ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3185/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 11 aprilie 2003 W.P.C. a

chemat în judecată pe M.I. pentru revendicarea apartamentului nr. 6 din

imobilul situat în Municipiul București, și evacuarea pârâtei din locuința

revendicată.

Judecătoria sectorului 2 București,

prin sentința civilă nr. 5413 din 6 iunie 2002, a respins, ca nefondată,

acțiunea.

Tribunalul București, secția a III –

a civilă, prin decizia nr. 1682 din 19 septembrie 2002, a respins, ca nefondat,

apelul reclamantului.

Curtea de Apel București, secția a

IV – a civilă, prin decizia nr. 389 din 24 februarie 2003, a admis recursul

reclamantului și, reformând soluția recurată, a admis acțiunea în parte,

referitor la revendicarea terenului, cu motivarea că pârâta a cumpărat

apartamentul din litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, dar că, fiind un

subdobânditor de rea-credință, nu are protecția Legii nr. 10/2001. Oricum,

compararea titlurilor de proprietate, invocate de părți, de preferință titlului

reclamantului.

La data de 23 februarie 2004,

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, a introdus recurs în anulare, solicitând reformarea soluției prin

care a fost admisă acțiunea în revendicare a bunului, în sensul respingerii

acesteia, ca nefondată.

În motivarea recursului în anulare

s-a susținut că, devreme ce, titlul pârâtei nu a fost anulat pe cale

judecătorească, își păstrează efectul translativ de proprietate, protejat de

Legea nr. 10/2001 și dreptul comunitar. Întrucât operațiunea de cumpărare a

titlurilor din litigiu, fiind străină de natura pricinii, nu poate înlătura

acest efect, se impune concluzia că soluția criticată a fost pronunțată cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat în sensul art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.(text în vigoare la data când hotărârea atacată a devenit irevocabilă),

o soluționare greșită a cauzei pe fond. Totodată această hotărâre este și vădit

netemeinică.

Recursul în anulare este întemeiat.

Actele de înstrăinare efectuate în

temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, și cu deplina

respectare a condițiilor legii până la apariția Legii nr. 213/1998 (24

noiembrie 1998) au beneficiul deplin al protecției Legii nr. 10/2001, cu modificările

ulterioare, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte

(pct. 46.3 din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003, publicate în M. Of.

partea I, nr. 324 din 14 mai 2003).

Întrucât, în speță, actul de

înstrăinare opus de pârâtă, contractul de vânzare nr. 204 din 30 septembrie

1996, are ca temei Legea nr. 112/1995, iar, judecătorește, nu a fost declarat

nul (pentru violarea legii),

ipso iure

a transferat în patrimoniul

subdobânditorului dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.

Compararea titlurilor este,

într-adevăr, străină de natura pricinii și nu poate înlătura beneficiul deplin

al protecției dreptului de proprietate, astfel dobândit, beneficiu prevăzut de

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a drepturilor omului (art. 1 din Primul

Protocol adițional), ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (publicată în

M. Of. partea I nr. 135 din 31 mai 1994).

Așa fiind soluția criticată se

verifică a fi esențial nelegală, considerent pentru care recursul în anulare va

fi admis așa cum a fost formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei civile nr. 389 din 24 februarie 2003 a Curții de

Apel București, secția a IV – a civilă.

Casează decizia recurată în sensul

că respinge recursul declarat de reclamantul W.P.C. împotriva deciziei civile

nr. 1682/A din 19 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III – a

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2005.