ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4794/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 19 octombrie 2000, G.X. și G.I.N. au chemat în judecată Muzeul de Arheologie „Callatis” Mangalia pentru revendicarea imobilului din Mangalia, și obligarea pârâtului să-i plătească contravaloarea lipsei de folosință a bunului începând de la 1 noiembrie 1997. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 624 din 10 noiembrie 2004 a admis în parte acțiunea, obligând pe pârât să le restituie reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu compus din construcții și 300 mp teren, iar, totodată, să le plătească suma de 139.950.000 lei reprezentând daune pentru lipsa de folosință a bunului în perioada 1 noiembrie 1997–30 noiembrie 2001. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 239 din 15 decembrie 2003 a admis apelul pârâtului și, schimbând în întregime sentința, a respins, ce nefondată acțiunea.

A respins, ca nefondat apelul reclamanților. Soluția în apel a fost motivată în sensul că imobilul în litigiu este un bun domenial inalienabil, iar titlul invocat de reclamanți, sentința civilă nr. 668/1997 a Judecătoriei Mangalia, este insuficient pentru a justifica admiterea acțiunii. Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs bazat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia au arătat, în esență, că soluția respingerii acțiunii a fost dată cu încălcarea dreptului lor de proprietate, stabilit prin sentința civilă nr. 668/1998 a Judecătoriei Mangalia, rămasă definitivă și irevocabilă. Totodată, a fost ignorată împrejurarea că pârâtul n-a făcut dovada că bunul este apartenent domeniului public.

Au cerut admiterea acțiunii și majorarea cuantumului daunelor interese. Recursul este întemeiat după cum urmează: În sensul art. 6 alin. (6) din Legea nr. 213/1998, apartenența unui bun la domeniul public sau la domeniul privat are ca premisă calitatea acestuia de a fi bun domenial. Împrejurarea că bunul este folosit de către stat, creându-se astfel doar aparența că bunul este domenial, nu poate fi suficientă pentru a constitui un titlu de proprietate. Este necesar ca în afara criteriilor enunțate de textul menționat pentru stabilirea apartenenței bunului la domeniul public, să se facă dovada că el a fost dobândit de stat sau de către o unitate administrativ teritorială prin modurile prevăzute de lege.

Or, în speță, pe lângă că n-a fost probată dobândirea bunului de către pârât prin modurile prevăzute de lege, dar nici afectațiunea (destinația) acestuia de a servi unei utilități publice nu a fost dovedită că există (ca un criteriu esențial și elementar pentru stabilirea apartenenței bunului la domeniul public). Dimpotrivă, probele dosarului relevă că bunul este un sediu administrativ și nu o unitate muzeală și că, în baza sentinței civile nr. 668/1997 a Judecătoriei Mangalia, admisă definitiv și irevocabilă, aparține patrimoniului reclamanților. Așa fiind, soluția în primă instanță, de retrocedare a imobilului cu plata echivalentului lipsei de folosință în intervalul de timp de la 1 noiembrie 1997 la 30 iunie 2001, în limita cuantumului unor daune, just apreciat, se verifică a fi legală și temeinică.

Ca urmare, se impune admiterea recursului și reformarea deciziei din apel în sensul păstrării celor hotărâte de către prima instanță. În baza art. 274 C. proc. civ., pârâtul urmează a fi obligat să plătească reclamanților cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții G.X. și G.I.N. împotriva deciziei nr. 239/C din 15 decembrie 2003 a Curții de Apel Constanța. Casează decizia recurată și pe fond menține sentința nr. 624 din 10 septembrie 2001 a Tribunalului Constanța. Obligă pe pârât să plătească reclamanților suma de 12.050.000 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2005.