ÎCCJ, decizie (scj.ro #169555)

Constituirea de parte civilă în procesul penal. Nesoluționarea laturii civile. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Întreruperea cursului prescripției extinctive a dreptului material la acțiune

Decretul nr. 167/1958, art. 8

C.civ., art. 1349

C.proc.pen. din 1997, art. 19

C.proc.pen., art. 20

Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011

Dreptul de a învesti instanța civilă pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor civile se naște în momentul în care partea civilă a luat cunoștință că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată.

Aceasta întrucât pe de o parte, prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, iar, pe de altă parte, este un principiu de drept conform căruia prescripția extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acționa (contra non valentem agere non currit praescriptio).

Așadar, cum reclamanta se constituise parte civilă în procesul penal, nu putea promova separat și acțiune civilă în valorificarea acelorași pretenții, întrucât opțiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă (electa una via non datur recursus ad alteram) și partea nu o poate părăsi, cu excepția situației în care este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, prin soluția de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluționată a laturii civile.

Astfel fiind, abia de la momentul pronunțării soluției de încetare a procesului penal și rămânerii nesoluționate a laturii civile, reclamanta a putut acționa separat de procedura penală pentru care optase și sesiza astfel, instanța civilă.

Secția I civilă, decizia nr. 960 din 27 mai 2020

Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 16 aprilie 2018, A.

a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtului la plata sumei de 1.410.385,35 lei reprezentând contravaloarea a două terenuri aflate în comuna Snagov, respectiv terenurile în suprafață de 8.500 mp și de 2.500 mp, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 Cod civil, art. 20 alin. 8 Cod procedură penală.

Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința nr. 3525/F din 10 decembrie 2018, Tribunalul Ilfov, Secția civilă

a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât, ca neîntemeiată. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât. A respins cererea privind pe reclamanta A. și pe pârâtul B., având ca obiect pretenții, ca prescrisă.

3.Decizia pronunțată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1042A din 20 iunie 2019 (îndreptată prin încheierea din 13 septembrie 2019

referitoare la calea de atac ce poate fi exercitată), Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă,

a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de tribunal, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

4.Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.

Recurentul a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În raport cu cerințele art. 425 alin. 1 Cod procedură civilă, recurentul a arătat că din considerentele deciziei instanței de apel lipsește motivarea în drept a acesteia, nemenționându-se vreo dispoziție legală care să fi fost avută în vedere la soluționarea apelului, în sensul anulării sentinței pronunțate de prima instanță.

A arătat recurentul că, stabilind ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii civile, data la care reclamanta a luat cunoștință de soluția din dosarul penal nr. x/94/2014, prin comunicarea acesteia, instanța de apel avea obligația de a arăta norma de drept material civil aplicabilă acestei situații de fapt, având în vedere dispozițiile art. 16 Cod procedură penală.

S-a susținut că instanța de apel nu a argumentat logic și juridic (motivat) care ar fi greșeala ori nelegalitatea din motivarea hotărârii primei instanțe, care a reținut ca moment al începutului termenului de prescripție de 3 ani data la care reclamanta a cunoscut făptuitorul și producerea pagubei, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, acestea fiind cunoscute înainte de formularea plângerii penale, așa cum a arătat apelanta - reclamantă.

În acest sens, s-a arătat că este greșită aprecierea instanței de apel potrivit căreia termenul de prescripție nu poate curge decât de la momentul la care reclamantei i s-a confirmat cine este făptuitorul, prin încheierea nr. 101/2015, întrucât nu are temei în legea civilă.

Totodată, s-a arătat că deși apelanta-reclamantă nu a invocat întreruperea cursului prescripției și aceasta nu a fost pusă în discuția părților pentru a putea formula apărări, în motivele de fapt ale deciziei din apel a fost reținută întreruperea cursului prescripției.

Lipsa de analiză și apreciere asupra motivării în fapt și în drept a hotărârii tribunalului, a apărărilor invocate prin întâmpinările de la fond și apel din partea instanței, echivalează, în opinia recurentului, cu nemotivarea hotărârii.

În susținerea acestui aspect s-a făcut referire și la  jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la art. 6 par. 1 din Convenție.

Prin întâmpinarea formulată, intimata – reclamantă

a solicitat a se constata că recursul nu este admisibil în principiu.

A invocat excepția  tardivității recursului, urmând a se verifica respectarea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

În continuare, a solicitat a se aprecia, ca nefondate, motivele de recurs, considerând că instanța de apel a motivat decizia atacată, explicând cu claritate de ce acțiunea în răspundere delictuală nu poate fi prescrisă, atâta timp cât derivă    dintr-o plângere penală în care nu a  fost soluționată latura civilă. A susținut că nu poate fi primită interpretarea dată de recurent  întrucât, așa cum se menționează în cuprinsul deciziei atacate, acțiunea civilă ce formează obiectul dosarului, având ca temei art. 20 alin. 8 Cod procedură penală, „este singurul remediu procesual asigurat persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal în vederea acoperirii prejudiciului suferit prin săvârșirea infracțiunii”.

A considerat că nici critica legată de faptul că instanța nu a pus în discuția părților întreruperea termenului de prescripție nu poate fi primită, deoarece întreruperea este

ope legis.

R

ecurentul a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei – reclamante,

solicitând a se înlătura, ca nefondate, motivele invocate.

În raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 483 Cod procedură civilă, a solicitat a se constata admisibil recursul.

Totodată, a solicitat respingerea excepției tardivității recursului, care a fost depus în termenul prevăzut de art. 485 Cod procedură civilă.

Recurentul a considerat că întâmpinarea nu răspunde motivelor de nelegalitate din recurs și nu face referire la respectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. 1 Cod procedură civilă referitoare la motivarea în drept a deciziei.

A arătat că prin hotărârea dată în procesul penal, respectiv încheierea nr. 98 din 16 aprilie 2015 a Judecătoriei Buftea s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că data săvârșirii pretinsei fapte de înșelăciune, în același timp faptă delictuală civilă, este 26 iulie 2004 și nu data comunicării hotărârii (mai 2015).

A precizat că deși cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost motivată, derivă din nesoluționarea unei acțiuni penale, acțiunea civilă se soluționează potrivit legii civile, iar aceasta este reprezentată de dispozițiile Codului civil de la 1864 și Decretului nr. 167/1957.

Procedura de filtru

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, statuându-se și asupra respectării termenului de exercitare a căii de atac, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8 aprilie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 27 mai 2020.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea unei nemotivări a deciziei atacate care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ. nu poate fi primită, chiar în contextul în care instanța de apel nu face trimitere în conținutul

considerentelor sale la anumite texte de lege care să-i susțină în drept soluția.

Aceasta întrucât argumentele folosite fac identificabile instituțiile și principiile de drept incidente în materia prescripției extinctive cărora le-a făcut aplicare  instanța și anume: principiul potrivit căruia prescripția nu poate curge împotriva celui care nu poate acționa respectiv, efectul întreruptiv al cursului prescripției extinctive.

Raportat la datele speței, aplicarea acestor instituții de drept s-a făcut în mod corect, concluzia promovării acțiunii reclamantei la instanța civilă înainte de intervenirea prescripției  extinctive fiind corectă și impunând soluția adoptată, de anulare a sentinței primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, susținerea recurentului conform căreia termenul de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ar fi început să curgă față de reclamantă încă de la data formulării plângerii penale în anul 2005, împlinindu-se ca atare raportat la acest moment al cunoașterii făptuitorului și producerii pagubei, ignoră voit situația juridică creată ca urmare a constituirii și modalității de soluționare a dosarului penal.

Aceasta în contextul în care plângerea penală formulată de reclamantă în anul 2005 a fost soluționată conform încheierii nr. 101/16.04.2015 pronunțată în dosarul nr. x/94/2014 de Judecătorul de Cameră Preliminară, prin menținerea ordonanțelor procurorului, conform cărora s-a constatat prescrierea faptelor penale.

Față de soluția adoptată pe latură penală a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă alăturată celei penale (reclamanta constituindu-se parte civilă în dosarul penal la data de 08.05.2008).

Astfel fiind, reclamanta care optase, în modalitatea arătată, pentru realizarea pretențiilor civile nu poate să-și vadă paralizat dreptul de a sesiza instanța civilă doar pentru că opțiunea sa legală a rămas  nevalorificată/nefinalizată din cauza soluției de încetare a procesului penal.

În realitate, dreptul de a învesti instanța civilă pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor civile s-a născut pentru reclamantă abia în momentul în care aceasta a luat cunoștință (prin comunicarea încheierii la 25.05.2015) că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată.

Aceasta întrucât

pe de o parte

, prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziția reclamantei care, în procesul penal, se constituise parte civilă, cu respectarea normelor de drept procesual penal.

Pe de altă parte

, este un principiu de drept, aplicabil speței, conform căruia prescripția extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acționa (

contra non valentem agere non currit praescriptio

).

Or, în speță, reclamanta nu putea acționa separat în fața instanței civile (pentru ca, operând această obligație, să se determine altfel momentul de la care să înceapă curgerea termenului de prescripție a dreptului la acțiune), câtă vreme aceasta se constituise deja parte civilă în procesul penal.

Potrivit art. 19 V.C.pr.pen., incident în speță, „persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale” (alin. 1) și, de asemenea, „poate să pornească acțiune în fața instanței civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal dar acesta a fost suspendat”.

Așadar, fiind deja constituită parte civilă în procesul penal, reclamanta nu putea promova separat și acțiune civilă în valorificarea acelorași pretenții.

Aceasta întrucât opțiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă (

electa una via non datur recursus ad alteram

) și partea nu o poate părăsi, cu excepția situației în care este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, cum s-a întâmplat în speță, prin soluția de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluționată a laturii civile.

Astfel fiind, abia de la momentul pronunțării soluției de încetare a procesului penal (mai exact a comunicării acesteia către reclamantă, la 25.05.2015) și rămânerii nesoluționate a laturii civile, reclamanta a putut acționa separat de procedura penală pentru care optase și sesiza astfel, instanța civilă.

Or, raportat la momentul menționat, învestirea instanței civile la data de 16.04.2018 s-a făcut înăuntrul și cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani, așa cum corect a constatat instanța de apel.

- În același timp, faptul că instanța de apel reține un efect întreruptiv de prescripție pentru perioada desfășurării procesului penal – întrucât altfel este negată protecția afectivă, pe latură civilă, a celui păgubit prin săvârșirea infracțiunii – nu poate constitui un argument care să surprindă părțile prin nepunerea în discuție

prealabilă, așa cum susține recurentul, câtă vreme aceasta a constituit esența dezbaterilor în proces.

Astfel, chiar raportându-se la data de 29.07.2005, aceea a formulării plângerii penale, ca fiind momentul de debut al cursului prescripției extinctive, recurentul nesocotește faptul că la 08.05.2008, reclamanta s-a constituit parte civilă, ceea ce înseamnă promovarea acțiunii civile în procesul penal și implicit, activarea efectului întreruptiv al prescripției, conform art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 167/1958.

Incidența acestui text nu poate fi negată doar pentru că acțiunea civilă n-a fost exercitată pe cale separată câtă vreme, așa cum s-a arătat, acțiunea civilă fusese promovată prin alăturarea ei celei penale.

Or, ceea ce interesează pentru a da eficiență unei astfel de manifestări de voință este lipsa pasivității părțiI, manifestată procesual în formele prevăzute de lege, prin alăturarea acțiunii civile procesului penal, astfel cum s-a întâmplat în speță.

Ca atare, decizia din apel care atașează un astfel de efect întreruptiv constituirii de parte civilă în procesul penal este corectă și justifică, alături de considerentele expuse anterior, soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe de fond.

Constatându-se caracterul nefondat al criticilor deduse judecății, recursul reclamantului a fost respins în consecință.