ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2449/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1109 din 18 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale activ, invocată de pârâta SC M.G. SA, a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta SC E.A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC M.G. SA și s-a dispus rezilierea contractului de închiriere din 25 august 2008, încheiat între părți, evacuarea pârâtei SC M.G. SA din imobilul, ce formează obiectul contractului, situat în Drobeta Turnu-Severin, Județul Mehedinți și obligarea acesteia la plata sumei de 8.137 RON, reprezentând penalități de întârziere către reclamantă.

A fost dată în debit reclamanta SC E.A. SRL cu suma de 1.335,76 RON, reprezentând diferență taxă timbru și, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată pârâta, SC M.G. SA să plătească reclamantei suma de 15,088,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 12.588,3 RON, taxă timbru și timbru judiciar, 500 RON onorariu expert și 2.000 RON onorariu avocat. În motivare, instanța de fond a reținut ca fiind nefondată excepția lipsei calității procesuale, întrucât, împrejurarea că reclamanta SC E.A. SRL nu este proprietara spațiului comercial, nu reprezintă un impediment pentru ca acesta să promoveze cererea în pretenții, atât timp cât folosește și administrează imobilul, în temeiul contractului de concesiune din 28 mai 2007, iar prin contractul de închiriere reclamanta SC E.A.

SRL nu a transmis un drept de proprietate pârâtei SC M.G. SA, ci numai un drept de folosință temporară asupra lucrului închiriat. În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanță a constatat că, potrivit contractului de închiriere nr. 119 încheiat între părți la data 25 august 2008, părțile au stabilit Ia art. 4 că, pentru fiecare zi de întârziere a plății chiriei, va fi percepută o dobândă, penalizare de 10%, concomitent cu anunțarea rezilierii contractului de închiriere și evacuarea chiriașului. Tot potrivit convenției, Ia art. 3, părțile au prevăzut că plata chiriei trebuia făcută în data de 10 a lunii curente. Deși reclamanta SC E.A.

SRL a emis facturile din 12 ianuarie 2011 reprezentând diferența de chirie pe luna septembrie și octombrie 2010, precum și chiria pentru luna noiembrie, decembrie 2010 și ianuarie 2010, și din 2 februarie 2011, reprezentând contravaloarea chiriei pentru luna februarie 2011, ambele în cuantum total de 61.307 RON, pe care i Ie-a comunicat pârâtei SC M.G. SA, conform recipiselor poștale din datele de 12 ianuarie 2011 și 1 februarie 2011, iar Ia aceleași date i le-a transmis și prin fax, pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractulală și nu a achitat contravaloarea celor două facturi la termenul scadent. Instanța de fond a înlăturat susținerea pârâtei SC M.G.

SA, în sensul că nu are nici o culpă în neîndeplinirea obligației de plata a chiriei Ia termenul scadent, motivat de faptul că pârâta nu își poate invoca propria culpă, pentru neîndeplinirea obligației, ce îi incumbă conform convenției încheiate, în condițiile în care s-a făcut dovada cu recipisele poștale din datele de 12 ianuarie 2011 și 1 februarie 2011 , ca aceasta a refuzat primirea facturilor din 12 ianuarie 2011 și din 02 februarie 2011. S-a mai reținut că achitarea de către pârâta SC M.G. SA, a debitului restant, la data de 15 martie 2011, după ce reclamanta SC E.A. SRL a introdus cererea de chemare în judecata, nu are ca efect juridic ineficienta clauzei cuprinse în art. 4, din contractul de închiriere, referitoare Ia rezilierea contractului și evacuarea chiriașului, atât timp cât pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a chiriei la termenul stipulat în contract.

Conchizând, s-a apreciat că, în speță, au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1439 alin. (2) C. civ. și cele ale art. 989 C. civ., privind rezilierea contractului de închiriere, cu consecința evacuării pârâtei. În ceea ce privește petitul privind plata penalităților de întârziere, instanța de fond a reținut că, deși părțile au prevăzut, în cuprinsul art. 4 din contractul de închiriere, sancțiunea perceperii penalităților pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale Ia termenul scadent, acestea nu au specificat, în mod expres, că penalitățile pot depăși debitul principal. Contractului în speță, reține prima instanță, îi erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 483/2002, lege în vigoare la momentul încheierii convenției, care stipulează la art. 4, alin. (3), că totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

Astfel, s-a apreciat că procentul în care părțile au stabilit cuantumul penalităților, nu poate conduce la ideea existenței unei clauze contractuale derogatorii de la dispozițiile art. 4, alin. (3) din Legea nr. 469/ 2002, întrucât cuantumul exact al penalităților depinde de numărul zilelor de întârziere. În consecință, având în vedere împrejurarea că părțile nu au prevăzut expres în contract, faptul că penalitățile pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt aplicate, instanța de fond a considerat cererea reclamantei SC E.A. SRL ca fiind întemeiată numai în parte, întrucât cuantumul acestora trebuie redus la valoarea creanței, asupra căreia sunt calculate, de 61.307 RON, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Reținând că reclamanta SC E.A. SRL a achitat doar parțial taxa judiciară de timbru, diferența urmând să fie calculată, după evaluarea bunului de către expertul desemnat în cauză, instanța de fond a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 1.335,87 RON. Constatându-se îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., a fost obligată pârâta SC M.G. SA să plătească reclamantei SC E.A. SRL suma de 15.068,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 12.588,3 RON, taxă timbru și timbru judiciar, 500 RON onorariu expert și 2.000 RON onorariu avocat. Împotriva acestei sentinței, atât reclamanta SC E.A. SRL, cât și pârâta SC M.G. SA au declarat apel, iar prin nr. 48 din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civila au fost respinse ambele apeluri.

În ceea ce privește apelul principal declarat de reclamanta SC E.A. SRL, instanța de control judiciar a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut incidența dispozițiilor Legii nr. 469/2002, întrucât, raportul juridic dedus judecății este unul de drept comercial. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în vigoare la data încheierii contractului de închiriere nr. 119 din 29 august 2008, totalul penalităților de întârziere în decontare, nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. S-a constatat că prin acțiunea introductivă reclamanta SC E.A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC M.G. SA la plata debitului restant în cuantum de 81.307 RON și a penalităților de întârziere în cuantum de 206.933 RON, iar valoarea penalităților de întârziere depășește cuantumul debitului restant.

În aceste condiții, concluzia instanței de fond, de reducere a cuantumului penalităților de întârziere, a fost apreciată ca fiind corectă, întrucât totalul acestora nu poate să depășească cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ., convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante, iar potrivit art. 970 C. civ., convențiile trebuie executate cu bună-credință, însă, la data încheierii contractului - 25 august 2008 - erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 469/2002. Ulterior, dispozițiile acestei legi au fost abrogate, prin prevederile Legii nr. 246 din 30 iunie 2009, însă, acestea nu se aplică actelor juridice încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, conform principiului „tempus regit actum", așa cum potrivit aceluiași principiu, nu se aplică nici cele ale Legii nr. 287/2009 de adoptare a noului C. civ.

În raport de aceste considerente, instanța de apel a înlăturat criticile formulate de apelanta reclamantă SC E.A. SRL vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, apreciind corectă concluzia instanței de fond, dat fiind că, în contractul nr. 119 din 25 august 2008, nu a fost stipulat în mod expres ca totalul penalităților de întârziere în decontare, să depășească cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

S-a reținut că potrivit normei legale invocate, părțile trebuie să prevadă în mod expres, prin clauzele contractelor încheiate, că totalul penalităților de întârziere poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate Faptul că în procesul verbal încheiat la data de 24 martie 2010, părțile nu au prevăzut o limită a penalităților de întârziere sau că pe parcursul derulării litigiului, părțile nu s-au prelevat de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 483/2002, nu a putut fi apreciat ca având valoarea unei stipulații contrare, în sensul celei reglementate de norma legală invocată. De asemenea, instanța de control judiciar a reținut ca fiind nefondată și critica formulată de reclamanta SC E.A.

SRL referitoare la încălcarea principiilor forței obligatorii a contractului și cel al libertății părților de a contracta, considerând că, în speță, acestea nu au fost încălcate. Aceasta întrucât, legea permite părților de a stipula contrariul (în sensul că totalul penalităților de întârziere poate să depășească cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate), dar, în speță, neinserarea aceastei stipulații se datorează doar lipsei de diligentă a părților, care nu au prevăzut această clauză în contract. În ceea ce privește natura juridică a contractului de închiriere nr. 119 din 25 august 2008, instanța de apel a constatat că acesta are caracter comercial, atât din punct de vedere al părților contractante, ambele persoane juridice ce desfășoară activități comerciale, cât și din punct de vedere al obiectului contractului și al scopului urmărit Ia încheierea acestuia, și anume obținerea de profit, constând în chiria achitată lunar de către pârâtă.

S-a reținut că, obiectul închirierii a fost dobândit, de către reclamanta SC E.A. SRL prin contractul de concesiune nr. 956 din data de 28 mai 2007, spre a-I închiria, iar acesta face parte din fondul său de comerț, fiind destinat unei activități comerciale. În acest sens doctrina și practica judecătorească au decis că închirierea bunului imobil are caracter comercial, dacă bunul este destinat unei activități comerciale, dispozițiile art. 3 C. com. și cele ale art. 4 C. com. având un caracter enunțiativ, exempiificativ, iar nu limitativ. În ceea ce privește apelul incident formulat de pârâta SC M.G. SA instanța de apel a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada faptului ca apelanta-reclamantă SC E.A.

SRL i-a comunicat prin poștă, apelantei-pârâte SC M.G. SA cele două facturi din 2 ianuarie 2011 și din 01 februarie 2011, dar aceasta a refuzat primirea, motiv pentru care, pârâta nu își poate invoca propria culpă pentru neîndeplinirea obligației de plată a contravalorii chiriei, ce îi incumbă conform convenției încheiate aspect ce a fost reținut în mod corect și de instanța de fond. Referitor la clauza stipulată în art. 4 din contractul nr. 119 din 25 august 2008, s-a reținut că părțile au prevăzut în mod clar și fără echivoc, pentru fiecare zi de întârziere a plății chiriei (… ) să fie percepută o dobândă, penalizare de 10% (… )", înțelegând astfel să prevadă obligația de plată a penalităților de întârziere pentru fiecare zi, în cazul în care pârâta SC M.G.

SA nu își îndeplinește obligația asumată prin contract, de plata a chiriei, la termenul stipulat, iar nu o clauză penală. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate. În sensul admiterii apelului declarat de reclamanta SC E.A.

SRL Drobeta Turnu Severin, împotriva sentinței nr. 1109/2011 pronunțata de Tribunalul Mehedinți secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, și în consecință, admiterea în tot a acțiunii, astfel cum a fost precizata la termenul din 12 aprilie 2011. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă critică hotărârea atacata pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de apei a interpretat greșit actul dedus judecații (respectiv, clauza din art. 4 al Contractului de închiriere nr. 119 din 25 august 2008, dar și procesul verbal din 24 martie 2010 de conciliere directă), schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia/acestora. Totodată, în opinia recurentei, au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 1, art. 982, art. 989, art. 970, art, 1429 pet, 2 C. civ., precum și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 469/2002, cu modificările ulterioare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susține, în esență, că hotărârea recurata încalcă și aplică greșit legea, întrucât face aplicarea unei legi abrogate față de obligații cu executare succesiva născute după ieșirea din vigoare a respectivei legi. În acest context, consideră că instanța de apel a reținut eronat din decizia recurata că " (...) la data încheierii contractului - 25 august 2008 - erau aplicabile dispozițiile Legii 489/202, astfel cum s-a relevat.

Ulterior, dispozițiile acestei legi au fost abrogate, prin Legea nr. 246 din 30 august 2009, însă, aceasta nu se aplică actelor juridice încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, conform principiului „tempus regit actum”, așa cum potrivit aceluiași principiu, nu se aplică nici cele ale Legii nr 287/2009 de adoptare a noului C. civ.". Aceasta, întrucât, apreciază recurenta, Legea nr. 246/2009 este o lege de abrogare, care suprimă pentru viitor drepturile și obligațiile născute și prevăzute de legea veche (abrogată). Legile de abrogare nu conferă drepturi prin conținutul și scopul lor, ci ele suprimă drepturi și obligații conferite prin legile anterioare pe care Ie abrogă.

Ori, a trage concluzia incorectă că legea de abrogare nu ar avea nici un efect asupra obligațiilor și drepturilor izvorâte, începând cu luna iulie 2003, din contractul de închiriere, pe motiv că Legea nr. 248/2009 nu se aplică actelor juridice încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, este total nelegal, în opinia recurentei, încălcându-se astfel însuși principiul avut in vedere și invocat de către instanță (tempus regit actum), ajungându-se, în mod nepermis, la situația în care unei obligații (corelativ, unui drept) născut după luna iulie 2009 să i se aplice o lege abrogată anterior. Așadar, conchide recurenta, nu trebuie vorbit de imposibilitatea retroactivării legii de abrogare, ci despre încetarea aplicării legii abrogate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Intimata-pârâtă SC M.G.

SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, raportat la decizia nr. 1799 din 29 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 5582/101/2010, susținând in esență, că această hotărâre a tranșat în fond, în mod irevocabil, aspectele privitoare la reducerea penalităților de întârziere la debitul asupra cărora se calculează, solicitând, în principal, admiterea excepției invocate și, în consecință, respingerea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat Analizând decizia atacată în raport de criticiie formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, având în vedere și apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed: Cu titlu preliminar, Înalta Curte va repinge apărarea intimatei-pârâte vizând autoritatea de lucru judecat, în cauză, nefiind îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză, având în vedere că sentința nr. 1799 din 29 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, invocată de intimată vizează penalități aferente perioadei 4 martie 2009 - 30 aprilie 2010, prin urmare, anterioare perioadei pentru care se solicită penalități de întârziere în prezentul litigiu, astfel că,

nu există identitate de obiect. Revenind la speță, este de reținut că aplicarea legii în timp este guvernată de principiile neretroactivității legii civile noi și aplicării imediate a legii civile noi, care se presupun și se completează reciproc.

Principiul neretroactivității legii civile este regula juridică conform căreia legea se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, nu și situațiilor anterioare, Constituția dispunând în art. 15 alin. (2) în sensul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, legislativ acest principiu fiind consacrat expres în art. 1 C. civ., potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă". Principiul aplicării imediate a legii noi, care presupune și completează principiul neretroactivității, constituie regula potrivit căreia legea nouă, de îndată ce a fost adoptată, se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare excluzând aplicarea legii vechi și ca regulă de interpretare este consacrata de art. 978 C. civ., în sensul că legea trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu în sensul neaplicării.

Ca urmare legea nu are putere retroactivă, însă ea trebuie aplicată imediat, astfel că o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum. Deși dezlegarea dată pricinii a avut ca argument esențial respectarea principiului anterior menționat, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la o greșită aplicare și interpretare a prevederilor legale aplicabile în speță, neținând seama de natura și regimul juridic al contractului de închiriere în aplicarea regulii de drept tempus regii actum, pentru succesiunea legilor civile în timp, în cazul contractelor cu executare succesivă, cum este și cel în discuție.

Înalta Curte constată că între părțile litigante s-a încheiat la data de 25 august 2008 contractul de închiriere nr. 119, prin care acestea au stabilit, la art. 4 ca pentru fiecare zi de întârziere a plății chiriei, va fi percepută o dobândă, penalizare de 10%, concomitent cu anunțarea rezilierii contractului de închiriere și evacuarea chiriașului. Este adevărat că la data încheierii, contractului îi erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 469/2002, dar este de necontestat că prevederile acestei legi guvernează condițiile de executare a prestațiilor reciproce pe durata cât această lege a fost în vigoare. Fiecare dintre prestațiile succesive executate și fiecare dintre obligațiile asumate în cadrul contractului de închiriere sunt guvernate de reglementările în vigoare la momentul executării, dată fiind natura și esența contractului de închiriere, obligațiile reciproce executându-se succesiv (în timp).

Cu alte cuvinte, dacă un contract cu executare succesivă este guvernat de o lege, efectele, respectiv executarea prestațiilor succesive pot fi guvernate de o altă lege, în toate cazurile fiind însă vorba despre legea în vigoare la fiecare dintre aceste momente.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 463/2002 în vigoare la data încheierii contractului dintre părții „în contractele comerciale dintre părțile contractante, indiferent de forma în care acestea se încheie, în afara penalităților contractuale prevăzute la alin. (1), pentru compensarea prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, se pot include și daune-interese pentru neexecutarea totală sau parțială a contractului, sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii", iar conform alin. (3) din același articol; „Totalul penalităților pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) și (2), nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul". În speță, se pune problema drepturilor și obligațiilor (dacă totalul penalităților de întârziere pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate) izvorâte după luna iulie 2009, moment la care intrase în vigoare Legea nr. 248/2009, care a abrogat dispozițiile Legii nr. 469/2002 anterior evocate.

Astfel, drepturile și obligații născute după luna iulie 2009 na pot fi guvernate de legea abrogată, în speță, de prevederile Legii nr 469-2002 (cum în mod greșit au reținut ambele instanțe), care limitau dreptul la penalizări de întârziere nestipulate expres, fiind lipsit de orice temei juridic a se acredita ideea că efectelor ulterioare ale unui contract cu executare succesivă li se vor aplica prevederile unei legi abrogate. Pentru toate considerentele anterior expuse, constatând că se ventcâ motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 ailn. 3 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC E.A.

SRL Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei nr. 46 din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apei Craiova, secția a ll-a civilă. Va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de reclamanta SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin, împotriva sentinței nr. 1109/2011 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pe care o va schimba în parte. Va admite în tot acțiunea astfel cum a fost precizată la termenul din 12 aprilie 2011 și va obliga pe pârâta SC M.G. SA să plătească reclamantei SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin 206.933,00 RON reprezentând penalități de întârziere. Va menține restul dispozițiilor deciziei recurate și sentinței apelate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei nr. 48 din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanta SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin, împotriva sentinței nr. 1109/2011 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pe care o schimbă în parte. Admite in tot acțiunea astfel cum a fost precizată la termenul din 12 aprilie 2011 și obligă pe pârâta SC M.G. SA să plătească reclamantei SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin 208.933,00 RON reprezentând penalități de întârziere. Menține restul dispozițiilor deciziei recurate și sentinței apelate.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2013.