ÎCCJ, Decizia nr. 119/2005

HOTĂRÂRE

16.05.2005

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Decizia nr. 119/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2 din 10 mai 1991, Curtea Supremă de Justiție, secția militară, a condamnat:

- pe inculpatul P.T., la 5 ani închisoare, cu adăugarea unui spor de un an, urmând să execute în total 6 ani închisoare, iar pe inculpații V.I., B.G., D.G., V.G., G.G. și B.M., la pedepse cuprinse între 2 ani și 6 luni închisoare și 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- pe inculpatul V.M., la 3 ani închisoare, iar pe inculpatul B.A., la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de arestare nelegală prevăzută de art. 266 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- pe inculpații P.M. și G.I., la câte 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- pe inculpatul Ș.G., în lipsă, la 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Anterior pronunțării sentinței, în cursul judecării cauzei în fond, prin încheierea din 26 noiembrie 1990, aceeași instanță, întemeindu-se pe dispozițiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen., a constatat că părțile vătămate pot introduce, la instanțele civile, acțiuni pentru repararea pagubelor pricinuite prin infracțiunile săvârșite de inculpați în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, în București, rezervându-le calea acțiunii civile separate.

T.G., considerându-se parte vătămată în dosarul respectiv, a declarat recurs împotriva sentinței.

Invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385

alin. (1) pct. 17

și pct. 21 C. proc. pen., recurentul a susținut că, deși a formulat plângere penală împotriva persoanelor care, prin activitatea desfășurată, au determinat reținerea, maltratarea și depunerea sa la Penitenciarul Jilava, de către forțele represive, pentru faptul că a participat la demonstrația de la București, din noaptea de 21 spre 22 decembrie 2989, nu a fost citat pentru a formula pretenții la despăgubiri.

S-a mai susținut că, rezervându-le părților vătămate, calea la acțiune civilă separată, instanța a încălcat prevederile art. 346 alin. (1) C. proc. pen.

S-a relevat, de asemenea, de către recurent că, nefiind informat cu privire la această soluție, dispusă prin încheiere, nu a putut recurge la căile de atac prevăzute de lege și nici la acțiunea în reparare, la instanța civilă, conform art. 19 C. proc. pen.

În concluzie, recurentul T.G. a solicitat să se dispună casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, sub aspectul soluționării laturii civile.

Recursul nu este admisibil.

Așa cum s-a învederat de procuror și însuși recurentul a menționat în memoriul ce conține motivele invocate, numele acestuia nu este indicat între numele celor 82 persoane considerate părți vătămate prin rechizitoriu.

Pe de altă parte, din actele dosarului nu rezultă că până la data judecării cauzei, recurentul ar fi demonstrat prin cereri și depuneri de acte, că este o persoană ale cărei interese legitime au fost lezate printr-o măsură sau printr-un act al instanței.

De altfel, față de publicitatea continuă și necontestată ce s-a asigurat procesului privind pe cei 12 inculpați sus-menționați, parte dintre ei personalități importante în regimul existent până la 22 decembrie 1989, ar fi și inexplicabil ca recurentul T.G. să nu fi aflat despre judecarea acelui proces, astfel că, dacă era interesat în cauză, ar fi intervenit cu cereri corespunzătoare și ar fi exercitat căile de atac în etapele care le-ar fi asigurat eficiența urmărită.

Or, câtă vreme recurentul T.G. nu a avut calitatea de parte vătămată sau civilă în proces și nici nu a intervenit cu cereri și depunere de dovezi pentru a justifica lezarea unor interese proprii legitime, prin măsuri sau vreun act al instanței, nu se poate considera că are calitate procesuală, în sensul prevederilor art. 385

, cu referire la art. 362 C. proc. pen., pentru a exercita calea de atac a recursului în cauza de față.

Așa fiind, se constată că recursul este inadmisibil, deoarece persoana care a exercitat această cale de atac, nu a avut calitate de parte vătămată în cauză și nici nu a justificat interese de natura celor la care se referă art. 362 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În consecință, urmează a se dispune respingerea recursului, ca inadmisibil, cu obligarea recurentului, să plătească statului, cheltuielile judiciare ce s-au efectuat.