ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5004/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 224 din 4 octombrie 2001, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, contestația formulată de către A.V.A.B. București, împotriva Tabloului de ordine al creditorilor și de distribuire a prețului din 25 iulie 2001, în contradictoriu cu B.D.F. SA Cluj Napoca, Executorul bancar al sucursalei Ploiești al B.D.F.; SC E. SA Târgoviște, C.B. SA București, prin lichidator și debitoarea SC A.D. SRL București. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că, B.D.F. SA Cluj Napoca, în calitate de creditoare a solicitat prin cererea înregistrată la 24 mai 1995 la Tribunalul Dâmbovița punerea în executare a titlului executoriu, reprezentat de sentința nr. 401/1995, pronunțată de Tribunalul Cluj, prin vânzarea la licitație, a imobilului proprietatea debitoarei SC A.D.

SRL București, prin transcrierea comandamentului, vizând scoaterea la vânzare a componentelor F.Z.P. Din lipsa ofertanților, pricina a fost suspendată, până la data de 16 februarie 2000, când, același creditor adică B.D.F. SA, a solicitat repunerea pe rol a cauzei în vederea continuării vânzării. Ulterior acestui moment, au solicitat să participe la executare și au depus titlurile de creanță, B.A. SA, sucursala municipiului București, C.B. SA și R., filiala Electrice Târgoviște. A mai reținut instanța că, în cadrul executării, la data de 9 martie 2001, a fost vândut modulul I al F.Z.P., cu suma de 600.000.000 lei, sumă care a fost distribuită în întregime B.D.F., singurul creditor care a participat la vânzare și a stăruit în executarea începută la 11 martie 1995 și care în același timp s-a preocupat de păstrarea, administrarea și conservarea bunului, până la data valorificării acestuia.

De asemenea, instanța a mai reținut că, ulterior, respectiv la data de 6 aprilie 2001 a fost vândut la licitație și modulul IV al fermei menționate, pentru suma de 470.000.000 lei. Cum creanțele, pe care creditoarea B.A. SA le avea împotriva aceleiași debitoare, au fost preluate în baza Legii nr. 409/2001, de către A.V.A.B. București, aceasta, a introdus la data de 26 iulie 2001, contestație la Tabloul de Ordine al creditorilor și la Tabloul de distribuire a prețului, cerere respinsă, de instanță, care a reținut în considerentele sentinței, în sprijinul acestei soluții, în primul rând că, excepția necompetenței materiale a executorilor bancari ai celor aparținând B.D.F., nu poate fi primită, atâta timp cât Corpul Experților Bancari, funcționează legal, potrivit art. 88 alin. (2) și (3) din Legea nr. 58/1998, raportat la art. 25 din Ordinul Ministerului Justiției 2628/C/1995.

Pe fondul pricinii, instanța a mai reținut că la data formulării contestației de către A.V.A.B. (26 iulie 2001) executarea fusese, încheiată la cererea creditoarei B.D.F., care a stăruit în continuarea acesteia, prin repunerea pe rol a cauzei după suspendare, astfel că, față de această situație, bine Tribunalul Dâmbovița, a respins prin încheierea din 26 iunie 2001, scoaterea pricinii de pe rol și trimiterea dosarului, Corpului executorilor bancari, sucursala Ploiești pentru continuarea executării de către aceștia, în conformitate cu dispozițiile art. 373 4 C. proc. civ. În ceea ce privește cererea formulată de A.V.A.B., privind, constatarea nulității absolute a contractelor de garanție imobiliară indicate de către B.D.F.

și C.B. instanța a reținut că nici aceasta nu poate fi primită, deoarece, acțiunea în constatarea nulității absolute a unor astfel de contracte este reglementată de art. 111 C. proc. civ., ca fiind o acțiune de drept comun și care cade conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., în competența de soluționare a judecătoriei ca instanță de drept comun. A mai reținut instanța, că atâta timp cât stabilirea creanțelor și a tabloului de ordine al creditorilor a făcut obiectul unei expertize de specialitate dispusă cu respectarea dispozițiilor art. 201 – art. 214 C. proc. civ., la care nu s-au formulat obiecțiuni de către A.V.A.B., corect instanța de executare și-a însușit această probă, și ca atare nu există temei, care să justifice constatarea nulității acestor lucrări.

Referitor la contestația formulată de A.V.A.B., în legătură cu modalitatea de distribuire a prețului, s-a reținut că aceasta urmează a fi examinată numai în raport de procesul verbal încheiat la 25 iulie 2001, și care se referă la valorificarea modulului IV din cadrul F.Z.P., întrucât numai, în legătură cu acest bunt sunt incidente dispozițiile art. 570 alin. (2) C. proc. civ. În ce privește distribuirea prețului, instanța de fond a reținut că acesta s-a făcut de către executorul judecătoresc și cu respectarea dispozițiilor art. 503 C. proc. civ., având în vedere creanțele, așa cum au fost stabilite de Tribunalul Dâmbovița prin încheierea din 27 februarie 2001, și ținând seama de tabloul creditorilor, întocmit de expertul numit în cauză, F.N., a cărui lucrare a fost însușită de instanța de executare.

Totodată instanța de fond a reținut că, principiul invocat și întemeiată pe dispozițiile art. 19 35 din Legea nr. 409/2001 este incident numai în cazul unei executări pornită de către A.V.A.B. și ca atare cum în speță, executarea silită a început și continuat pe calea dreptului comun, înseamnă că implicit aceleași norme trebuie să guverneze și distribuirea prețului. Ca atare, modalitatea de distribuire a prețului obținut prin vânzarea modulelor I și V din cadrul imobilului scos la vânzare, pentru care s-a obținut sumele de 100.000.000 lei și respectiv 600.000.000 lei, nu poate fi examinată, de instanța care a pronunțat hotărârea, atâta timp cât, în procesul verbal încheiat de executor nu s-au consemnat obiecțiuni și nu s-a formulat împotriva acesteia conform art. 570 alin. (2) C. proc.

civ., contestație în termen de 3 zile de la întocmirea lui. Împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs, contestatoarea A.V.A.B. București, invocând, ca motiv de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține în esență că, hotărârea atacată este rezultatul unei greșite interpretări a art. 19 35 din O.U.G nr. 31/1998 aprobată prin Legea nr. 409/2001, întrucât instanța de fond, nu a reținut susținerile privitoare la calitatea creanțelor A.V.A.B., care sunt creanțe privilegiate ale statului potrivit art. 18 2 din O.U.G.

nr. 51/1998, aprobată prin Legea nr. 409/2001 și fac parte din categoria „creanțe preluate la datoria publică internă” a statului, astfel că având importanță deosebită a recuperării sumelor corespunzătoare acestor creanțe pentru bugetul de stat, s-a prevăzut la art. 19 35 din actul normativ menționat, că „dreptul corespunzător creanței preluate la datoria publică se execută înaintea oricărui alt drept, indiferent de natura acestuia sau de data când a fost constituit, cu excepția salariilor și a altor privilegii legale”. Cum dispozițiile acestui articol se aplică în toate executările silite, rezultă, că numai printr-o interpretare eronată a acestui text legal, instanța de fond a apreciat că acesta este incident numai în cazul executărilor silite pornite în baza O.U.G.

nr. 51/1999 aprobată prin Legea nr. 409/2001, în loc să rețină că sumele datorate de SC A.D.C. SRL către A.V.A.B., reprezintă în fapt o creanță privilegiată a statului și ca atare A.V.AB. era îndreptățită să participe la distribuirea sumelor obținute din vânzarea bunurilor debitoarei atât în calitate de creditor ipotecar în temeiul art. 564 din codul de procedură civilă, cât și în calitate de creditor având o creanță bugetară, conform art. 563 lit. d) din același cod. Mai susține recurenta că, în mod greșit instanța a reținut că ipoteca B.D.F. ar mai veche decât cea constituită în favoarea A.V.A.B., deoarece actele dosarului dovedesc o situație contrară, în sensul că ipoteca A.V.A.B. a fost transcrisă sub nr. 717 din 5 mai 1992, iar cea a B.D.F.

a fost transcrisă sub nr. 789 din 22 martie 1993, aceasta în afara faptului că, în cazul distribuirii sumei de 470.000.000 lei, A.V.A.B. este creditor prioritar ce deține o creanță a statului, astfel că, în situația în care contractele de ipotecă încheiate de debitoarea SC A.D. SRL, cu B.D.F. și C.B., sunt nule, deoarece în ele nu au fost cuprinsă valoarea terenului, suma menționată anterior, trebuia distribuită în conformitate cu dispozițiile art. 563 C. proc. civ., în întregime către A.V.A.B. Se mai susține că, în mod greșit instanța de fond nu s-a pronunțat, deși contestatoarea a invocat, pe cale de excepție nulitatea absolută a contractelor de ipotecă, încheiate de debitoare cu B.D.F. și C.B., făcând trimitere, cu privire la acest aspect, la dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., reținând că, această excepție nu poate fi soluționată decât pe calea dreptului comun, și este potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., de competența judecătoriei. Cum contractele de ipotecă încheiate de debitoarea SC A.D. SRL cu creditoarele B.D.F. și C.B. sunt nule pentru neîndeplinirea cerințelor imperative ale legii, astfel cum se arată la pct. 1.3 din contestație, în care se menționează, în principal faptul că ipoteca nu cuprinde date privind imobilul ipotecat (vecini, suprafață de teren, etc.) și nici cuantumul creanței garantate. Contestatoarea A.V.A.B.

solicită admiterea excepției și constatarea nulității contractelor de ipotecă, menționate în cerere, pentru a se face în opinia sa o distribuire corectă a sumelor rezultate din vânzarea bunurilor debitoarei, mai ales în ceea ce privește sumele de 100.000.000 lei și respectiv 600.000.000 lei, obținute din vânzarea modulelor I și V aparținând Fermei Petrești cu privire la care se impunea constatarea nulității proceselor verbale de distribuire a prețului acestor bunuri din moment ce executarea silită și distribuirea prețului s-a făcut de către o instanță necompetentă, Tribunalul Dâmbovița, în locul Judecătoriei Găiești ceea ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 106 C. proc. civ. În sfârșit, susține recurenta că, instanța de fond, a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor O.U.G.

nr. 51/1998 aprobată prin Legea nr. 409/2001 sub aspectul, privind continuarea executării, în cadrul dosarului nr. 4960/1995 al Tribunalului Dâmbovița, fără a ține seama că în cazul creanțelor A.V.A.B., legea specială impunea ca executarea acesteia să fie făcută fie de corpul executorilor A.V.A.B., fie de executorii judecătorești, dreptul de obligare aparținând A.V.A.B., care dealtfel a solicitat pe data de 26 iunie 2001, continuarea procedurii prin executorii proprii. În consecință, contestatoarea A.V.A.B., solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate cu consecința distribuirii sumei de 470.000.000 lei obținută din vânzarea modului IV al F.Z.P. aparținând debitoarei SC A.D.C.

SRL către A.V.A.B., singurul creditor ipotecar și prioritar al debitoarei menționate anterior. Recursul contestatoarei nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar rezultă că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor O.U.G.

nr. 51/1998, aprobată prin Legea nr. 409/2001 și ca urmare bine a reținut că, privilegiul prevăzut la art. 19 35 din acest act normativ, invocat de recurentă este valabil numai în cadrul unei executări silite pornită la A.V.A.B., în baza legislației speciale și nu și în situația în care executarea silită a fost pornită pe calea dreptului comun, adică la cererea creditoarei B.D.F., încă din anul 1995. Ca atare, fără temei, recurenta, susține că în cauză era incident textul legal precizat, potrivit căruia „dreptul corespunzător creanței preluate la datoria publică se execută înaintea oricărui alt drept indiferent de natura acestuia sau de data la care a fost constituit, astfel, că în mod judicios instanța de fond a reținut că din moment ce executarea silită a început în baza dispozițiilor din dreptul comun și distribuirea prețului este guvernată de același prevederi legale.

Ca atare, distribuirea sumei de 470.000.000 lei rezultată din vânzarea IV al F.Z.P. aparținând debitoarei SC A.D.C. SRL, s-a făcut corect de către executorul judecătoresc adică cu respectarea dispozițiilor art. 563 C. proc. civ., având în vedere creanțele creditorilor astfel cum acestea au fost stabilite prin încheierea pronunțată de Tribunalul Dâmbovița la data de 27 februarie 2001 și tabloul creditorilor așa cum acesta a fost întocmit de către expertul F.N. care nefiind contestat a fost justificat însușit de instanță.

Or, cum acest tablou a fost întocmit pentru toate modulele în funcție de valoarea și rangul ipotecar, pentru toate modulele și creanța fiecărui creditor, este evident că dacă A.V.A.B., avea obiecțiuni în legătură cu acest aspect, putea contesta în cadrul dosarului de comandament nr. 4960/1995 al Tribunalului Dâmbovița, tabloul de distribuire a prețului, contestație care nu a fost formulată în cauză, astfel că în speță au devenit incidente dispozițiile coroborate ale art. 570 și art. 571 C. proc. civ., care stabilesc că, cel nemulțumit de modul stabilit pentru eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare este dator să conteste procesul verbal în termen de 3 zile de la întocmirea acestuia, în caz contrar nemaifiind în drept să ceară a participa la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.

În cauză, recurenta a contestat tardiv, tabloul creditorilor, adică după ce executarea silită s-a finalizat la stăruința creditoarei B.D.F. care, așa cum dovedesc probele de la dosar, a fost singurul creditor care s-a preocupat constant de valorificarea și recuperarea creanțelor în sensul că după suspendarea executării silite, ca urmare a lipsei ofertanților la licitație, a preluat bunurile în custodie, pe cheltuiala sa, pentru ca mai apoi să ceară repunerea cauzei pe rol în vederea continuării vânzării.

Ca atare, în contextul în care, recurenta nu a formulat în termen obiecțiuni la nici unul din actele încheiate pe parcursul executării silite și nu a contribuit cu nici o sumă la suportarea cheltuielilor legate de paza bunurilor pe o perioadă de aproximativ 5 ani, nu poate formula critici împotriva sentinței, prin care au fost menținute dispozițiile instanței de executare, în ceea ce privește alcătuirea tabloului creditorilor și distribuirea prețului, atât timp cât în legătură cu aceste operațiuni nu sunt incidente dispozițiile art. 19 35 din Legea nr. 409/2001 ci acelea din dreptul comun. Drept urmare, cum la data de 6 aprilie 2001 s-a încheiat procesul verbal de adjudecare definitivă a modulului IV pentru suma de 470.000.000 lei, în mod justificat creditoarea B.D.F.

a solicitat în baza noilor dispoziții ale codului de procedură civilă, pierderea dosarului execuțional nr. 4960/1995, către corpul executorilor bancari proprii, în vederea continuării procedurii executării silite imobiliare. Faptul că la termenul de la 26 iunie 2001, s-a prezentat în instanță și reprezentantul A.V.A.B., care a solicitat continuarea executării popririi, nu are nici o relevanță, din moment ce instanța de executare a respins justificat ținând cont de toate cele arătate, această cerere și a dispus totodată prin încheierea pronunțată la data menționată (26 iunie 2001) scoaterea dosarului de pe rol și trimiterea acestuia la executorii bancari ai B.D.F. prin continuarea vânzării modulelor II și III și distribuirea sumei de 470.000.000 lei realizată din vânzarea modulului IV.

Or, această încheiere este definitivă, așa cum rezultă din dispozitivul acesteia, și a devenit (întrucât nu se face dovada că a fost atacată cu recurs) și irevocabilă, astfel că, legat de acest aspect, se constată că, recurenta nu este în drept să mai invoce în raport de dispozițiile art. 491 C. proc. civ. (din vechea reglementare anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 138/2000) excepția de necompetență materială a Tribunalului Dâmbovița, care ar reveni, în ceea ce privește executarea silită și distribuirea prețului, în baza textului legal precizat, judecătoriei, pe raza căreia se află bunurile nemișcătoare, respectiv imobilele sau altei judecătorii aleasă de pârâți. În această situație nu pot fi reținute susținerile recurentei că procesele verbale de distribuire a prețului sunt nule, cu referire la art. 105 C. proc.

civ., deoarece, o asemenea situație putea fi eventual îndreptată numai, prin desființarea în recurs a încheierii din 26 iunie 2001, cale de atac neexercitată însă în speță. În ceea ce privește cererea, prin care recurenta a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de garanție imobiliară încheiate între creditoarele B.D.F. și C.B. cu debitoarea SC A.D. SRL se constată că instanța de fond a apreciat în mod corect că o asemenea cerere nu se încadrează în categoria acelora care atrag în conformitate cu dispozițiile art. 19 19 din Legea nr. 409/2001, pentru aprobarea O.U.G. nr. 51/1998, competența de soluționare în primă instanță a Curții de Apel și ca urmare a dispus respingerea acesteia cu motivarea că, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de garanție imobiliară este potrivit art. 111 C. proc.

civ., o acțiune de drept comun și ca atare competența de soluționare a acesteia în primă instanță, revine în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriei ca instanță de drept comun. În concluzie, cum potrivit celor arătate mai sus, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 19 35 din Legea nr. 409/2001 pentru aprobarea O.U.G. nr. 51/1998, recursul contestatoarei urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea A.V.A.S. împotriva sentinței nr. 224 din 4 octombrie 2001 a Curții de Apel Ploiești. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2004.