanța de apel a apreciat că această direcție, învestită cu soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva actelor constatatoare a D.G.V., desfășoară o activitate jurisdicțională, activitate ce nu poate fi calificată ca o acțiune delictuală.

Singura entitate care poate cenzura activitatea acestei direcții de soluționare, procedural și pe fond, a contestației formulate de reclamantă nu este M.F.P., ci instanța de judecată. Pentru aceleași argumente nu s-a putut reține existența unui raport de prepușenie nici între M.F.P. și Comisia Interministerială de pe lângă Secretariatul General al Guvernului. În ceea ce privește legătura de prepușenie între M.F.P. și „instituțiile implicate în retragerea disponibilului din contul reclamantei deschis la SC E. SA”, s-a reținut, pe de o parte, că aceste instituții nu au fost indicate de reclamantă, iar, pe de altă parte, că aceste instituții au pus în executare titluri executorii valabile în acel moment, astfel că nu poate fi asimilată delictului civil acțiunea de punere în executare a acestor titluri executorii.

Curtea de apel a mai apreciat și că reclamanta nu a făcut dovada existenței faptei ilicite. Astfel, din cuprinsul Deciziei nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că pentru cele 18 autovehicule blocate în vamă și care formează obiectul prezentei acțiuni, actele constatatoare ale D.G.V. privind cuantumul taxei vamale datorate de apelantă sunt nedesființate și ca atare, legale și executorii. În aceste condiții, D.G.V. a pus în executare aceste titluri, valorificând cele 18 autovehicule. În ceea ce privește invocarea îmbogățirii fără just temei, s-a reținut că valorificarea celor 18 autovehicule după procedura prevăzută de dispozițiile art. 375 alin. (2) și 381 alin. (1) din H.G.

nr. 1114/2001 nu a reprezentat o expropriere a acestor mașini fără acordarea unei juste despăgubiri. Prin Decizia nr. 998 din 27 februarie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei împotriva deciziei sus menționate, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanța de fond. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a constatat că, în mod greșit a reținut instanța de fond, printr-o raportare restrictivă la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, că nu poate exista raport de prepușenie între Statul Român și autoritățile publice. S-a apreciat că mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale a statului pentru fapta prepusului a fost insuficient explicitat de reclamantă, iar instanța de fond nu a identificat, în mod neechivoc, norme de drept aplicabile și nici nu a pretins părții acele precizări care să fie utile în calificarea juridică a raportului dedus judecății, deși art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. prevede această obligație. Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însăși, ceea ce nu exclude răspunderea persoanelor fizice care intră în componența organelor persoanei juridice. Art. 52 din Constituție consacră tocmai dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri și care a produs o vătămare, să obțină recunoașterea dreptului și repararea pagubei.

Prin urmare, instanțele au avut obligația să analizeze cererea de chemare în judecată în baza dispozițiilor anterior menționate, dispozițiile dreptului comun (Decretul nr. 31/1954) fiind aplicabile în completarea acestora, cu privire la condițiile generale de angajare a răspunderii statului și numai dacă legea specială, care reglementează raporturile dintre stat și autoritățile publice indicate de reclamantă, nu conține prevederi derogatorii sau condiții speciale pentru angajarea răspunderii. În măsura în care instanța de fond nu a identificat norma de drept aplicabilă pentru stabilirea existenței sau inexistenței raportului de prepușenie dintre stat și autoritățile publice indicate ca având calitatea de prepus și nici nu a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, așa cum s-au invocat prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la fiecare acțiune și inacțiune considerate fapte ilicite, nu a cercetat fondul cauzei.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 22 octombrie 2013 sub nr. 34086/3/2013. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22 noiembrie 2013, pârâtul Statul roman a invocat excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului Bucuresti, secția civilă, în raport de dispozițiile Legii nr. 554/2004.

La data de 20 decembrie 2013, reclamanta E. Gmbh a formulat și a depus precizare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 985.059,36 euro cu titlu de daune-interese compensatorii pentru prejudiciul suferit prin neîncasarea prețului pentru 18 autovehicule blindate cuvenit în baza contractului din 1999 pe care l-a încheiat cu M.F.P.; în principal să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 177.310,68 euro cu titlu de beneficiu nerealizat reprezentând dobânda legală de 6% pe o perioadă de 3 ani, aferentă sumei mai sus menționate; în subsidiar să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 1.617.961,05 euro cu titlu de daune-interese compensatorii reprezentând penalitățile de întârziere pentru o perioadă de trei ani pe care le-ar fi putut încasa în baza contractului din 1999 pe care l-a încheiat cu M.F.P.

În raport cu cele reținute prin decizia de casare, reclamanta a înțeles să precizeze cererea de chemare în judecată, în sensul că pretențiile pe care le are față de pârât sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. Susține că răspunderea juridică a Statului a fost reglementată, la data producerii faptelor ilicite (anii 2000-2002), de art. 48 din Constituția României, în forma adoptată în anul 1991, iar în prezent, ca urmare a revizuirii Constituției în anul 2003, răspunderea juridică a Statului a fost reglementată de art. 52, așa cum s-a reținut și în decizia de casare. Art. 52 din Constituție consacră răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate atât prin fapte ilicite, cât și prin acte administrative emise de o autoritate publică.

La termenul de judecată din 31 ianuarie 2014 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția necompetenței materiale și funcționale. Prin sentința nr. 147 din 31 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată așa cum a fost precizată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că fapta ilicită pentru care pârâtul a fost chemat să răspundă, în calitatea sa de comitent, nu există. Astfel, se pretinde, de către reclamantă, că fapta ilicită a autorităților constă în ridicarea, fără drept, de obstacole nejustificate care au condus în final la întreruperea livrării și predarea autovehiculelor către beneficiar. Mai precis, se arată că pentru cele 18 autovehiculele blindate ce trebuiau predate beneficiarului (M.F.P.

reprezentat de directorul general al Trezoreriei), în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1999, nu s-a primit liberul de vamă, sub pretextul că taxele vamale pentru restul autovehiculelor blindate, ce fuseseră anterior predate, nu au fost integral achitate. În continuare, funcționarii Direcției Generale de soluționare a contestațiilor din cadrul M.F.P. au tergiversat timp de 6 luni, cu rea-intenție, soluționarea contestației pe care reclamanta a formulat-o împotriva actelor constatatoare și cu referire la refuzul vămuirii celor 18 blindate, fiind depășit termenul de 150 de zile pentru păstrarea acestor autovehicule în antrepozitul vamal. Ulterior, se realizează trecerea gratuită a acestor autovehicule în proprietatea statului, precum și valorificarea acestora, prin atribuirea gratuită către M.F.P., fiind astfel încălcat dreptul său de proprietate.

Prețul celor 18 autovehicule blindate a fost retras din contul reclamantei deschis la SC E. SA, la simpla solicitare a beneficiarului, în absența unui titlu executoriu și contrar convențiilor încheiate cu banca, adică în mod abuziv. În analiza caracterului ilicit al faptelor deduse judecății, tribunalul a reținut că, prin actele constatatoare din 30 noiembrie 2000 emise de D.G.V., s-au stabilit obligații de plată în plus pentru primul lot de 25 de vehicule blindate. Suma totală reținută ca fiind datorată a fost de 6.551.587.975 lei. La aceste sume au fost calculate și majorări de întârziere, așa cum rezultă din Decizia nr. 952 din 27 iunie 2001 a Direcției de soluționare a contestațiilor din cadrul M.F.P.

M.F.P.-D.G.V. a comunicat reclamantei că cele 18 autovehicule blindate vor fi vămuite după achitarea diferenței de taxe vamale neachitate pentru cele 25 de autovehicule vămuite, arătându-se că documentele depuse în vamă de către reclamantă pentru cele 25 de autovehicule au fost analizate, constatându-se că nu au respectat Protocolul 4 din Acordul European, acestea urmând a face obiectul unor anchete în Germania și Ucraina. Prin Decizia nr. 952 din 27 iunie 2001 a D.G.S.C. din cadrul M.F.P. a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă pentru suma de 6.551.587.975 lei reprezentând datoria vamală stabilită prin cele 25 de acte constatatoare pentru cele 25 de vehicule blindate.

În același timp au fost desființate anexele din 30 noiembrie 2000 la actele constatatoare din 30 noiembrie 2000 privind calculul majorărilor de întârziere în sumă de 4.615.125.941 lei. S-a reținut, în soluționarea acestei contestații, că autoritățile germane au comunicat că vehiculele menționate în certificatele de origine ce au făcut obiectul controlului, nu sunt identice cu vehiculele importate în România, acestea fiind transformate din autovehicule neblindate în autovehicule blindate în Ucraina, devenind așadar alte produse, diferite de cele livrate de producătorul german, neputând fi aplicat tariful vamal preferențial. M.F.P.-D.G.V.-B.V.C.V. a transmis către D.R.V.I.

București la data de 20 februarie 2001 că cele 18 blindate vor fi trecute în proprietatea statului deoarece termenul acordat reclamantei pentru depunerea documentelor din care să rezulte valoarea reală a acestora a fost 31 decembrie 2000. Așa cum rezultă din acest înscris, cele 18 autovehicule blindate au fost trecute în proprietatea statului întrucât reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a depune documentele necesare stabilirii taxelor reale datorate, adică în vederea vămuirii. Reclamanta a formulat, la instanța de contencios administrativ, contestație împotriva Deciziei nr. 952 din 27 iunie 2001 a D.G.S.C. din cadrul M.F.P. iar prin Decizia nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus anularea deciziei menționate și a actelor constatatoare din 30 noiembrie 2000 și s-a stabilit o valoare în vamă a celor 25 de autovehicule blindate de 13.839.091.385 lei.

În considerentele acestei hotărâri s-a arătat că obiectul deciziei contestate este reprezentat de actele constatatoare pentru cele 25 de blindate și, deși atât prin acțiune cât și prin recurs, reclamanta s-a referit și la situația celor 18 autovehicule, acestea nu au format obiectul deciziei administrative. Față de cele prezentate, instanța de fond a constatat că demersurile reclamantei au avut în vedere doar cele 25 de autovehicule blindate, neexistând niciun demers referitor la cele 18 autovehicule blindate a căror vămuire a fost refuzată de către D.G.V. până la achitarea taxelor suplimentare stabilite. Acest refuz de vămuire a avut la bază și inexistența unor documente justificative prin care să se determine valoarea reală a autovehiculelor, astfel cum se desprinde din adresa comunicată către reclamantă prin care se face trimitere la art. 3 din H.G.

nr. 392/1999, precum și de necesitatea finalizării investigațiilor solicitate de A.V.R. de la autoritățile germane și ucrainene. Aceste comunicări au fost efectuate către reclamantă în 07 iunie 2000, adică cu aproximativ 8 luni înainte ca autoritățile să procedeze la reținerea autovehiculelor blindate, timp în care reclamanta nu a înțeles să conteste măsurile adoptate. De asemenea, nici ca urmare a comunicării adresei comunicată reclamantei în 08 decembrie 2000, aceasta nu a întreprins niciun demers față de refuzul de vămuire a celor 18 blindate. Potrivit dispozițiilor cuprinse în cap. X C. vam.

al României în vigoare la acel moment, reclamanta avea deschisă calea plângerii și a contestației împotriva măsurilor autorităților vamale, respectiv împotriva refuzului de vămuire a celor 18 autovehicule blindate de către autoritățile vamale prin condiționarea acestui act de achitarea taxelor stabilite în plus pentru celelalte 25 de autovehicule blindate vămuite anterior, refuz exprimat de către autoritățile vamale și comunicat reclamantei prin adresa din 01 iunie 2000 și adresa din 8 decembrie 2000 a Biroului Vamal, cale pe care însă aceasta nu a înțeles să o urmeze. De altfel, odată cu aceasta adresă au fost comunicate și un set de procese-verbale de contravenție nr. 1341-1365 încheiate în conformitate cu art. 185 din Legea nr. 141/1997 și art. 386 lit. k) din H.G.

nr. 626/1997, adică pentru depunerea declarației vamale sau a documentelor însoțitoare conținând date eronate privind valorile în vamă, forma, cantitatea sau originea bunurilor. În acest caz, art. 386 lit. k) din H.G. nr. 626/1997 prevedea că bunurile constatate în plus, în ceea ce privește felul, cantitatea sau originea se confiscă. Disp. art. 387 prevedeau că aceste contravenții se stabilesc conform art. 185 C. vam., împotriva acestui proces-verbal contravenientul putând face plângere în termen de 15 zile de la comunicare. Așadar, reclamantei i s-a adus la cunoștință că vămuirea celor 18 blindate se va efectua în conformitate cu dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 392/1999, fiind necesară determinarea valorii reale.

În acest caz, importatorul avea posibilitatea ridicării bunurilor, dar în condițiile prevăzute de același articol. De asemenea, avea deschisă calea prevăzută de art. 166 și urm. C. vam. al României, de care însă nu a uzat, cele 18 blindate fiind reținute pentru depășirea termenului de 150 de zile. Întrucât toate măsurile dispuse de autoritățile vamale cu privire la aceste autovehicule nu au fost contestate și desființate prin procedurile legale, sunt prezumate absolut că sunt legale, sens în care tribunalul a concluzionat că nu există nicio faptă ilicită. În ceea ce privește retragerea sumei de 1.926.606,64 lei, reprezentând prețul celor 18 autovehicule blindate, din contul reclamantei deschis la SC E. SA la solicitarea M.F.P., tribunalul a reținut că răspunderea civilă delictuală este exclusă în măsura în care poate fi antrenată răspunderea contractuală.

Or, așa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, între reclamantă și SC E. SA a fost încheiată o convenție de cont din 28 decembrie 1999. Ca atare, răspunderea pentru eliberarea sumelor din contul reclamantei în alte condiții decât cele menționate în contract, nu putea fi antrenată decât în limitele acestei convenții. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC E. Gmbh, (care a solicitat, prin aceeași cerere, în temeiul art. 103 C. proc. civ. de la 1865, art. 19 din Decretul nr. 167/1958, repunerea în termen cu privire la formularea apelului). În susținerea apelului, reclamanta a arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit că autovehiculele au fost trecute în proprietatea statului din culpa reclamantei, deoarece nu ar fi prezentat documente justificative necesare determinării valorii reale în vamă a autovehiculelor, ajungându-se la împlinirea termenului de 150 de zile după care a urmat „valorificarea" acestora.

Nu lipsa vreunor documente a antrenat lipsirea reclamantei de proprietate, pentru că documentele au fost prezentate în nenumărate rânduri, ci faptele prejudiciabile ale autorităților Statului Român: (1) tergiversarea soluționării plângerii; (2) refuzul luării în considerare a documentelor avute în cele din urmă în vedere de Înalta Curte, care a constatat validitatea acestora cu putere de lucru judecat și (3) condiționarea vămuirii de plata unor sume nejustificate.

Este adevărat că reclamanta nu a inițiat un litigiu separat pentru calculul valorii în vamă a celor 18 autovehicule, deoarece a considerat că modalitatea de determinare a valorii în vamă a autovehiculelor urma să fie stabilită în mod principal pentru toate autovehiculele contractate, prin soluția la plângerea pe care a depus-o împotriva actelor constatatoare întocmite pentru primele 25 de autovehicule, urmând a se constata că valoarea în vamă trebuie calculată în baza documentelor de proveniență existente, pe care le prezentase deja în mod repetat. Din considerentele deciziei instanței supreme rezultă cu putere de lucru judecat că această modalitate de determinare a valorii în vamă este cea corectă, deoarece corespunde Acordului privind aplicarea art. 7 al G.A.T.T.

din 1994, precum și H.G. nr. 392/1999 privind controlul valorii în vamă a mărfurilor importate. Arată că nu a operat „reținerea autovehiculelor" cu caracter de sancțiune aplicată de autoritățile vamale, în baza unui act administrativ, ci în baza notificării făcute de SC W.R. SRL, reprezentant al M.F.P., în mod abuziv și fără a preciza baza legală. Chiar dacă termenul de păstrare în depozit vamal expirase, s-au comis 2 ilegalități: a fost lipsit un proprietar de proprietatea sa fără să fie invocată utilitatea publică, fără ca acesta să primească o dreaptă și prealabilă despăgubire și fără ca bunurile expropriate să fi rezultat din infracțiuni respectiv, a fost sancționat exportatorul (proprietarul) pentru o procedură vamală de care răspundea, importatorul (Ministerul).

Susține că nu a contestat procesele verbale de contravenție nefiindu-i comunicate, cu atât mai mult cu cât aceste procese verbale nu se află depuse la dosarul cauzei, așadar nu reprezintă probe propuse și admise pe baza cărora putea fi întemeiată soluția instanței de fond. Art. 4 din H.G. nr. 392/1999 privind plângerile și contestațiile la operațiunile de vămuire efectuate potrivit acestei hotărâri nu a putut fi aplicat în ceea ce privește cele 18 autovehicule, atâta timp cât autoritățile vamale au refuzat vămuirea, neputând fi contestată o vămuire care nu a avut loc. În mod eronat s-a apreciat de către prima instanța că necontestarea măsurilor reprezintă o prezumție absolută de legalitate a actelor necontestate.

Reclamanta nu a presupus niciodată că măsurile ar fi fost legale, ci a fost nevoită să aștepte finalizarea unor proceduri judiciare înainte de a le declanșa pe altele. Pentru retragerea ilicită a sumei de bani din conturile E., reclamanta nu a angajat răspunderea contractuală a SC E. SA, ci răspunderea delictuală a prepusului Statului Român - M.F.P. I nstanța de fond a judecat depășind limitele rejudecării impuse de instanța supremă prin Decizia nr. 998 din 27 februarie 2013. Prin raportare la decizia de casare, instanța era obligată să examineze existența faptei ilicite a organelor administrației publice ale Statului Român potrivit raportului de prepușenie prevăzute de dispozițiile art. 1000, alin. (3), raportat la art. 998-999 din vechiul C. civ.

și la celelalte dispoziții legale arătate în precizarea cererii de chemare în judecată. Intimatul pârât Statul Român, prin M.F.P., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității apelului. Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile, instanța de apel a constatat că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Tribunalului București - 21 octombrie 2008- acțiunea este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Instanța de apel a respins prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 22 mai 2014, ca nefondată, excepția de tardivitate a căii de atac.

În esență, instanța a reținut că procedura de comunicare a sentinței nu îndeplinește condițiile legale întrucât, deși era indicat numărul apartamentului, a fost afișată pe ușa principală a clădirii, existând o îndoială cu privire la înmânarea hotărârii atacate prin modalitatea afișării. La termenul de judecată din 17 septembrie 2014, reclamanta a solicitat comunicarea actelor de procedură viitoare la o altă adresă, indicând persoanele însărcinate cu primirea actelor de procedură.

Prin Decizia nr. 395/A din 2 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis, în parte, cererea; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 962.731,6 lei și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată începând cu data de 15 octombrie 2005; a respins celelalte pretenții, ca nefondate; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a cheltuielilor de judecată în sumă de 40.607,46 lei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, așa cum rezultă din cererea introductivă precizată, reclamanta susține angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în calitate de comitent al autorităților vamale, ca urmare a refuzului acestora de vămuire, tergiversării soluționării contestației sale referitoare la taxele vamale stabilite pentru lotul de 25 vehicule și a reținerii și valorificării unui lot de 18 autovehicule. Așa cum rezultă din adresa întocmită de șeful Biroului Vamal Târguri și Expoziții din 2011, în privința acestui lot de 18 vehicule, autoritățile vamale au comunicat SC E.R. SRL, la data de 08 decembrie 2000, faptul că vămuirea acestor vehicule se va efectua conform art. 3 din H.G.

nr. 392 din 21 mai 1999, după achitarea taxelor vamale conform actelor constatatoare din 30 noiembrie 2000 și a majorărilor de întârziere aferente celor 25 vehicule blindate importate anterior. Instanța de apel a reținut, referitor la primul lot de vehicule, că inițial acestea au fost vămuite însă, așa cum rezultă din actele constatatoare din 30 noiembrie 2000 emise de D.G.V., în urma verificărilor ulterioare s-a constatat că taxele vamale stabilite la momentul acordării liberului de vamă de biroul vamal, nu au fost corect calculate. Astfel, au fost revocate actele constatatoare întocmite la momentul efectuării importurilor, întrucât nu au fost respectate prevederile acordului România- UE și au fost stabilite taxe vamale majorate, cu luarea în considerare a altor tarife vamale decât cele inițial avute în vedere.

Cu referire la această conduită a autorităților vamale, instanța de apel a reținut că ea a făcut obiect al unei contestații administrative, contestație care, deși a fost formulată de SC E.R. SRL la data de 12 decembrie 2000, a fost soluționată doar la data de 27 iunie 2001, prin Decizia nr. 952 emisă de M.F.P. - D.G.S.C. Astfel, ulterior formulării contestației, prin adresa din 05 februarie 2001, D.G.V. a solicitat documentele necesare verificării regimului vamal. Prin Decizia nr. 12 din 12 februarie 2001, D.R.V. București s-a dezînvestit de soluționarea contestației, care a fost transmisă M.F.P. (D.G.F.P.C.F.S. București), prin adresa din 12 februarie 2001. Prin adresa din 29 martie 2001, M.F.P.

- D.G.F.P.C.F.S. București a restituit dosarul către D.G.V., motivând că „dosarele contestațiilor transmise de dvs. nu respectă prevederile legale". Prin adresa din 19 aprilie 2001, D.G.V. a transmis dosarul Biroului Vamal de Control și Vămuire la Interior Târguri și Expoziții, pentru „a întocmi un referat motivat cu propuneri de soluționare a contestației”. Ulterior, contestația reclamantei a fost înregistrată la M.F.P. sub nr. 342149 din 07 mai 2001, astfel că decizia M.F.P. - a fost pronunțată în 27 iunie 2001. Prin această decizie s-a respins contestația formulată de SC E.R. SRL, apreciindu-se că suma de 6.551.587.975 lei, la care se adăugau penalități de întârziere de 4.651.125.941 lei reprezenta datoria vamală aferentă lotului de 25 vehicule.

Or, deși este real că această contestație nu a vizat măsurile dispuse cu privire la lotul de 18 vehicule ce constituie obiectul prezentei cauze, nu se poate omite faptul că însăși autoritățile vamale au apreciat că vămuirea acestora trebuie condiționată de plata taxelor contestate în cadrul acelei proceduri. În același sens, instanța de apel nu a identificat acțiuni ale reclamantei care să fi fost determinante în întârzierea soluționării contestației în procedura administrativă, astfel încât, pentru aprecierea duratei rezonabile a acesteia, a susținut că este relevant a analiza, în primul rând, comportamentul autorităților sub acest aspect. Astfel, deși potrivit art. 167 C. vam.

în vigoare la acea dată, o astfel de contestație trebuia soluționată în termen de 30 zile de la data înregistrării ei, nu există nicio justificare obiectivă referitoare la întârzierea cu care s-a procedat la soluționarea ei, în procedura administrativă, câtă vreme documentele necesare vămuirii fuseseră comunicate de reclamantă încă din data de 30 noiembrie 2000. Instanța de apel a mai constatat că această decizie a făcut la rândul ei obiect al cenzurii instanțelor de judecată, iar prin Decizia nr. 5932 din 13 decembrie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus anularea sa și a actelor constatatoare din 30 noiembrie 2000, reținând că valoarea în vamă a celor 25 vehicule este de 13.839.091.385 lei, conform expertizei realizate în acea cauză.

Expertiza s-a raportat la aceleași documente anexate de reclamantă, or, procedând la omologarea ei, se deduce că, implicit, instanța supremă a apreciat că documentele analizate de expert erau nu doar necesare ci și suficiente pentru stabilirea valorii în vamă a vehiculelor care au făcut obiectul contractului încheiat între cele două părți litigante. Instanța de apel a înlăturat apărarea pârâtului în sensul că, prin această decizie, s-a constatat că taxele vamale au fost corect calculate, având în vedere anularea actelor emise de autoritățile vamale prin care se procedase la stabilirea taxelor vamale și a penalităților de întârziere, ceea ce presupune cu necesitate nelegalitatea acestora.

Instanța de apel a reținut însă că, deși este real faptul că această hotărâre judecătorească nu a vizat și taxele vamale datorate pentru lotul de 18 vehicule, în discuție în prezenta cauză, chiar dacă nu este întrunită condiția triplei identități impusă de art. 1201 C. civ., nu se poate face abstracție de împrejurarea că prin această hotărâre judecătorească aspectele litigioase dezlegate, care vizează modul de stabilire al regimului vamal aplicabil vehiculelor ce au făcut obiect al litigiului soluționat anterior irevocabil și de stabilire a valorii acestora în vamă, sunt pe deplin incidente și în ceea ce privește vehiculele în raport de care reclamanta ridică pretenții în prezenta cauză. Curtea de apel a invocat în acest sens jurisprudența C.E.D.O.

în cauza Siegle împotriva României din 16 aprilie 2013. S-a reținut că, potrivit adresei emise de reclamantă la 30 noiembrie 2000, coroborată cu dovada de comunicare, aceasta a transmis Biroului vamal Târguri și expoziții atât facturile emise de firma W. Germania, pentru vehiculele exportate, cât și deconturile bancare aparținând firmei SC E.E. Gmbh prin care s-au realizat plăți către firma din C. din Ucraina. Prin urmare, autoritățile vamale dețineau informațiile considerate, de chiar instanța supremă, suficiente pentru stabilirea valorii în vamă a acestor vehicule. Fiindu-le comunicate datele respective încă din data de 30 noiembrie 2000, obligația acestora era aceea de a stabili taxele vamale conform documentelor deținute, pentru lotul de 18 vehicule și de a proceda în consecință la stabilirea și încasarea taxelor prevăzute de lege.

În atare situație, condiționarea vămuirii lotului de 18 vehicule de plata taxelor recalculate aferente primului lot, așa cum se menționează explicit în adresa comunicată la 08 decembrie 2000 către reprezentantul SC E.R. SRL, apare cu atât mai mult nejustificată, câtă vreme o atare operațiune presupunea întocmirea unor documente vamale distincte. În acest sens, prevederile art. 160 din Legea nr. 141/1997, privind C. vam. al României, act normativ în vigoare la data săvârșirii faptelor, statuează că „pentru datoriile vamale constatate ulterior liberului de vamă, A.N.V. poate acorda amânări și eșalonări de plată în termenul legal de prescripție, potrivit reglementărilor existente în domeniu” iar art. 158 alin. (3) din același act normativ statuează că „Declarația vamală și actul constatator sunt titluri executorii care se onorează de către societatea bancară, fără accept, poprire și validare”.

O atare conduită, de a proceda condiționat la vămuire, deși autoritățile vamale au avut în mod cert cunoștință de exercitarea dreptului constituțional de petiționare în legătură cu taxele vamale percepute pentru primul lot de vehicule, a fost apreciată de instanța de apel ca nefiind conformă normelor legale. Instanța de apel a constatat, raportându-se inclusiv la considerentele intrate în putere de lucru judecat ale Deciziei nr. 5932/2005, că refuzul acordării liberului în vamă pentru cele 18 autovehicule în urma refuzului acceptării documentelor puse la dispoziția autorităților de către reclamantă, de către autoritățile vamale, a fost neîntemeiat, astfel încât depășirea termenului de 150 de zile care a condus la lipsirea reclamantei de proprietatea asupra celor 18 vehicule, ca efect al reținerii și valorificării acestora, a avut drept cauză necesară și suficientă această conduită a autorităților vamale.

Reclamanta avea obligația de a achita aceste taxe, însă nu se poate aprecia că, în contextul sus menționat, conduita acesteia a fost una culpabilă. Chiar dacă, în legătură cu acest act prin care practic s-a refuzat vămuirea celor 18 vehicule, reclamanta nu a întreprins un alt demers anterior reținerii și valorificării vehiculelor de către autoritățile vamale, o atare omisiune nu poate conduce la constatarea inadmisibilității demersului judiciar prezent al acesteia, așa cum se deduce implicit dar neechivoc din considerentele sentinței apelate. În acest sens, instanța de apel a avut în vedere în primul rând, statuările intrate în putere de lucru judecat din Decizia civilă nr. 998 din 27 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărâre care a impus instanței de trimitere analiza în fond a condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Or, în măsura în care instanța supremă ar fi apreciat asupra inadmisibilității acestei cereri, din perspectiva art. 52 alin. (2) din Constituție, este evident că nu s-ar mai fi impus o atare soluție, cu atât mai mult cu cât, în ciclurile procesuale anterioare, instanța de apel care a pronunțat decizia casată, reținuse lipsa incidenței răspunderii civile delictuale a pârâtului și din perspectiva omisiunii reclamantei de a contesta titlurile executorii privind cuantumul taxei vamale datorate pentru cele 18 vehicule, așadar de a urma procedurile judiciare prin intermediul cărora s-ar fi putut obține anularea acestor acte administrative. Instanța de apel s-a raportat și la prevederile înscrise în art. 315 alin. (4) C. proc.

civ., reclamantei neputându-i-se înrăutăți situația în propria cale de atac, or, reținerea unui fine de neprimire al acțiunii acesteia, ar avea o atare consecință. Un atare demers judiciar era deschis, potrivit art. 166 și urm. C. vam. coroborat cu art. 3 din H.G. nr. 392/1999, subiectelor de drept care efectuează operațiuni supuse vămuirii, or, în speță, reclamanta avea calitatea de exportator, iar nu de importator, neputându-se pune semnul egalității între obligația legală de a efectua operațiunile vamale și cea asumată contractual, de plată a taxelor vamale stabilite în temeiul legii și conform procedurii legale, în numele și pe seama importatorului. Instanța de apel a constatat că nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a urma această procedură și nici de a formula contestația prevăzută de art. 168 C. vam.

Aprecierea instanței de fond în sensul că, în cauză, reclamanta avea posibilitatea contestării proceselor verbale de contravenție, în condițiile art. 178 C. vam., a fost înlăturată, instanța de apel reținând lipsa de suport probatoriu a afirmației, câtă vreme la dosar nu au fost anexate astfel de procese verbale. Mai mult, nici din cuprinsul adresei existente la fila 68 Dosar apel nr. 3543/2/2011, nu rezultă că respectivele procese verbale ar fi vizat acest lot de autovehicule dar mai ales că acestea ar fi fost comunicate reclamantei - titulara dreptului de proprietate asupra vehiculelor. În același sens, instanța de apel a avut în vedere adresele din 19 februarie 2001, din care rezultă că luarea în evidență a acestui lot de vehicule, s-a realizat la solicitarea SC W.R.

SRL, considerentul care a justificat această solicitare fiind „expirarea perioadei de 150 zile pentru vămuire și prelungirile acestora”. În raport de aceste ultime înscrisuri, instanța de apel a reținut ca fondată susținerea reclamantei în sensul că reținerea lotului de 18 autovehicule, nu a avut ca temei sancționarea acesteia în baza unui act administrativ emis în acest sens, ci s-a realizat în baza notificării făcute de SC W.R. SRL, reprezentant al M.F.P. Instanța de apel a reținut că este fondată și susținerea reclamantei în sensul că depășirea termenului de 150 zile pentru vămuire și a prelungirilor acordate, s-a datorat conduitei culpabile a autorităților vamale, cu luarea în considerare a prevederilor înscrise în art. 381 din H.G.

nr. 626/1997 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a C. vam. al României, potrivit cărora, pentru valorificarea bunurilor, era necesar să se constate că titularii fie nu au reglementat situația vamală a bunurilor, fie și-au manifestat expres voința de a abandona bunurile printr-o declarație scrisă, dată autorităților vamale. Or, în cauză, în raport de cele anterior menționate, nu s-a reținut nicio culpă a reclamantei în necomunicarea datelor reale necesare efectuării operațiunilor de vămuire și nici nu s-a probat intenția reclamantei de a abandona acest lot de vehicule. La dosar nu au fost administrate dovezi din care să rezulte comunicarea adeverinței de reținere bunuri din 2001. În consecință, contrar apărărilor pârâtului, valorificarea celor 18 autovehicule, în condițiile anterior reliefate, nu a putut fi apreciată ca fiind conformă normelor legale incidente la care s-a făcut anterior trimitere.

Reclamanta a probat înregistrarea unui prejudiciu cert, reprezentat de contravaloarea celor 18 vehicule trecute în proprietatea pârâtului, prin depunerea la dosar a raportului de expertiză realizat de expertul contabil C.V., avut deja în vedere și omologat de instanța supremă, în litigiul anterior, pentru determinarea valorii acestor bunuri. Instanța de apel a apreciat că se impune a se raporta la această expertiză, reclamanta neputându-se prevala de prețul stabilit în contractul încheiat cu pârâtul, câtă vreme a precizat expres că demersul său procesual este fundamentat pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, iar această convenție a fost reziliată într-o procedură judiciară.

Instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantei în sensul că este îndreptățită la restituirea sumei 985.059,36 euro, reprezentând daune-interese compensatorii pentru prejudiciul suferit constând în neîncasarea prețului celor 18 autovehicule blindate, preț care i-ar fi revenit în temeiul contractului din 1999, reținând totodată, sub acest aspect, că în mod corect a apreciat instanța de fond, în ceea ce privește retragerea sumei de 1.926.606,64 lei reprezentând prețul celor 18 autovehicule blindate, din contul reclamantei deschis la SC E. SA, la solicitarea M.F.P., că sunt incidente normele care reglementează răspunderea civilă contractuală. Astfel, în mod judicios s-a reținut că între reclamantă și SC E. SA a fost încheiată convenția de cont din 28 decembrie 1999, astfel că răspunderea pentru eliberarea sumelor din contul reclamantei în alte condiții decât cele menționate în contract nu poate fi antrenată decât în limitele acestei convenții.

Tot astfel, este neîndoielnic că în discuție este retragerea unei sume care reprezenta contraprestația la care pârâtul se angajase contractual, respectiv că aceasta s-a realizat ulterior împlinirii termenului stabilit în contract, dată la care nu fuseseră recepționate vehiculele, conform clauzelor contractuale. În plus, așa cum s-a arătat, această convenție a fost constatată reziliată pe cale judiciară, astfel că nu mai era posibilă repunerea în discuție și cenzurarea conduitei pârâtului referitoare la retragerea acestei sume din cont, fundamentată pe clauzele contractuale, o atare măsură fiind în mod evident una derivând din raporturile contractuale stabilite între părți. Răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogatoriu, prin care cocontractantul prejudiciat poate obține despăgubiri numai în baza și în limitele stabilite prin contract, act juridic care reprezintă legea părților.

Pentru aceleași considerente, instanța de apel a apreciat ca nefondate toate susținerile reclamantei referitoare la îndreptățirea acesteia la despăgubirile constând în suma de 1.617.961,05 euro, reprezentând daune-interese compensatorii pentru penalitățile de întârziere pe o perioadă de 3 ani, pe care le-ar fi putut încasa conform punctului 10 din contract. Instanța de apel a reținut, pentru aceleași argumente, revenind la analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, că nu se poate prezuma că prețul negociat de părți este echivalentul pierderii reale înregistrate de reclamantă ca urmare a valorificării celor 18 vehicule, în condițiile la care s-a făcut referire anterior.

Instanța de apel a avut în vedere și faptul că, în cauză, proba cu expertiză a fost depusă chiar de reclamantă, intimatul neopunându-se, că în ceea ce privește concluziile acesteia, ele nu au fost contestate de niciuna dintre părți, respectiv că această probă a determinat, raportându-se la întreaga documentație invocată de reclamantă ca reprezentând contravaloarea acestor bunuri, valoarea mărfii exportate, fiind omologată în litigiul soluționat prin Decizia nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Așa fiind, având în vedere și momentul realizării acestei expertize 29 septembrie 2003, dată la care nu operase denominarea monedei naționale, instanța de apel, raportându-se la concluziile expertizei sus menționate, a reținut că reclamanta a probat înregistrarea unui prejudiciu în sumă de 962.731,6 lei.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere faptul că reclamanta a probat existența unei legături de cauzalitate între faptele autorităților vamale și a celor competente să soluționeze contestația formulată de SC E.R. SRL, conform prevederilor C. vam. și prejudiciul înregistrat, câtă vreme aceasta a fost lipsită de proprietatea asupra celor 18 vehicule, ca urmare a condiționării nelegale a vămuirii acestora și a valorificării nelegale a acestor bunuri, prin trecerea lor în proprietatea pârâtului. Referitor la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P., instanța de apel, raportându-se la cadrul procesual stabilit neechivoc prin cererea precizatoare, a constatat că reclamanta a dovedit îndeplinirea condițiilor impuse de C. civ.

de la 1864, prin art. 998 -999 C. civ. Instanța de apel a avut în vedere statuările obligatorii ale instanței supreme din Decizia de casare nr. 998/27 februarie 2013, reținând că legitimarea procesuală a statului trebuie analizată inclusiv prin prisma faptului că acesta trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice autorităților administrative a căror activitate se derulează în cadrul unor proceduri care intră în aria de aplicabilitate a art. 1 și 6 C.E.D.O., în calitate de garant al legalității actelor realizate de autoritățile sale. Or, în cauză, potrivit art. 102 din Constituția României, Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.

În această calitate, Guvernul reprezintă puterea executivă a Statului, exercită conducerea generală a administrației publice, între care se află și ministerele, precum și alte organe ale administrației publice centrale. Tot astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 116 din Constituția României, ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului, iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor. Conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 147/1996, în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor prejudiciabile, D.G.V. înfăptuia, în numele M.F.P., politica vamală a Guvernului.

Este real că activitatea de vămuire, ca atribuție principală a D.G.V., este reglementată prin lege, respectiv că această instituție are personalitate juridică proprie și patrimoniu propriu, însă legea stabilește un raport de subordonare între aceste autorități, a șa cum rezultă neechivoc din coroborarea art. 1 alin. (2), cu cele înscrise în art. 4 alin. (2), art. 7 alin. (4), art. 8 și art. 10 alin. (2) din actul normativ de referință. Astfel, aceste norme atestă că M.F.P. numea conducătorii instituției, stabilea atribuțiile, sarcinile și răspunderile personalului instituției și modul de remunerare a acestora, ceea ce dovedește relația de subordonare a acestui organ de specialitate al administrației publice centrale față de respectivul Minister.

Tot astfel, D.G.S.C. funcționa în structura și în subordinea M.F.P., conform O.U.G. nr. 13/2001, după cum reiese și din cuprinsul Deciziei nr. 952 din 27 iunie 2001. Faptul că această direcție învestită cu soluționarea contestației formulate de apelanta - reclamantă împotriva actelor constatatoare a D.G.V., desfășoară o activitate jurisdicțională, nu prezintă relevanță în cauză câtă vreme nu soluția adoptată în sine constituie fundament al pretențiilor reclamantei ci tergiversarea soluționării acestei contestații. De asemenea, prevederile 13 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 128/1998 stabilesc că „M.F.P. poate transmite sau, după caz, propune Guvernului transmiterea cu titlu gratuit a unor bunuri intrate în proprietatea privată a statului unor