ÎCCJ, decizie (scj.ro #133325)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Invocarea principiului

electa una via non datur recursus ad alteram

. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acțiune în răspundere civilă delictuală

-prescripție extinctivă

-drept de opțiune

-principiul

electa

una

via non datur recursus ad alteram

Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 8

În cazul în care față de pârât nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală în plângerea formulată de reclamantă, nu se poate reține că în cauza ce are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia este incident principiul electa una via non datur recursus ad alteram, întrucât dreptul la opțiune al reclamantei s-ar fi născut numai în ipoteza în care s-ar fi pus în mișcare acțiunea penală și ar fi fost declanșat un proces penal.

Aceasta deoarece pentru a putea fi exercitat dreptul de opțiune trebuie să existe, în același timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile, și anume atât procesul penal declanșat și acțiunea penală pusă în mișcare, cât și posibilitatea exercitării acțiunii civile la o instanță civilă.

Prin urmare, nu poate fi vorba despre exercitarea dreptului de opțiune atâta timp cât acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare, persoana vătămată având numai posibilitatea exercitării acțiunii civile la instanța civilă.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1608 din 6 octombrie 2016

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

A.Obiectul acțiunii introductive:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 20 decembrie 2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 408.088 Euro și 28.866,68 lei cu titlu de despăgubiri suferite de societatea reclamantă în urma încheierii actului adițional nr. 1 din 11 februarie 2010 la contractul de asistență juridică nr. 0090047 din 20 martie 2008, semnat la data de 11 februarie 2010 și a contractelor de asistență juridică nr. 0161527 din 16 martie 2010, nr. 0161529 din 16 martie 2010, nr. 0161526 din 15 martie 2010, nr. 0153836 din 11 ianuarie 2010, nr. 0130436 din 5 iunie 2009 și nr. 0115101 din 14 octombrie 2008 și a dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data de 19 aprilie 2013, data consemnării acestor sume, și până la data plății efective, obligarea pârâtului la plata sumei de 615.244 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a dispunerii în mod nejustificat a plății acestei sume către SC C. SRL de către pârât și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective; obligarea pârâtului la plata sumei de 636.818,82 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a dispunerii în mod nejustificat a plății acestei sume către SC D. SRL de către pârât și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective; obligarea pârâtului la plata sumei de 322.491,19 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a achiziționării unui număr de șapte autoturisme, revânzării acestora către angajați ai societății și închirierii ulterioare a acestora de către reclamantă și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Acțiunea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 144

1

și art. 155 din Legea nr. 31/1990 și reprezintă o acțiune în pretenții grevată pe faptele ilicite ale pârâtului B. pretins a fi fost efectuate în îndeplinirea mandatului său de administrator al societății reclamante.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 249/NLP/PI din 17 aprilie 2015, Tribunalul Timiș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând anularea sentinței apelate, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul B. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând în motivare că a fost asociat și administrator statutar, conform Legii nr. 31/1990, al societății reclamante din anul 2000 până la data de 25 martie 2010, iar din anul 2000 până în prezent are calitatea de administrator salariat al acesteia în temeiul contractului individual de muncă încheiat în acest sens. Între intimatul B. și aceasta au avut loc din anul 2010 și până în prezent mai multe litigii care au derivat din fosta sa calitate de administrator statutar și salariat.

D. Hotărârea instanței de apel

Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 847 din 2 octombrie 2015, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC A. SRL în contradictoriu cu intimatul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 249/NLP/PI din 17 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș.

A anulat în parte sentința apelată și a trimis spre rejudecare primul petit, având ca obiect obligarea pârâtului-intimat la plata sumei de 408.088 Euro și 28.866,68 lei cu titlu de despăgubiri, la Tribunalul Timiș.

A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL, cât și pârâtul B.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL solicită casarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele de cerere 2-4 ale acțiunii introductive, excepție admisă de prima instanță și confirmată de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare către Tribunalul Timiș.

Este formulată în cadrul acestui recurs o singură critică de nelegalitate subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că soluția dată de instanța de apel cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune este nelegală în condițiile în care prescripția dreptului recurentei-reclamante de a solicita repararea prejudiciului suferit ca urmare a acțiunilor intimatului-pârât se impune a fi determinată în raport de momentul cunoașterii prejudiciului efectiv suferit prin acțiunile frauduloase cuprinse în capetele de cerere nr. 2-4 ale acțiunii introductive care a avut loc la data de 13 februarie 2012.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a apreciat eronat efectele pe care le produce plângerea penală pe care aceasta a formulat-o la data de 7 septembrie 2010 în care s-a constituit parte civilă.

Potrivit art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a dreptului la acțiune în răspundere delictuală este de 3 ani și începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, iar conform art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din același act normativ, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă aceasta a fost introdusă la o instanță judecătorească necompetentă, cu condiția să nu se fi pronunțat încetarea procesului, cererea să nu fi fost respinsă, anulată sau perimată ori să nu fi renunțat la ea cel care a formulat-o

Recurenta-reclamantă susține că odată ce s-a constituit parte civilă în procesul penal, pe parcursul soluționării acestuia, ținând cont de principiul

electa una via non datur recursus

ad alteram

, nu putea promova o acțiune civilă separată împotriva fostului său administrator.

Prin rezoluția din 5 iunie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, emisă în dosarul nr. x/P/2012, constatându-se neîndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii penale a fostului său administrator, acțiunea civilă nu a fost soluționată. Așa fiind, aceasta este data de la care a început să curgă un nou termen de prescripție a dreptului de a solicita repararea prejudiciului cauzat de fostul administrator prin acțiunile sale.

Față de termenul prin care s-a constatat soluționarea acțiunii civile formulată în procesul penal, respectiv 5 iunie 2013, consideră recurenta-reclamantă că admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privesc capetele de cerere 2-4 ale acțiunii introductive este nelegală.

Recurentul-pârât B. solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune a primului capăt de cerere din acțiunea introductivă de instanță.

Recurentul-pârât invocă dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și arată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea normelor de drept material ce guvernează prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune. Astfel, instanța de apel a mărit practic termenul de prescripție extinctiv, prin decalarea începerii curgerii prescripției cu o perioadă incertă necesară unor diligențe exercitate de persoana pretins vătămată. Dacă se invocă acte care nu ar fi cunoscute din evidența contabilă a societății este just ca societatea să aibă la dispoziție un termen rezonabil în care să întreprindă demersurile necesare pentru a stabili existența prejudiciului și persoana responsabilă. În acest mod prescripția extinctivă nu ar mai avea un termen de 3 ani, ci un termen de 3 ani plus un termen incert, la libera apreciere a pretinsei persoane păgubite, care poate considera că poate efectua verificări, expertize, audit.

Toate contractele de asistență juridică încheiată de societatea reclamantă cu av. E. au dată certă, fiind înscrise în registrul oficial de evidență, societatea reclamând în dosarul nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara tocmai data acestor contracte,  prin soluția de clasare dispusă, menținută de instanța penală definitiv, constatându-se faptul că aceste contracte nu sunt false și sunt încheiate la datele stipulate în acestea.

F. Apărările formulate de părți

Reclamanta SC A. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de pârâtul B.

Se arată că dreptul material la acțiune al societății a început să curgă la data de 20 decembrie 2013, dată la care paguba suferită de aceasta a fost certă. Ținând cont de data introducerii acțiunii ce face obiectul prezentului dosar (23 decembrie 2013), concluziile instanței de apel referitoare la data la care a luat cunoștință despre actele juridice ce au determinat prejudicierea societății (15 iulie 2011), determinarea datei producerii prejudiciului efectiv suferit de aceasta (20 decembrie 2013) nu se mai impunea a fi realizată de către instanța de apel.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta SC A. SRL.

Se arată că raționamentul instanței de fond este cel corect, în sensul că de la data de 25 martie 2010 începe să curgă termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, pasivitatea reclamantei fiindu-i imputabilă.

G. Hotărârea instanței de recurs. Considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL:

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă sunt nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în răspunderea civilă delictuală este de 3 ani și începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În mod corect a reținut Curtea de apel faptul că, în privința petitelor 2-4, acestea se referă la operațiuni din perioada 2007-2009, care se regăsesc în contabilitatea recurentei-reclamante.

Întrucât față de pârât nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală în plângerea formulată de reclamantă, nu se poate reține în speță principiul

electa una via non datur recursus ad

alteram

. Dreptul la opțiune al reclamantei s-ar fi născut numai în ipoteza în care s-ar fi pus în mișcare acțiunea penală și ar fi fost declanșat un proces penal.

Aceasta deoarece pentru a putea fi exercitat dreptul de opțiune trebuie să existe, în același timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile. Trebuie să existe atât procesul penal declanșat și acțiunea penală pusă în mișcare, cât și, în același timp, posibilitatea exercitării acțiunii civile la o instanță civilă.

Așadar, nu poate fi vorba despre exercitarea dreptului de opțiune atâta timp cât acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare, persoana vătămată având numai posibilitatea exercitării acțiunii civile la instanța civilă.

În speță, prin rezoluția din 5 iunie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara s-a constatat neîndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii penale a fostului administrator.

Așa fiind, în cauză nu se pune problema dreptului de opțiune.

Soluția instanței de apel în ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune aferent capetelor de cerere 2-4 ale acțiunii introductive este legală, în cauză prescripția nefiind întreruptă.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul B.

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea - art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea - alternativ - a două momente de la care prescripția începe să curgă:

1) fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea;

2) fie de la momentul obiectiv (judecătorește determinat) al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deși - în mod obiectiv - dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparație, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui și stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Dacă prescripția ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la acțiune să se stingă prin împlinirea prescripției chiar înainte ca titularul său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-și exercita acest drept, căci, atâta timp cât păgubitul nu cunoaște existența pagubei cât și pe cel chemat să răspundă, el nu poate acționa. S-ar ajunge astfel ca prescripția extinctivă să fie deturnată de la finalitatea sa: mobilizarea titularilor drepturilor subiective la valorificarea lor grabnică și, prin aceasta, la limpezirea, în termen cât mai scurt, a situațiilor neclare.

Pe de altă parte, soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive: limpezirea - în timp scurt - a raporturilor juridice. De aceea, pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul s-a văzut nevoit să stabilească și un al doilea moment - obiectiv - de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când păgubitul trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea și a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția în acest caz se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă.

În speță, instanța de apel reține următoarele:

„Dacă însă este vorba despre acte ale administratorului care nu au fost și nu puteau fi cunoscute din actele aflate în evidențele societății, atunci este just ca societatea să aibă la dispoziție un termen rezonabil în care să întreprindă demersurile necesare (cum ar fi efectuarea unui audit) pentru a putea stabili existența, întinderea prejudiciului și persoana responsabilă”.

De asemenea, în decizia recurată se reține. „Ceea ce trebuie analizat de Curte este în ce măsură aceste contracte au fost cunoscute de către apelanta-reclamantă, ceea ce tranșează chestiunea începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă a pretențiilor ce își au izvorul în actele respective”.

Procedând în acest mod, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Aceasta deoarece prescripția începe să curgă de la data când păgubitul

a cunoscut

sau

trebuia să

cunoască

paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Așadar, textul de lege face vorbire despre faptul că păgubitul

a cunoscut

sau

trebuia să cunoască

paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar instanța de apel a reținut doar că actele nu au fost și nu puteau fi cunoscute. În lege nu se stabilește un termen rezonabil în care să se întreprindă demersuri necesare pentru a se stabili existența, întinderea prejudiciului și persoana responsabilă. Decretul nr. 167/1958 stabilește că prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, fără a pune problema întinderii prejudiciului, ci doar a existenței acestuia.

Așa fiind, Curtea de apel, în aplicarea dispozițiilor legii în materia momentului de la care începe să curgă prescripția, avea de analizat, în raport de elementele situației de fapt existente, data la care societatea reclamantă

cunoștea

sau

trebuia să cunoască

paguba și pe cel care răspunde de ea.

Neprocedându-se în acest mod, în cauză sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC și, pe cale de consecință, recursul declarat de pârâtul  B. urmează a fi admis, va fi casată în parte decizia recurată și va fi trimisă cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta SC A. SRL privind primul petit având ca obiect obligarea pârâtului-intimat la plata sumei de 408.088 Euro și 28.866,68 lei cu titlu de despăgubiri.

În rejudecare, Curtea de apel urmează a stabili data la care societatea reclamantă cunoștea sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea în raport de circumstanțele concrete ale cauzei.