ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5896/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 1988 din 19 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta D.I., împotriva deciziei nr. 953 din 14 mai 2003 a Tribunalului București, secția a III–a civilă, care, la rândul său a admis apelul formulat de reclamanta D.A. împotriva sentinței civile nr. 9607 din 22 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București și evocând fondul cauzei, a admis acțiunea, obligând-o pe pârâtă să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul din București. S-a reținut că, în mod greșit prima instanță a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, în condițiile în care nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice aplicarea, după intrarea sa în vigoare, a dispozițiilor art. 480 C. civ.

și introducerea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun. Astfel, se mai arată, chiar dacă titlul de proprietate al pârâtei a fost obținut cu bună-credință și nu poate fi constatată nulitatea absolută a acestuia, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., instanța are obligația să compare titlurile părților iar tribunalul în mod corect, îndeplinind această obligație, a dat preferință titlului reclamantei. Împotriva deciziei susmenționate, D.I., pârâtă în cauză, a formulat, la 11 martie 2004, contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., susținând că instanța a omis să cerceteze motivul de casare ce viza aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10 /2001.

La termenul din 13 mai 2004, contestatoarea a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 47 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, solicitând suspendarea judecării cauzei până la soluționarea acestei excepții de către instanța de contencios constituțional. Prin încheierea din 13 mai 2004, Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, a respins cererea ca nefondată reținând, în acord cu prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, că dispoziția legală atacată nu este determinantă pentru soluționarea cauzei, iar conformitatea acesteia cu prevederile legii fundamentale a mai fost examinată de Curtea Constituțională și în alte cauze, excepțiile fiind respinse.

La 31 mai 2004, D.I. a atacat cu recurs susmenționata încheiere, susținând în esență că prin aceasta, instanța a încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, prevederi legale care o obligau să suspende soluționarea cauzei și să înainteze dosarul instanței de contencios constituțional. Recursul este inadmisibil urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (4) din Legea nr. 47/1992, în redactarea în vigoare înaintea republicării acesteia, la 16 iulie 2004, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei.

Sesizarea Curții Constituționale, se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere, ce va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Potrivit alin. (6) al aceluiași text, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța o va respinge, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională. Textul nu prevede posibilitatea atacării pe cale separată a unei atari încheieri, care intră în categoria încheierilor premergătoare preparatorii.

Astfel, chiar dacă încheierile de ședință au ele însele caracterul unei hotărâri judecătorești, întrucât preced în mod firesc hotărârea finală, acestea nu pot fi atacate decât odată cu fondul cauzei, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății, în acest sens fiind dispozițiile art. 282 alin. (2) coroborat cu art. 299 C. proc. civ., texte ce consacră regula inadmisibilității atacării separate a încheierilor premergătoare. În consecință, recursul urmează a fi respins, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatoarea D.I. împotriva încheierii din 13 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iulie 2005.