ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 39/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

20 martie 2003, reclamanții G.X. și G.I. au chemat în judecată Guvernul

României și Consiliul Județean Constanța, solicitând anularea poziției nr. 314

din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 904/2002, referitoare la imobilul teren și

construcție, situat în municipiul Mangalia, județul Constanța.

În motivarea cererii lor,

reclamanții au arătat că prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

s-a constatat dreptul lor de proprietate asupra imobilului în discuție, că

și-au transcris acest drept și că au fost puși în posesie, prin dispoziția

Primarului municipiului Mangalia, nr. 105 din 22 iulie 1998.

Cu toate acestea, au fost

împiedicați să-și exercite acest drept, întrucât, în mod abuziv, prin H.G. nr. 904/2004,

Guvernul României a atestat apartenența imobilului, la domeniul public al

județului Constanța.

În cauză, au formulat cerere

de intervenție în interesul Guvernului României, Ministerul Administrației și

Internelor, precum și Muzeul de Arheologie C., Mangalia.

Prin sentința civilă nr. 1849

din 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a respins acțiunea, reținând pentru aceasta, că reclamanții nu

au făcut dovada pozitivă a unui titlu de proprietate, hotărârea judecătorească

invocată, respectiv sentința civilă nr. 668/1997, fiind pronunțată într-o

acțiune în constatare și nicidecum de realizare a dreptului.

Considerând această hotărâre,

ca fiind nelegală și netemeinică, reclamanții G.X. și G.I. au declarat recurs,

motivat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

Recurenții au susținut că

hotărârea Curții de Apel București este contradictorie și se întemeiază pe

motive străine de natura pricinii, fiind evidentă preluarea concluziilor

deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 2597/2003, pronunțată într-o altă cauză,

având ca obiect revendicarea imobilului în discuție și prin care s-a reținut că

reclamanții nu au făcut dovada pozitivă a unui titlu de proprietate.

Nu numai că o asemenea

concluzie este străină pricinii ce face obiectul cauzei de față, dar ea este în

opinia recurenților, contrazisă de dovezile administrate, respectiv hotărârea

definitivă și irevocabilă a Judecătoriei Mangalia, prin care s-a constatat că

sunt proprietarii imobilului; decizia Primarului municipiului Mangalia, de

punere în posesie, precum și dovada plății neîntrerupte a impozitelor pe

perioada 1997 - 2003 și care au fost înlăturate nejustificat de instanța

fondului.

În fine, recurenții au

criticat soluția Curții de Apel București, și pentru faptul că în lipsa

dovezilor care să ateste că statul ar fi deținut cu titlu valabil, bunul

respectiv, a confirmat atestarea acestuia la domeniul public, încălcând, astfel,

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Analizând legalitatea și

temeinicia sentinței pronunțate, în raport cu criticile formulate, urmează a se

reține că acestea sunt întemeiate.

Prin H.G. nr. 904/2002, Anexa

nr. 1 poziția 314, imobilul construcție și teren, situat în Mangalia, județul

Constanța, a fost atestat ca aparținând domeniului public al județului

Constanța.

Contestând această hotărâre,

reclamanții au invocat și dovedit, atât interesul legitim derivat din faptul că

autorul lor a deținut în proprietate, imobilul în discuție, cât și aparența de

drept confirmată prin sentința civilă nr. 668/1997, a Judecătoriei Mangalia,

prin care s-a constatat că sunt proprietarii imobilului. Mai mult, această

sentință a stabilit cu autoritate de lucru judecat, împrejurarea că dreptul de

proprietate al autorului reclamanților nu a încetat nici un moment, de la data

dobândirii lui.

Pe de altă parte, această

hotărâre a produs efecte juridice, ea devenind opozabilă

ergo omnes

din

momentul transcrierii în registrul de transcripțiuni și concretizată prin

dispoziția Primarului municipiului Mangalia nr. 105/1998, de punere în posesie.

Împrejurarea că în cadrul

unui proces în revendicare pentru imobilul în discuție, s-a reținut că

reclamanții nu au făcut dovada pozitivă a dreptului de proprietate, concluzie

însușită și folosită drept argument în soluția de respingere a acțiunii

promovate de reclamanți în contencios administrativ, este nerelevantă.

Aceasta, întrucât ea

aparține unei cauze cu obiect diferit de cel al litigiului de față și în care

se analizează legalitate emiterii unei hotărâri de Guvern, în raport cu

dispozițiile Legii nr. 213/2004 care stabilesc imperativ condițiile în care se

poate determina apartenența unui bun la domeniul public.

În conformitate cu

dispozițiile art. 6 din actul normativ enunțat: „fac parte din domeniul public

și privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, și bunurile

dobândite de stat, în perioada 6 martie 1995 - 22 octombrie 1999, dacă au

intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil”.

Or, sub acest aspect, în

cauză nu s-a administrat nici o probă care să confirme că imobilul respectiv ar

fi fost deținut de stat, în baza unui titlu valabil.

Astfel fiind, și cum

reclamanții și-au dovedit atât interesul, cât și aparența de drept, în

promovarea acțiunii, soluția de menținere a H.G. nr. 904/2002 este vădit

nelegală și netemeinică, echivalând prin efectele sale, cu o expropriere

abuzivă.

În raport cu aceste

considerente și având în vedere dispozițiile art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

G.I. și de G.X., împotriva sentinței civile nr. 1849 din 5 noiembrie 2003 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

în fond, admite acțiunea.

Anulează parțial H.G. nr. 904/2002,

și anume, poziția nr. 314 din Anexa nr. 1.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 ianuarie 2005.