ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2414/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 35/P/2003

din 18 februarie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a

dispus, în baza art. 224 alin. (4) C. proc. pen. și art. 10 alin. (1) lit. b)

C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de notarul public C.F.,

cercetată pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., față de S.N.,

pentru infracțiunile prevăzute de art. 25, raportat la art. 289 C. pen., art.

291 și art. 215 din același cod și față de avocatul B.D.C., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 289 C. pen., reținându-se că procura specială autentificată

sub nr. 1259 din 8 iunie 1999 a fost semnată de P.E., a fost redactată de

avocatul B.D. în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) teza III din

Legea nr. 51/1995, iar notarul public C.F. a autentificat-o în condiții, legale,

datele inserate corespunzând adevărului.

În motivarea plângerii,

partea vătămată P.E., prin mandatar M.M. a reclamat că S.N., prin folosirea

unei procuri speciale, redactată de avocatul B.D. și autentificată de notarul

C.F., procura nesemnată de petiționară, a fost înlăturată din calitatea de

acționar de la SC I.A.P. SA și și-a însușit, în mod nelegal 24,9 % din

capitalul societății comerciale respective.

Plângerea formulată de

petiționară împotriva acestei rezoluții a fost respinsă, în baza art. 278 C.

proc. pen., de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, prin rezoluția nr. 961/II/2/2004 din 19 aprilie 2004, ca

neîntemeiată, din verificarea actelor și lucrărilor aflate la dosar, rezultând

că soluția adoptată în cauză este legală și temeinică.

Împotriva rezoluției

procurorului de netrimitere în judecată, partea vătămată P.E., prin

procuratorul M.M., în baza art. 278

1

C. proc. pen., a formulat

plângere la instanță, respectiv la Curtea de Apel București.

Prin sentința penală nr. 84

din 15 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a

respins, ca neîntemeiată, plângerea petentei.

Prin decizia penală nr. 6284

din 25 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

admis recursul declarat de procuratorul M.M., pentru petiționara P.E.,

împotriva sus-menționatei sentințe, a casat hotărârea atacată și a trimis

cauza, pentru rejudecare, la Curtea de Apel București.

Prin sentința penală nr. 14

din 15 februarie 2005, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în

rejudecare, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de P.E. împotriva

rezoluției nr. 35/P/2003, din 18 februarie 2004 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București și a menținut soluția procurorului, ca fiind legală și

temeinică, reținând, în esență, faptul că a fost stabilit pe baza expertizei,

că atât contractul de cesiune, cu data certă nr. 5933 din 9 iunie 1999, act

necontestat de părțile semnatare, cât și procura specială nr. 1259 din 8 iunie

1999, întocmită de avocatul B.D. și autentificată de notarul C.F., au fost

semnate de aceeași persoană, respectiv P.E.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs petiționara P.E., prin procurator avocat M.M., solicitând

desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și trimiterea cauzei

la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru continuarea

cercetărilor și completarea urmăririi penale.

Recursul este nefondat.

Analizând hotărârea atacată,

Curtea apreciază că, în rejudecare, instanța de fond a analizat în mod riguros

plângerea, iar prin coroborarea întregului material probator aflat la dosarul

cauzei, se constată că soluția pronunțată este legală și temeinică, faptele

avocatului B.D.C., notarului C.F. și numitului S.N., nefiind prevăzute de legea

penală.

Apărarea petiționarei, în

sensul că semnătura nu-i aparține, că rapoartele de expertiză grafologice,

dintre care unul cu caracter extrajudiciar, au fost interpretate greșit, precum

și susținerile că în acea perioadă nu se afla în România nu sunt confirmate de

probele administrate în cauză.

Astfel, s-a stabilit pe

calea expertizei judiciare grafologice, că atât contractul de cesiune, cu data

certă nr. 5933 din 9 iunie 1999, act necontestat de părțile semnatare, cât și

procura specială nr. 1259 din 8 iunie 1999, întocmită de avocatul B.D. și

autentificată de notarul C.F., au fost semnate de aceeași persoană, respectiv

P.E. Nu există nici o contradicție între concluziile aceluiași raport de

expertiză prin care se arată că toate celelalte semnături examinate de pe

actele puse la dispoziție au fost executate de o altă persoană, iar atâta vreme

cât petiționara, deși pe parcursul urmăririi penale s-a insistat, nu s-a

prezentat pentru a i se lua specimenul de semnătură de către organul judiciar,

în mod corect s-a concluzionat că semnătura de pe actele în discuție îi

aparține, fără însă a se putea stabili cui aparține cealaltă semnătură.

Totodată, se reține faptul

că petiționara are mai multe pașapoarte, în speță trei, două emise de

autoritățile siriene, iar altul emis de autoritățile grecești.

În cauză s-a depus

într-adevăr o fotocopie a pașaportului nr. J.S./97-345655 emis de autoritățile

siriene pentru P.E. din care rezultă că aceasta nu ar fi fost în România la

data autentificării procurii speciale, ea aflându-se în Liban.

În același timp, însă, în

țara noastră, petiționara a fost identificată cu un alt pașaport și anume, cu

nr. RS/88-2717920, eliberat tot de autoritățile siriene.

Nu în ultimul rând, s-a

reținut că pe un alt act oficial, petiționara a fost identificată cu pașaportul

nr. 3956968 eliberat în Atena la 15 februarie 2002, dar figurând cu un alt loc

al nașterii și cu o dată a nașterii incompletă.

Față de cele arătate și mai

ales, fără a înlătura principiul de drept „in dubio pro reo”, potrivit căruia

„dubiul profită celui inculpat”, pentru înlăturarea suspiciunilor privind

semnătura sa, a identității și a datelor certe în care s-a aflat sau nu în

România, petiționara trebuia să se prezinte la solicitarea organului judiciar

pentru a da un specimen de semnătură în vederea clarificării situației.

Așa fiind, cum din

examinarea în ansamblu, a sentinței recurate, nu se constată ca aceasta să fie

supusă vreunui motiv de casare susceptibil de a fi invocat din oficiu, urmează

ca, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționară, cu

obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționara P.E. împotriva sentinței penale nr.

14 din 15 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă pe recurenta

petiționară să plătească statului suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

azi 11 aprilie 2005.