ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5896/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1988 din 19

septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, a respins ca

nefondat recursul declarat de pârâta D.I., împotriva deciziei nr. 953 din 14

mai 2003 a Tribunalului București, secția a III–a civilă, care, la rândul său a

admis apelul formulat de reclamanta D.A. împotriva sentinței civile nr. 9607

din 22 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București și evocând fondul

cauzei, a admis acțiunea, obligând-o pe pârâtă să-i lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie imobilul din București.

S-a reținut că, în mod greșit prima

instanță a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, în condițiile în

care nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice aplicarea, după intrarea

sa în vigoare, a dispozițiilor art. 480 C. civ. și introducerea unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Astfel, se mai arată, chiar dacă

titlul de proprietate al pârâtei a fost obținut cu bună-credință și nu poate fi

constatată nulitatea absolută a acestuia, în cadrul acțiunii în revendicare

întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., instanța are obligația să compare

titlurile părților iar tribunalul în mod corect, îndeplinind această obligație,

a dat preferință titlului reclamantei.

Împotriva deciziei susmenționate, D.I.,

pârâtă în cauză, a formulat, la 11 martie 2004, contestație în anulare,

întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., susținând că instanța a omis

să cerceteze motivul de casare ce viza aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii

nr. 10 /2001.

La termenul din 13 mai 2004,

contestatoarea a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 47 pct. 1

din Legea nr. 10/2001, conform cărora prevederile acestei legi sunt aplicabile

și în cazul acțiunilor în curs de judecată, solicitând suspendarea judecării

cauzei până la soluționarea acestei excepții de către instanța de contencios

constituțional.

Prin încheierea din 13 mai 2004,

Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, a respins cererea ca nefondată

reținând, în acord cu prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, că

dispoziția legală atacată nu este determinantă pentru soluționarea cauzei, iar

conformitatea acesteia cu prevederile legii fundamentale a mai fost examinată

de Curtea Constituțională și în alte cauze, excepțiile fiind respinse.

La 31 mai 2004, D.I. a atacat cu

recurs susmenționata încheiere, susținând în esență că prin aceasta, instanța a

încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, prevederi legale care o obligau să

suspende soluționarea cauzei și să înainteze dosarul instanței de contencios

constituțional.

Recursul este inadmisibil urmând a

fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 23 alin.

(1) și (4) din Legea nr. 47/1992, în redactarea în vigoare înaintea republicării

acesteia, la 16 iulie 2004, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești, privind neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare, de care depinde soluționarea cauzei.

Sesizarea Curții Constituționale, se

dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de

neconstituționalitate, printr-o încheiere, ce va cuprinde punctele de vedere

ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile

depuse de părți.

Potrivit alin. (6) al aceluiași

text, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1),

(2) sau (3), instanța o va respinge, printr-o încheiere motivată, fără a mai

sesiza Curtea Constituțională.

Textul nu prevede posibilitatea

atacării pe cale separată a unei atari încheieri, care intră în categoria

încheierilor premergătoare preparatorii.

Astfel, chiar dacă încheierile de

ședință au ele însele caracterul unei hotărâri judecătorești, întrucât preced

în mod firesc hotărârea finală, acestea nu pot fi atacate decât odată cu fondul

cauzei, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății, în

acest sens fiind dispozițiile art. 282 alin. (2) coroborat cu art. 299 C. proc.

civ., texte ce consacră regula inadmisibilității atacării separate a

încheierilor premergătoare.

În consecință, recursul urmează a fi

respins, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca inadmisibil recursul

declarat de contestatoarea D.I. împotriva încheierii din 13 mai 2004 a Curții

de Apel București, secția a IV–a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iulie 2005.