ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 130/2005

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 123 din 13 mai 2004, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6731/2003, în baza art. 25 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. a) și b) C. pen., a fost condamnată inculpata O.D.F. la o pedeapsă de 15 ani închisoare și pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale. A fost revocat beneficiul liberării condiționate a inculpatei din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată de Tribunalul Arad prin sentința penală nr. 390/2002. A fost contopită pedeapsa de 2 ani închisoare, cu pedeapsa de 15 ani închisoare și s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa de 15 ani închisoare și pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., pe o durată de 5 ani.

S-a dedus din pedeapsă perioada executată de inculpată de la 27 noiembrie 2002 la 3 martie 2004 și prevenția de la 18 februarie 2004 la zi. A fost prelungită arestarea preventivă a inculpatei până la 14 iunie 2004, inclusiv. Pe perioada și în condițiile art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. În baza art. 174, raportat la art. 175 lit. a) și b) C. pen., a fost condamnat inculpatul O.A. la 18 ani închisoare și pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale. Pe perioada și în condițiile art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.

Au fost menținute dispozițiile mandatului de arestare preventivă nr. 66 din 8 mai 2003 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad. În baza art. 26, raportat la art. 174 – art. 175 lit. a) și b) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.V.G. la: - 15 ani închisoare și pedeapsa complimentară a interzicerii, pe o durată de 5 ani, a drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen. Pe perioada și în condițiile art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. A fost dedusă prevenția inculpatului de la 8 mai 2003 la zi și a fost prelungită arestarea preventivă a acestuia până la data de 14 iunie 2004, inclusiv. În baza art. 26 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.E.

la: - 17 ani închisoare și pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei. Pe perioada și în condițiile art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. A fost dedusă din pedeapsă durata arestării preventive a inculpatului de la 10 iunie 2003 la zi și a fost prelungită măsura arestării preventive până la 14 iunie 2004 inclusiv. Au fost obligați inculpații, în solidar, să plătească părții civile I.Șt. despăgubiri materiale în sumă de 3000 Euro și 4000 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data punerii în executare a sentinței și 100.000.000 lei, respectiv 500.000.000 lei daune morale.

A fost obligat fiecare inculpat să plătească statului suma de 5.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că cetățeanul italian I.M. s-a stabilit în Arad în urmă cu 10 ani, desfășurând activități comerciale prin firma sa. Începând cu anul 2001, I.M. a întreținut relații de concubinaj cu inculpata O.D.F., care a investit mai multe sume de bani în firma acestuia, cei doi locuind împreună cu fiica inculpatei. În timp, relațiile dintre cei doi concubini s-au înrăutățit, întrucât inculpata a început să consume băuturi alcoolice și droguri, fapt ce a determinat condamnarea acesteia, la o pedeapsă de 2 ani închisoare. Întrucât cetățeanul italian i-a solicitat inculpatei să părăsească locuința, aceasta a luat legătura cu numitul D.D., un prieten din copilărie, căruia i-a cerut să-l lichideze pe I.M.

La începutul lunii mai 2002, inculpata a fost contactată de D.D., care a anunțat-o că „băieți lui sunt în Arad” și că poate trece la executarea victimei, dar ulterior inculpata a renunțat la serviciile acestuia, deoarece între timp l-a cunoscut pe inculpatul O.A. Inculpatul a fost de acord ca împreună cu „băieți lui” să-l execute pe cetățeanul italian în schimbul sumei de 12.000 dolari, data stabilită fiind 26 noiembrie 2002. În ziua respectivă, în jurul orei 16,00, inculpatul O.A. i-a comunicat inculpatei O.D.F. că executarea victimei va avea loc la locuința acesteia. În aceste condiții inculpata a dus fetița sa la locuința numitei A.C., aflată în apropierea depozitului, după care a plecat la locuința familiei G., de unde a revenit la locuința numitei A., în jurul orelor 20,00.

În data de 26 noiembrie 2002, la solicitarea inculpatului O.A., în jurul orelor 19,30, inculpații M.E. și C.V. s-au întâlnit și mai întâi s-au asigurat că victima este singură acasă, după ce au vorbit telefonic cu inculpata O.D.F. Inculpatul C.V. a parcat mașina la aproximativ 20 m de poarta de intrare în firmă, iar inculpatul O.A. a scos o geantă cu un pistol, după care împreună au intrat în locuința victimei. Inculpatul O.A. a tras asupra victimei, aflată în prima încăpere, mai mult focuri de armă, în urma cărora aceasta a căzut la pământ. La scurt timp inculpata O.D.F. a fost sunată la telefonul mobil de inculpatul O.A. și, la solicitarea acestuia, a ieșit din locuința numitei A. unde se afla.

Inculpatul O.A., care era însoțit de inculpatul M.E., i-a comunicat inculpatei O.D.F. că l-a împușcat pe I.M., dar i-a solicitat să-i însoțească în locuința victimei, întrucât nu era sigur că aceasta decedase. Inculpata O.D.F. a dat curs solicitării, astfel că cei trei s-au întors în locuință, unde inculpatul O.A. a mai tras două focuri de armă asupra victimei, după care i-a cerut inculpatei banii promiși. Inculpata O.D.F. i-a predat inculpatului O.A. sumele de 3.000 Euro, 4.000 dolari S.U.A. și 100 milioane lei, drept răsplată pentru fapta săvârșită timp în care ceilalți coinculpați au adunat de pe jos tuburile de la gloanțele trase și au șters urmele care ar fi putut conduce la identificarea lor.

Apoi, inculpatul O.A. a transportat-o pe inculpata O.D.F. la locuința familiei G., unde inculpatei i s-a făcut rău, aceasta comunicându-le celor din casă că victima este decedată. Raportul de expertiză fizico-chimică efectuat în cauză a stabilit că victima a fost împușcată cu cartușe de pistol de 9 mm, urmele evidențiind că asupra victimei s-a tras în două rânduri, de la distanțe diferite. Partea vătămată I.Șt., fiul victimei s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 50.000 Euro daune materiale și 150.000 Euro daune morale. Probele administrate în cauză au demonstrat că prejudiciul material cauzat părții vătămate este de 3.000 Euro, 4.000 dolari S.U.A. și 100 milioane lei, sume achitate de inculpată pentru uciderea victimei și care au fost date din banii acesteia.

Având în vedere că prin moartea tatălui său în împrejurările arătate, fiului victimei i s-a cauzat o puternică suferință psihică, instanța i-a obligat pe inculpați, în solidar, să-i plătească acestuia suma de 500 milioane lei daune morale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel toți inculpații care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând achitarea, în condițiile art. 11 pct. 2 lit. a), referitor la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și susținând că nu au comis fapta pentru care au fost condamnați. Prin decizia penală nr. 329/ A din 23 septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. 4217/2004, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații O.A., M.E., C.V.G.

și O.D.F. A fost dedusă arestarea preventivă a inculpaților M.E., C.V.G. și O.D.F., de la 13 mai 2004 la 23 septembrie 2004 și a fost menținută starea de arest a acestora. A fost obligat apelantul inculpat M.E. la plata sumei de 900.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, s-a dispus a fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Au fost obligați apelanții inculpați O.A., C.V.G. și O.D.F. să plătească statului câte 500.000 lei fiecare, cu titlul de cheltuieli judiciare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpații C.V.G., M.E. și O.A. care au invocat cazurile de casare, prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18, pct. 17 și pct. 14 C. proc.

pen. și care au criticat hotărârea sub următoarele aspecte: - recurentul C.V.G. a solicitat casarea hotărârii atacate, invocând unele aspecte contradictorii rezultate din administrarea probatoriilor, favorabile opiniei sale și concluziilor de achitare, susținute prin apărător; - recurentul M.E. a solicitat în principal, achitarea sa în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., într-un prim subsidiar schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen., iar într-un al doilea subsidiar redozarea pedepsei, în raport de circumstanțele sale personale; - recurentul O.A., prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat, redozarea pedepsei aplicate cu orientarea cuantumului acesteia spre minimul special prevăzut de textul incriminator.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată următoarele: Din probatoriile administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești se confirmă situația de fapt reținută prin actul de inculpare, în sensul că inculpații recurenți, la instigarea coinculpatei O.D.F., au suprimat viața victimei I.M., prin împușcarea acesteia, aflându-ne de fapt în fața unei execuții comandate, de tip mafiot. Pentru a-și rezolva diferendele financiare și sentimentale cu concubinul său I.M., inculpata O.D.F.

a conceput un plan de suprimare a vieții acesteia, urmărind astfel să-și recupereze o sumă importantă de bani, pe care a pretins că a investit-o, fără acte doveditoare, în afacerile acestuia și să rezolve totodată și incertitudinea păstrării domiciliului, victima amenințând-o în repetate rânduri că o va alunga, datorită faptului că era consumatoare de droguri și băuturi alcoolice. Contactat de inculpată, O.A. a consimțit să-l ucidă pe I.M. prin împușcare, în schimbul sumei de 12.000 dolari S.U.A. În realizarea planului infracțional, inculpatul O.A., a solicitat concursul coinculpaților C.V.G. și M.E., cărora le-a detaliat modul de operare și împreună cu care s-a deplasat la locul comiterii faptei.

Existența înțelegerii anterioare între coinculpați este confirmată de declarațiile coinculpatei O.D.F., de traficul telefonic efectuat pe durata apropiată comiterii infracțiunii, de declarația martorului R.P.D. care a identificat în trafic autoturismul inculpatului C.V., în timp ce urmărea autoturismul victimei și de declarațiile inculpaților M.E. și C.V.G. Este adevărat că, inculpatul C.V. a încercat să-și schimbe poziția procesuală, sub motivul că, implicarea sa s-a datorat dorinței coinculpatului M.E. de a se răzbuna pe el, însă inculpatul nu a putut explica în nici un fel neconcordanța declarațiilor și elementele de amănunt privitoare la faptă, cunoscute și precizate în depozițiile date, care nu aparține decât unui participant direct.

În susținerea recursului, inculpatul C.V.G. a invocat doar elemente colaterale, cum ar fi nedovedirea unei „contribuții hotărâtoare” la săvârșirea infracțiunii, apreciind că simpla deplasare cu mașina în zona câmpului infracțional nu ar reprezenta înlesnire sau ajutor dat autorului; totodată, a pretins că ar fi împrumutat autoturismul inculpatului O.A., deci că acesta l-ar fi urmărit, probabil, pe I.M. în trafic, precum și unele scăpări nesemnificative în activitatea de urmărire penală, cum ar fi aducerea sa fără șireturi la pantofi la recunoașterea din grup. Aceste susțineri sunt vădit pro forma, inculpatul C.V.G. neputând să răstoarne, potrivit dispozițiilor art. 66 alin. (2) C. proc. pen., probele ce-l incriminează.

Înalta Curte, constată că invocarea nevinovăției de către inculpatul C.V.G. contrazice nesusținut probatoriile administrate în cauză. Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile. De altfel, lipsa de consistență a motivelor de recurs susținute de inculpatul C.V.G. se poate decela și din atitudinea pe care a adoptat-o în raport de situația procesuală a celorlalți coinculpați. Inculpatul C.V.G. a invocat pretinsa părtinire manifestată de organele de anchetă față de autorul omorului, fără a se cantona la probele ce atestă participarea sa la săvârșirea actului criminal.

Este irelevant pentru instanța de recurs faptul că un inculpat se sustrage urmăririi penale și judecății (inculpatul O.A.), deoarece fiecare dintre participanți la săvârșirea infracțiunii răspunde în nume personal și în raport de propria sa contribuție. Cu privire la recursul inculpatului M.E., Înalta Curte, apreciază că, participarea acestuia la săvârșirea infracțiunii dedusă judecății este pe deplin dovedită prin depozițiile personale și ale coinculpatului C.V.G., precum și prin relatările inculpatei O.D.F. care a destăinuit, atât planul infracțional, cât și numele participanților, mai multor persoane, printre care martorii G.V., A.C. și L.R. De altfel, până la momentul confruntării cu coinculpatul C.V.G., inculpatul M.E.

a făcut o recunoaștere completă asupra participării sale la omor, revenind ulterior în mod inexplicabil. Mai trebuie observat faptul că, subsidiarele invocate de inculpatul M.E. atestă, indirect, implicarea sa în faptele deduse judecății, deoarece, atâta vreme cât se consideră nevinovat, nu are nici o logică cererea și disponibilitatea sa de a răspunde pentru faptă, sub altă încadrare juridică sau într-o altă dimensiune a sancțiunii. Cererea inculpatului M.E. de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen., implică dovedirea împrejurării că între el și ceilalți inculpați nu ar fi existat o înțelegere prealabilă, iar participarea sa ulterioară, deși conștientă, ar fi vizat numai un ajutor pentru păstrarea folosului infracțiunii.

Recurentul nu a indicat însă ce elemente de fapt ar putea forma convingerea instanței că s-ar impune o asemenea schimbare de încadrare juridică iar, din oficiu, nu se constată elemente probatorii care, să susțină poziția acestuia. Atât recurentul M.E. (în subsidiar), cât și recurentul – inculpat O.A., prin apărătorul desemnat din oficiu, au solicitat reindividualizarea pedepselor, în sensul diminuării cuantumului acestora spre limita minimă prevăzută de textul incriminator. În operațiunea de individualizare a pedepselor instanțele, potrivit dispozițiilor art. 72 C. pen., analizează complexitatea pericolului social al faptei deduse judecății, elementele subiective și obiective ce au condus la săvârșirea infracțiunii, personalitatea făptuitorilor și necesitățile procesului de reeducare și resocializare.

De asemenea, se are în vedere impactul social produs de infracțiune și poziția adoptată de infractori în raport de faptele săvârșite. În speță, este evident că inculpații au acționat sub impulsul unui interes material și au acceptat suprimarea vieții victimei ca pe un serviciu remunerat. Inculpații nu au manifestat nici un moment regrete pentru fapta săvârșită, iar pe parcursul procesului penal, nu au fost preocupați decât de zădărnicirea eforturilor justiției de a-i trage la răspundere. În alt plan, cel social, fapta inculpaților a oripilat o comunitate importantă de oameni, inducând un sever sentiment de insecuritate, prin modul atroce în care s-a putut comite o crimă comandată. În consecință, Înalta Curte constată că pedepsele au fost judicios individualizate, neexistând elemente care să pună la îndoială justețea opiniei judecătorilor de la instanțele de fond și apel.

Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b 2 ) C. proc. pen.; Va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.E., C.V.G. și O.A. împotriva deciziei penale nr. 329/ A din 23 septembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara. Potrivit art. 385 17 alin. (4) C. pen., raportat la art. 383 alin. (2) și art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce din pedepsele aplicate inculpaților, timpul arestării preventive, de la 8 mai 2003 la 10 ianuarie 2005, pentru C.V.G. și de la 10 iunie 2003 la 10 ianuarie 2005 pentru M.E. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.: - va obliga pe recurenții inculpați M.E. și O.A. să plătească statului sumele de câte 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care sumele de câte 600.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției; - va obliga pe recurentul inculpat C.V.G.

să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.E., C.V.G. și O.A. împotriva deciziei penale nr. 329/ A din 23 septembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara. Deduce din pedepsele aplicate inculpaților, timpul arestării preventive de la 8 mai 2003 la 10 ianuarie 2005, pentru C.V.G. și de la 10 iunie 2003 la 10 ianuarie 2005, pentru M.E. Obligă pe recurenții inculpați M.E. și O.A. să plătească statului suma de câte 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de câte 600.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă pe recurentul inculpat C.V.G. să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 ianuarie 2005.