ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2609/2008
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2609/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de
față;
În baza actelor și
lucrărilor dosarului, reține următoarele:
Prin sentința penală
nr. 30 din 23 mai 2008 a Curții de Apel Suceava, secția penală, a fost
respinsă, ca nefondată, plângerea petentului D.S. împotriva rezoluției din 18
februarie 2007
dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în dosarul
nr. 274/P/2007 și a rezoluției nr. 131/11/2
din 24 martie 2008 a procurorului general adjunct al aceleiași instituții, pe
care Ie-a menținut.
Petentul a fost obligat
să plătească statului suma de 100 lei
cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța
această sentință, Curtea de Apel a reținut că
petentul D.S. a formulat plângere penală împotriva
notarului B.C. și a avocatului M.M. solicitând a
fi cercetate sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu
contra
intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., și
neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C.
pen., motivând că prima a
legalizat
semnăturile iar a doua a redactat o tranzacție între el, pe de
o parte,
și fratele și cumnata sa, pe de altă parte, fără să verifice dacă „pârâții
D.Șt. și E.M. în localitatea
Dornești au un
spațiu ce le aparține unde să efectueze îmbunătățiri
până la stadiul de perfectă stare (nefiind
prezentat nici un act)” și din
această
cauză el ar fi fost prejudiciat în dreptul său de a-și recupera
apartamentul
din Rădăuți.
Prin rezoluția din 18
februarie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în dosar
nr. 274/P/2007, în temeiul
art.
228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea
urmăririi penale față de notarul B.C. și
avocat
M.M. pentru faptele prevăzută de art. 246 și 249 C. pen.
Pe baza actelor
premergătoare efectuate în cauză, procurorul a
reținut că părțile, în intenția lor de a încheia pe
cale amiabilă un
proces prin încheierea unei
tranzacții, la data de 04 aprilie 2005, s-au prezentat la notarul public B.C.
din Rădăuți. Acolo soții
D.Șt. și E.M. au fost însoțiți de avocat M.M.
După ce părțile au convenit asupra tranzacției, aceasta a fost redactată de
avocat și semnată de părți în fața
notarului
care practic Ie-a legalizat astfel semnăturile.
În tranzacție se
menționează că:
- soții D. îi achită
„azi 4 aprilie 2005” suma de 19.500 Euro
echivalent a 25.000 dolari S.U.A. lui D.S.
- soții D. se obligă să-i achite lui D.S.
încă 7700 dolari S.U.A. până la 3 aprilie 2006.
D.S. este „de acord ca
numiții D.Șt. și
M. să intre în
proprietatea apartamentului situat în Rădăuți, Piața Unirii și azi 4 martie
2005 le predau cheile de la acesta”.
- soții D. se obligă ca
în termen de o lună să evacueze spațiul din Dornești „ocupat în prezent de
magazinul ce aparține societății noastre, în stare perfectă cu toate
îmbunătățirile executate
și
evaluate de o persoană competentă”.
Petentul D.S. pretinde
că în tranzacție s-ar fi scris în
mod eronat că spațiul din Dornești în care se afla
atunci magazinul
era al soților D.Șt. și M.E. când de fapt acel
spațiu nu era al lor, iar
notarul și avocatul n-ar fi verificat al cui este
spațiul.
În fond, în tranzacție
nu apare nici un moment că spațiul din
Dornești ce trebuia eliberat într-o lună e al soților D., nu se
scria al cui este spațiul respectiv, ci doar că
în momentul încheierii tranzacției spațiul era ocupat de un magazin, iar acel
magazin era al
firmei soților D.Șt. și M.E.
Prin urmare, s-a reținut
că afirmațiile din plângerea lui D.S. nu sunt reale, atâta timp cât tranzacția
este o înțelegere între
părți, în ea consemnându-se tot ceea ce doresc părțile
și cum doresc
părțile. Nici cel ce ajută (în speță avocatul) la redactarea tranzacției
dar cu atât mai puțin cel ce
legalizează semnăturile, (în speță
notarul),
nu pot interveni și nu pot modifica voința părților și nu au
obligația să verifice actele ce demonstrează
proprietatea bunurilor
tranzactionate.
În asemenea situații avocatul doar își
sfătuiește clientul cu
privire la
înțelegerea ce o face cu partea adversă și eventual sprijină
părțile în
formularea corectă și clară a tranzacției, iar notarul legalizând semnăturile
certifică doar că cei ce și-au pus semnătura
pe
tranzacție sunt persoanele cu date de stare civilă menționate și nu
alte
persoane.
Soluția a fost confirmată de procurorul
general adjunct al
Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Suceava care prin rezoluția
nr. 131/11/2 din 24 martie 2008 a respins plângerea petentului ca
neîntemeiată.
Împotriva actelor procurorului, în temeiul
art. 278
1
C. proc. pen.
,
petentul D.S. a formulat plângere în
instanță, reiterând motivele
inițiale.
Examinând plângerea, Curtea a constatat că
aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Tranzacția este actul
juridic ce exprimă doar voința părților care
au încheiat-o, avocatul și notarul neputând interveni
în voința
exprimată de acestea, în scris. De
asemenea, în tranzacție nu apare
nici o mențiune cu privire la
proprietarul spațiului din Dornești ce
trebuia
eliberat. Se precizează doar că „..noi, D.Șt. și
D.M. ne obligăm ca în termen de o lună, respectiv până
la data de 4 mai 2005 să evacuăm spațiul din
Dornești ocupat în
prezent de
magazinul societății noastre, în stare perfectă, cu toate
îmbunătățirile executate și evaluate de o persoană
competentă”.
Apoi, respectiva
tranzacție se află depusă la dosar, iar în
conținutul său este stipulată prevederea că părțile:
„după citirea
actului au consimțit la
autentificarea prezentului înscris și au semnat
toate exemplarele”.
În aceste împrejurări
responsabilitatea conținutului tranzacției aparține doar părților ce și-au
exprimat voința cu atât mai mult cu cât în memoriul adresat instanței petentul
recunoaște că avea
posibilitatea de a refuza semnarea tranzacției dar nu a făcut-o, așa
cum a refuzat semnarea
tranzacției numita I.T.
Împotriva acestei
sentințe, în termen legal, a declarat recurs
petentul D.S.
care a solicitat casarea sentinței primei
instanțe și desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale,
întrucât
notarul a încălcat dispozițiile art. 60 și art. 65 din Regulamentul de punere
în aplicare a Legii notarilor publici și a
activității
notariale nr. 36/1995, întrucât nu a verificat prezența titlurilor
de
proprietate ale înstrăinătorului.
Examinând sentința
primei instanțe în raport de susținerile petentului și de dispozițiile art. 385
8
alin. (3) C. proc. pen., Î
nalta Curte constată că recursul petentului este
nefondat, pentru
considerentele
ce se vor arăta.
Între petent și
intimați au avut loc mai multe procese civile, pe
care părțile au înțeles să le
stingă printr-o tranzacție redactată de avocata M.M. și autentificată în
prezența părților sub nr.
1437
la data de 4 aprilie 2005 de către notarul public B.C.
Soții D. se obligă să-i achite lui D.S. încă
7700 dolari S.U.A. până la 3 aprilie 2006.
D.S. este „de acord ca
numiții D.Șt. și
M. să intre în
proprietatea apartamentului situat în Rădăuți, și azi 4 martie 2005 le predau
cheile de la acesta”.
Soții D. se obligă ca
în termen de o lună să evacueze spațiul din Dornești „ocupat în prezent de
magazinul ce aparține societății noastre, în stare perfectă cu toate
îmbunătățirile executate
și
evaluate de o persoană competentă”.
Petentul D.S. pretinde
că în tranzacție s-ar fi scris în
mod eronat că spațiul din Dornești în care se afla
atunci magazinul
era al soților D.Șt. și M. când de fapt acel spațiu nu era al lor, iar
notarul și avocatul n-ar fi verificat al cui este
spațiul.
În fond, în tranzacție
nu apare nici un moment că spațiul din
Dornești ce trebuia eliberat într-o lună e al soților D., nu se
scria al cui este spațiul respectiv, ci doar că
în momentul încheierii tranzacției spațiul era ocupat de un magazin, iar acel
magazin era al
firmei soților D.Șt. și M.
Prin urmare, s-a reținut
că afirmațiile din plângerea lui D.S.
nu sunt reale, atâta timp cât tranzacția este o
înțelegere între
părți, în ea consemnându-se tot ceea ce doresc părțile și cum doresc
părțile. Nici cel ce
ajută (în speță avocatul) la redactarea tranzacției
dar cu atât mai puțin cel ce legalizează semnăturile,
(în speță
notarul), nu pot interveni și nu
pot modifica voința părților și nu au
obligația
să verifice actele ce demonstrează proprietatea bunurilor
tranzacționate.
În asemenea situații avocatul doar își
sfătuiește clientul cu
privire la
înțelegerea ce o face cu partea adversă și eventual sprijină
părțile în
formularea corectă și clară a tranzacției, iar notarul legalizând semnăturile
certifică doar că cei ce și-au pus semnătura
pe
tranzacție sunt persoanele cu date de stare civilă menționate și nu
alte
persoane.
Soluția a fost confirmată de procurorul
general adjunct al
Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Suceava care prin rezoluția
nr. 131/11/2 din 24 martie 2008 a respins plângerea petentului ca
neîntemeiată.
Împotriva actelor procurorului, în temeiul
art. 278
1
C. proc. pen.
,
petentul D.S. a formulat plângere în
instanță, reiterând motivele
inițiale.
Examinând plângerea, Curtea a constatat că
aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Tranzacția este actul
juridic ce exprimă doar voința părților care
au încheiat-o, avocatul și notarul neputând interveni
în voința
exprimată de acestea, în scris. De
asemenea, în tranzacție nu apare
nici o mențiune cu privire la
proprietarul spațiului din Domești ce
trebuia
eliberat. Se precizează doar că „..noi, D.Șt. și D.M. ne obligăm ca în termen
de o lună, respectiv până
la data de
4 mai 2005 să evacuăm spațiul din Dornești ocupat în
prezent de magazinul societății noastre, în stare
perfectă, cu toate
îmbunătățirile
executate și evaluate de o persoană competentă”.
Apoi respectiva
tranzacție se află depusă la dosar, iar în
conținutul său este stipulată prevederea că părțile:
„după citirea
actului au consimțit la
autentificarea prezentului înscris și au semnat
toate exemplarele”.
În aceste împrejurări
responsabilitatea conținutului tranzacției aparține doar părților ce și-au
exprimat voința cu atât mai mult cu cât în memoriul adresat instanței petentul
recunoaște că avea
posibilitatea de a refuza semnarea tranzacției dar nu a făcut-o, așa
cum a refuzat semnarea
tranzacției numita I.T.
Împotriva acestei
sentințe, în termen legal, a declarat recurs
petentul D.S.
care a solicitat casarea sentinței primei
instanțe și desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale,
întrucât
notarul a încălcat dispozițiile art. 60 și art. 65 din Regulamentul de punere
în aplicare a Legii notarilor publici și a
activității
notariale nr. 36/1995, întrucât nu a verificat prezența titlurilor
de
proprietate ale înstrăinătorului.
Examinând sentința
primei instanțe în raport de susținerile
petentului și de dispozițiile art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul petentului este
nefondat, pentru
considerentele
ce se vor arăta.
Între petent și intimați
au avut loc mai multe procese civile, pe care părțile au înțeles să le stingă
printr-o tranzacție redactată de avocata M.M. și autentificată în prezența
părților sub nr.
1437 la data de
4 aprilie 2005 de către notarul public B.C.
Această tranzacție care exprimă voința
părților, semnată de acestea în fața notarului public după ce li s-a citit și
au consimțit la autentificarea înscrisului, a fost avută în vedere de
Tribunalul Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, la
pronunțarea deciziei nr. 138 din 22 iunie 2007. Prin această decizie s-a admis
recursul formulat de pârâții recurenți D.Ș. și D.M., s-a modificat sentința
primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamantului D.S. ca nefondată.
Nemulțumit de această soluție petentul D.S. a
formulat plângere penală împotriva intimatelor pentru săvârșirea infracțiunilor
prevăzute de art. 246 și 249 C. pen., încercând astfel ca în cadrul unui proces
penal să obțină anularea tranzacției pe care a semnat-o în fața notarului.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1995, astfel
cum acest text a fost modificat prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 255/2004,
activitatea avocatului se realizează și prin redactarea de acte juridice,
atestarea identități părților, a conținutului și datei actelor prezentate spre
autentificare. În realizarea acestei atribuții intimata M.M. în calitatea sa de
avocat a redactat tranzacția de care s-a făcut vorbire și pe care a prezentat-o
intimatei B.C. spre autentificare.
Intimata B.C. a autentificat actul,
îndeplinind în tocmai operațiunile prevăzute în art. 58 – art. 67 din Legea nr.
36/1995, respectiv a procedat la identificarea părților, a dat citire actului,
a întrebat părțile dacă au înțeles conținutul actului, apoi a luat
consimțământul acestora, făcând mențiune despre acesta în încheierea de
autentificare.
În această situație, în care actul este
prezentat pentru autentificare de către părți, fiind redactat de o persoană cu
studii juridice, notarul nu are obligația să facă verificările prevăzute de
art. 60 alin. 1 art. 65 și art. 70 din Regulamentul de punere în aplicare a
Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, respectiv să
verifice prezența titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului, obligație pe
care o are notarul numai atunci când redactează și autentifică el actul
translativ de proprietate.
Mai mult în cuprinsul tranzacției se
menționează doar că „..noi, D.Șt. și D.M. ne obligăm ca în termen de o lună,
respectiv până la data de 4 mai 2005 să evacuăm spațiul din Dornești ocupat în
prezent de magazinul societății noastre, în stare perfectă, cu toate
îmbunătățirile executate și evaluate de o persoană
competentă", notarul neavând nicio obligație să verifice cui
aparține
proprietatea acestui imobil.
Se constată astfel, că
atât avocatul care a redactat tranzacția,
cât și notarul care a
autentificat actul, au respectat atribuțiile lor de
serviciu și au respectat
normele legale privind autentificarea actului în
cauză, care nu cuprinde nicio
clauză contrară dispozițiilor legale.
Fată de aceste
considerente instanța de recurs constată că sentința primei instanțe, prin care
s-a stabilit că responsabilitatea
conținutului
tranzacției aparține doar părților care și-au exprimat voința, și că petentul
nu a refuzat semnarea acesteia deși avea
această
posibilitate, este temeinică și legală neexistând nici un motiv
de
casare a acesteia.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va
respinge recursul petentului D.S. împotriva sentinței penale nr. 30 din 23
mai 2008 a Curții de Apel Suceava, secția penală,
ca nefondat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 100 lei cu titlu de
cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de petentul D.S., împotriva sentinței penale nr. 30 din 23
mai 2008 a Curții de
Apel
Suceava, secția penală.
Obligă recurentul petent
la plata sumei de 100 lei cu titlu de
cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 03 septembrie 2008.