ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2609/2008

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, reține următoarele: Prin sentința penală nr. 30 din 23 mai 2008 a Curții de Apel Suceava, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petentului D.S. împotriva rezoluției din 18 februarie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 274/P/2007 și a rezoluției nr. 131/11/2 din 24 martie 2008 a procurorului general adjunct al aceleiași instituții, pe care Ie-a menținut. Petentul a fost obligat să plătească statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că petentul D.S. a formulat plângere penală împotriva notarului B.C. și a avocatului M.M.

solicitând a fi cercetate sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., și neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen., motivând că prima a legalizat semnăturile iar a doua a redactat o tranzacție între el, pe de o parte, și fratele și cumnata sa, pe de altă parte, fără să verifice dacă „pârâții D.Șt. și E.M. în localitatea Dornești au un spațiu ce le aparține unde să efectueze îmbunătățiri până la stadiul de perfectă stare (nefiind prezentat nici un act)” și din această cauză el ar fi fost prejudiciat în dreptul său de a-și recupera apartamentul din Rădăuți. Prin rezoluția din 18 februarie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în dosar nr. 274/P/2007, în temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc.

pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de notarul B.C. și avocat M.M. pentru faptele prevăzută de art. 246 și 249 C. pen. Pe baza actelor premergătoare efectuate în cauză, procurorul a reținut că părțile, în intenția lor de a încheia pe cale amiabilă un proces prin încheierea unei tranzacții, la data de 04 aprilie 2005, s-au prezentat la notarul public B.C. din Rădăuți. Acolo soții D.Șt. și E.M. au fost însoțiți de avocat M.M. După ce părțile au convenit asupra tranzacției, aceasta a fost redactată de avocat și semnată de părți în fața notarului care practic Ie-a legalizat astfel semnăturile. În tranzacție se menționează că: - soții D. îi achită „azi 4 aprilie 2005” suma de 19.500 Euro echivalent a 25.000 dolari S.U.A.

lui D.S. - soții D. se obligă să-i achite lui D.S. încă 7700 dolari S.U.A. până la 3 aprilie 2006. D.S. este „de acord ca numiții D.Șt. și M. să intre în proprietatea apartamentului situat în Rădăuți, Piața Unirii și azi 4 martie 2005 le predau cheile de la acesta”. - soții D. se obligă ca în termen de o lună să evacueze spațiul din Dornești „ocupat în prezent de magazinul ce aparține societății noastre, în stare perfectă cu toate îmbunătățirile executate și evaluate de o persoană competentă”. Petentul D.S. pretinde că în tranzacție s-ar fi scris în mod eronat că spațiul din Dornești în care se afla atunci magazinul era al soților D.Șt. și M.E. când de fapt acel spațiu nu era al lor, iar notarul și avocatul n-ar fi verificat al cui este spațiul.

În fond, în tranzacție nu apare nici un moment că spațiul din Dornești ce trebuia eliberat într-o lună e al soților D., nu se scria al cui este spațiul respectiv, ci doar că în momentul încheierii tranzacției spațiul era ocupat de un magazin, iar acel magazin era al firmei soților D.Șt. și M.E. Prin urmare, s-a reținut că afirmațiile din plângerea lui D.S. nu sunt reale, atâta timp cât tranzacția este o înțelegere între părți, în ea consemnându-se tot ceea ce doresc părțile și cum doresc părțile. Nici cel ce ajută (în speță avocatul) la redactarea tranzacției dar cu atât mai puțin cel ce legalizează semnăturile, (în speță notarul), nu pot interveni și nu pot modifica voința părților și nu au obligația să verifice actele ce demonstrează proprietatea bunurilor tranzactionate.

În asemenea situații avocatul doar își sfătuiește clientul cu privire la înțelegerea ce o face cu partea adversă și eventual sprijină părțile în formularea corectă și clară a tranzacției, iar notarul legalizând semnăturile certifică doar că cei ce și-au pus semnătura pe tranzacție sunt persoanele cu date de stare civilă menționate și nu alte persoane. Soluția a fost confirmată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava care prin rezoluția nr. 131/11/2 din 24 martie 2008 a respins plângerea petentului ca neîntemeiată. Împotriva actelor procurorului, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. , petentul D.S. a formulat plângere în instanță, reiterând motivele inițiale.

Examinând plângerea, Curtea a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Tranzacția este actul juridic ce exprimă doar voința părților care au încheiat-o, avocatul și notarul neputând interveni în voința exprimată de acestea, în scris. De asemenea, în tranzacție nu apare nici o mențiune cu privire la proprietarul spațiului din Dornești ce trebuia eliberat. Se precizează doar că „..noi, D.Șt. și D.M. ne obligăm ca în termen de o lună, respectiv până la data de 4 mai 2005 să evacuăm spațiul din Dornești ocupat în prezent de magazinul societății noastre, în stare perfectă, cu toate îmbunătățirile executate și evaluate de o persoană competentă”. Apoi, respectiva tranzacție se află depusă la dosar, iar în conținutul său este stipulată prevederea că părțile: „după citirea actului au consimțit la autentificarea prezentului înscris și au semnat toate exemplarele”.

În aceste împrejurări responsabilitatea conținutului tranzacției aparține doar părților ce și-au exprimat voința cu atât mai mult cu cât în memoriul adresat instanței petentul recunoaște că avea posibilitatea de a refuza semnarea tranzacției dar nu a făcut-o, așa cum a refuzat semnarea tranzacției numita I.T. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul D.S. care a solicitat casarea sentinței primei instanțe și desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, întrucât notarul a încălcat dispozițiile art. 60 și art. 65 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, întrucât nu a verificat prezența titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului.

Examinând sentința primei instanțe în raport de susținerile petentului și de dispozițiile art. 385 8 alin. (3) C. proc. pen., Î nalta Curte constată că recursul petentului este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta. Între petent și intimați au avut loc mai multe procese civile, pe care părțile au înțeles să le stingă printr-o tranzacție redactată de avocata M.M. și autentificată în prezența părților sub nr. 1437 la data de 4 aprilie 2005 de către notarul public B.C. Soții D. se obligă să-i achite lui D.S. încă 7700 dolari S.U.A. până la 3 aprilie 2006. D.S. este „de acord ca numiții D.Șt. și M. să intre în proprietatea apartamentului situat în Rădăuți, și azi 4 martie 2005 le predau cheile de la acesta”.

Soții D. se obligă ca în termen de o lună să evacueze spațiul din Dornești „ocupat în prezent de magazinul ce aparține societății noastre, în stare perfectă cu toate îmbunătățirile executate și evaluate de o persoană competentă”. Petentul D.S. pretinde că în tranzacție s-ar fi scris în mod eronat că spațiul din Dornești în care se afla atunci magazinul era al soților D.Șt. și M. când de fapt acel spațiu nu era al lor, iar notarul și avocatul n-ar fi verificat al cui este spațiul. În fond, în tranzacție nu apare nici un moment că spațiul din Dornești ce trebuia eliberat într-o lună e al soților D., nu se scria al cui este spațiul respectiv, ci doar că în momentul încheierii tranzacției spațiul era ocupat de un magazin, iar acel magazin era al firmei soților D.Șt.

și M. Prin urmare, s-a reținut că afirmațiile din plângerea lui D.S. nu sunt reale, atâta timp cât tranzacția este o înțelegere între părți, în ea consemnându-se tot ceea ce doresc părțile și cum doresc părțile. Nici cel ce ajută (în speță avocatul) la redactarea tranzacției dar cu atât mai puțin cel ce legalizează semnăturile, (în speță notarul), nu pot interveni și nu pot modifica voința părților și nu au obligația să verifice actele ce demonstrează proprietatea bunurilor tranzacționate. În asemenea situații avocatul doar își sfătuiește clientul cu privire la înțelegerea ce o face cu partea adversă și eventual sprijină părțile în formularea corectă și clară a tranzacției, iar notarul legalizând semnăturile certifică doar că cei ce și-au pus semnătura pe tranzacție sunt persoanele cu date de stare civilă menționate și nu alte persoane.

Soluția a fost confirmată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava care prin rezoluția nr. 131/11/2 din 24 martie 2008 a respins plângerea petentului ca neîntemeiată. Împotriva actelor procurorului, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. , petentul D.S. a formulat plângere în instanță, reiterând motivele inițiale. Examinând plângerea, Curtea a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Tranzacția este actul juridic ce exprimă doar voința părților care au încheiat-o, avocatul și notarul neputând interveni în voința exprimată de acestea, în scris. De asemenea, în tranzacție nu apare nici o mențiune cu privire la proprietarul spațiului din Domești ce trebuia eliberat.

Se precizează doar că „..noi, D.Șt. și D.M. ne obligăm ca în termen de o lună, respectiv până la data de 4 mai 2005 să evacuăm spațiul din Dornești ocupat în prezent de magazinul societății noastre, în stare perfectă, cu toate îmbunătățirile executate și evaluate de o persoană competentă”. Apoi respectiva tranzacție se află depusă la dosar, iar în conținutul său este stipulată prevederea că părțile: „după citirea actului au consimțit la autentificarea prezentului înscris și au semnat toate exemplarele”. În aceste împrejurări responsabilitatea conținutului tranzacției aparține doar părților ce și-au exprimat voința cu atât mai mult cu cât în memoriul adresat instanței petentul recunoaște că avea posibilitatea de a refuza semnarea tranzacției dar nu a făcut-o, așa cum a refuzat semnarea tranzacției numita I.T.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul D.S. care a solicitat casarea sentinței primei instanțe și desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, întrucât notarul a încălcat dispozițiile art. 60 și art. 65 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, întrucât nu a verificat prezența titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului. Examinând sentința primei instanțe în raport de susținerile petentului și de dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul petentului este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta. Între petent și intimați au avut loc mai multe procese civile, pe care părțile au înțeles să le stingă printr-o tranzacție redactată de avocata M.M.

și autentificată în prezența părților sub nr. 1437 la data de 4 aprilie 2005 de către notarul public B.C. Această tranzacție care exprimă voința părților, semnată de acestea în fața notarului public după ce li s-a citit și au consimțit la autentificarea înscrisului, a fost avută în vedere de Tribunalul Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, la pronunțarea deciziei nr. 138 din 22 iunie 2007. Prin această decizie s-a admis recursul formulat de pârâții recurenți D.Ș. și D.M., s-a modificat sentința primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamantului D.S. ca nefondată. Nemulțumit de această soluție petentul D.S. a formulat plângere penală împotriva intimatelor pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 249 C. pen., încercând astfel ca în cadrul unui proces penal să obțină anularea tranzacției pe care a semnat-o în fața notarului.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1995, astfel cum acest text a fost modificat prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 255/2004, activitatea avocatului se realizează și prin redactarea de acte juridice, atestarea identități părților, a conținutului și datei actelor prezentate spre autentificare. În realizarea acestei atribuții intimata M.M. în calitatea sa de avocat a redactat tranzacția de care s-a făcut vorbire și pe care a prezentat-o intimatei B.C. spre autentificare. Intimata B.C. a autentificat actul, îndeplinind în tocmai operațiunile prevăzute în art. 58 – art. 67 din Legea nr. 36/1995, respectiv a procedat la identificarea părților, a dat citire actului, a întrebat părțile dacă au înțeles conținutul actului, apoi a luat consimțământul acestora, făcând mențiune despre acesta în încheierea de autentificare.

În această situație, în care actul este prezentat pentru autentificare de către părți, fiind redactat de o persoană cu studii juridice, notarul nu are obligația să facă verificările prevăzute de art. 60 alin. 1 art. 65 și art. 70 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, respectiv să verifice prezența titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului, obligație pe care o are notarul numai atunci când redactează și autentifică el actul translativ de proprietate. Mai mult în cuprinsul tranzacției se menționează doar că „..noi, D.Șt. și D.M. ne obligăm ca în termen de o lună, respectiv până la data de 4 mai 2005 să evacuăm spațiul din Dornești ocupat în prezent de magazinul societății noastre, în stare perfectă, cu toate îmbunătățirile executate și evaluate de o persoană competentă", notarul neavând nicio obligație să verifice cui aparține proprietatea acestui imobil.

Se constată astfel, că atât avocatul care a redactat tranzacția, cât și notarul care a autentificat actul, au respectat atribuțiile lor de serviciu și au respectat normele legale privind autentificarea actului în cauză, care nu cuprinde nicio clauză contrară dispozițiilor legale. Fată de aceste considerente instanța de recurs constată că sentința primei instanțe, prin care s-a stabilit că responsabilitatea conținutului tranzacției aparține doar părților care și-au exprimat voința, și că petentul nu a refuzat semnarea acesteia deși avea această posibilitate, este temeinică și legală neexistând nici un motiv de casare a acesteia. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge recursul petentului D.S.

împotriva sentinței penale nr. 30 din 23 mai 2008 a Curții de Apel Suceava, secția penală, ca nefondat. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.S., împotriva sentinței penale nr. 30 din 23 mai 2008 a Curții de Apel Suceava, secția penală. Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 03 septembrie 2008.