ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2414/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 35/P/2003 din 18 februarie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus, în baza art. 224 alin. (4) C. proc. pen. și art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de notarul public C.F., cercetată pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., față de S.N., pentru infracțiunile prevăzute de art. 25, raportat la art. 289 C. pen., art. 291 și art. 215 din același cod și față de avocatul B.D.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., reținându-se că procura specială autentificată sub nr. 1259 din 8 iunie 1999 a fost semnată de P.E., a fost redactată de avocatul B.D.

în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) teza III din Legea nr. 51/1995, iar notarul public C.F. a autentificat-o în condiții, legale, datele inserate corespunzând adevărului. În motivarea plângerii, partea vătămată P.E., prin mandatar M.M. a reclamat că S.N., prin folosirea unei procuri speciale, redactată de avocatul B.D. și autentificată de notarul C.F., procura nesemnată de petiționară, a fost înlăturată din calitatea de acționar de la SC I.A.P. SA și și-a însușit, în mod nelegal 24,9 % din capitalul societății comerciale respective. Plângerea formulată de petiționară împotriva acestei rezoluții a fost respinsă, în baza art. 278 C. proc. pen., de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin rezoluția nr. 961/II/2/2004 din 19 aprilie 2004, ca neîntemeiată, din verificarea actelor și lucrărilor aflate la dosar, rezultând că soluția adoptată în cauză este legală și temeinică.

Împotriva rezoluției procurorului de netrimitere în judecată, partea vătămată P.E., prin procuratorul M.M., în baza art. 278 1 C. proc. pen., a formulat plângere la instanță, respectiv la Curtea de Apel București. Prin sentința penală nr. 84 din 15 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, plângerea petentei. Prin decizia penală nr. 6284 din 25 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de procuratorul M.M., pentru petiționara P.E., împotriva sus-menționatei sentințe, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza, pentru rejudecare, la Curtea de Apel București. Prin sentința penală nr. 14 din 15 februarie 2005, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în rejudecare, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de P.E.

împotriva rezoluției nr. 35/P/2003, din 18 februarie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a menținut soluția procurorului, ca fiind legală și temeinică, reținând, în esență, faptul că a fost stabilit pe baza expertizei, că atât contractul de cesiune, cu data certă nr. 5933 din 9 iunie 1999, act necontestat de părțile semnatare, cât și procura specială nr. 1259 din 8 iunie 1999, întocmită de avocatul B.D. și autentificată de notarul C.F., au fost semnate de aceeași persoană, respectiv P.E. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționara P.E., prin procurator avocat M.M., solicitând desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru continuarea cercetărilor și completarea urmăririi penale.

Recursul este nefondat. Analizând hotărârea atacată, Curtea apreciază că, în rejudecare, instanța de fond a analizat în mod riguros plângerea, iar prin coroborarea întregului material probator aflat la dosarul cauzei, se constată că soluția pronunțată este legală și temeinică, faptele avocatului B.D.C., notarului C.F. și numitului S.N., nefiind prevăzute de legea penală. Apărarea petiționarei, în sensul că semnătura nu-i aparține, că rapoartele de expertiză grafologice, dintre care unul cu caracter extrajudiciar, au fost interpretate greșit, precum și susținerile că în acea perioadă nu se afla în România nu sunt confirmate de probele administrate în cauză. Astfel, s-a stabilit pe calea expertizei judiciare grafologice, că atât contractul de cesiune, cu data certă nr. 5933 din 9 iunie 1999, act necontestat de părțile semnatare, cât și procura specială nr. 1259 din 8 iunie 1999, întocmită de avocatul B.D.

și autentificată de notarul C.F., au fost semnate de aceeași persoană, respectiv P.E. Nu există nici o contradicție între concluziile aceluiași raport de expertiză prin care se arată că toate celelalte semnături examinate de pe actele puse la dispoziție au fost executate de o altă persoană, iar atâta vreme cât petiționara, deși pe parcursul urmăririi penale s-a insistat, nu s-a prezentat pentru a i se lua specimenul de semnătură de către organul judiciar, în mod corect s-a concluzionat că semnătura de pe actele în discuție îi aparține, fără însă a se putea stabili cui aparține cealaltă semnătură. Totodată, se reține faptul că petiționara are mai multe pașapoarte, în speță trei, două emise de autoritățile siriene, iar altul emis de autoritățile grecești.

În cauză s-a depus într-adevăr o fotocopie a pașaportului nr. J.S./97-345655 emis de autoritățile siriene pentru P.E. din care rezultă că aceasta nu ar fi fost în România la data autentificării procurii speciale, ea aflându-se în Liban. În același timp, însă, în țara noastră, petiționara a fost identificată cu un alt pașaport și anume, cu nr. RS/88-2717920, eliberat tot de autoritățile siriene. Nu în ultimul rând, s-a reținut că pe un alt act oficial, petiționara a fost identificată cu pașaportul nr. 3956968 eliberat în Atena la 15 februarie 2002, dar figurând cu un alt loc al nașterii și cu o dată a nașterii incompletă.

Față de cele arătate și mai ales, fără a înlătura principiul de drept „in dubio pro reo”, potrivit căruia „dubiul profită celui inculpat”, pentru înlăturarea suspiciunilor privind semnătura sa, a identității și a datelor certe în care s-a aflat sau nu în România, petiționara trebuia să se prezinte la solicitarea organului judiciar pentru a da un specimen de semnătură în vederea clarificării situației. Așa fiind, cum din examinarea în ansamblu, a sentinței recurate, nu se constată ca aceasta să fie supusă vreunui motiv de casare susceptibil de a fi invocat din oficiu, urmează ca, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționară, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara P.E. împotriva sentinței penale nr. 14 din 15 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă pe recurenta petiționară să plătească statului suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 aprilie 2005.