ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5421/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5421/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1132 din 12

iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Mangalia s-a dispus după cum urmează:

S-a respins în totalitate acțiunea

civilă, formulată de reclamanții D.N., P.E., D.R.C. și D.C. împotriva pârâților

Consiliul Local Mangalia, G. RA Mangalia, SC E. SRL Mangalia, SC S. SRL

Mangalia, P.D., P.P., B.M., C.A., C.M., Primăria Mangalia reprezentantă prin

primar, C.R. și C.S., având drept capete de cerere: nulitatea contractelor de

locațiune încheiate între Consiliul Local Mangalia și pârâtele SC E. SRL

Mangalia și SC S. SRL Mangalia; nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâta G. RA Mangalia cu pârâții persoane fizice; nulitatea

sentinței civile nr. 29 din 8 ianuarie 1969 a Judecătoriei Constanța și a

deciziei civile nr. 226/1969 a Tribunalului Constanța; nulitatea mențiunilor de

evidență imobiliară; recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților;

obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților

imobilul situat în Mangalia; evacuarea pârâtelor SC E. SRL Mangalia și SC S.

SRL Mangalia; revenirea pârâților persoane fizice la calitatea de chiriași;

instituirea sechestrului judiciar asupra imobilului în litigiu; cheltuieli de

judecată.

S-a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților.

S-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Consiliului Local Mangalia.

Prin decizia civilă nr. 1008 din 5

aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, s-a dispus după

cum urmează:

S-a admis apelul declarat de

apelanții-reclamanți D.N., D.C., P.E. și D.R.C. împotriva sentinței civile nr.

1132 din 12 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Mangalia în dosarul civil

2363/1996, în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul Local Mangalia,

Primăria Mangalia prin primar, G. RA Mangalia, SC C. MV SCV SRL, SC S. SRL

Mangalia, P.D., P.P., B.M., C.A., C.R. și C.S.

S-a schimbat în parte sentința

civilă atacată în sensul că admite în parte acțiunea reclamanților.

Au fost obligați pârâții Consiliul

Local Mangalia, Primăria Mangalia, G. RA Mangalia, SC C. MV SCV SRL și SC S.

SRL Mangalia să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în Mangalia, compus din teren în suprafață de 175,65 mp și construcție

formată din pivniță, parter, etajul 1 și 2, mansardă.

S-au menținut restul dispozițiilor

sentinței atacate referitoare la respingerea cererilor de constatare a

nulității absolute a contractelor de locațiune încheiate cu pârâtele SC S. SRL

Mangalia și SC C. MV SCV SRL, a contractelor de vânzare-cumpărare având ca

titulari pe pârâții P.D., P.P., C.A., C.M., B.M., C.R. și C.S., a constatării

nulității sentinței civile nr.29/1969 a Judecătoriei Constanța și a deciziei

civile nr. 226/1969 a Tribunalului Constanța și a mențiunilor de evidență

imobiliară.

Prin decizia civilă nr. 291 din 7

martie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, s-a admis

excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, s-au admis recursurile

declarate de reclamanții D.N., P.E., D.R.C., D.C. și de pârâții RA G. SA

Mangalia, Consiliul local al Municipiului Mangalia, C.R. și C.S., împotriva

deciziei civile nr. 1008 din 25 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul

Constanța, secția civilă. S-au casat atât decizia cât și sentința primei

instanțe, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, în primă instanță,

la Tribunalul Constanța.

Instanța de recurs a reținut că

tribunalului îi revenea competența de soluționare a cauzei în primă instanță

față de data introducerii acțiunii, 25 octombrie 1996 și valoarea imobilului.

Rejudecând cauza, Tribunalul

Constanța, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 504 din 15 aprilie

2004, dispunând după cum urmează:

S-a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare.

S-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Consiliului Local Mangalia.

S-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanții D.N., P.E., D.R.C., D.C., în contradictoriu cu

Consiliul Local Mangalia, Primăria Municipiului Mangalia prin primar,

S.P.A.D.P.P. Mangalia, C.R., C.S., P.D., B.M., P.P., C.M., SC C. MV SCV SRL și

SC S. SRL.

Au fost obligați pârâții să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

Mangalia, județul Constanța, compus din teren în suprafață de 175,65 mp și

construcție formată din pivniță, parter, etaj 1 și 2 și mansardă.

S-a constatat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare:

- nr. 1910 din 17 decembrie 1991,

încheiat între G. RA Mangalia și C.M.;

- nr. 1505 din 26 noiembrie 1991,

încheiat între G. RA Mangalia și P.D.;

- nr. 1504 din 13 decembrie 1991,

încheiat între G. RA Mangalia și C.A.;

- nr. 2446 din 5 februarie 1992,

încheiat între G. RA Mangalia și A.C.;

S-au respins celelalte capete ale

cererii de chemare în judecată.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța a avut în vedere actele dosarului, față de care a reținut următoarele:

După trimiterea cauzei spre

rejudecare, reclamanții nu au modificat obiectul cererii de chemare în

judecată, nu au renunțat la cererile formulate și nici nu au formulat cereri

noi.

Modificări au survenit cu privire la

părțile din proces având în vedere înstrăinările ulterioare ale unor părți din

imobil și reorganizarea suferită de G. RA Mangalia, astfel:

În locul pârâtului G. RA Mangalia a

intervenit ca pârât S.P.A.D.P.P. Mangalia. Prin Hotărârea nr. 11 din 29

ianuarie 2003 a Consiliului Local Mangalia activitățile, pasivul și activul G.

RA Mangalia au fost preluate de acest serviciu, unitate cu personalitate

juridică. În acest context, se constată că a avut loc o transmitere a

drepturilor procedurale.

Pârâta C.A. a înstrăinat

apartamentul pe care-l deținea în imobilul în discuție numitei C.R., prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 47216/1994 transcris sub nr.

37855/1994. C.R. la rândul ei, a înstrăinat același bun soților C.R. și C.S.,

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1884 din 7 aprilie

2000.

De asemenea, C.R. și S. au cumpărat

și apartamentul ce a aparținut pârâtului A.C. conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36762 din 22 august 1995.

Contractul de închiriere nr. 6219

din 27 octombrie 1995 încheiat între G. RA Mangalia și SC E. SRL Mangalia, a

fost cesionat către SC C. MV SCV SRL Mangalia conform adresei nr. 4301 din 6

mai 1996. Drept urmare, spațiul locativ cu altă destinație în suprafață de

60,93 mp situat la parterul imobilului litigios a fost închiriat către SC C. MV

SCV SRL cu contractul de închiriere înregistrat sub nr. 6931 din 3 august 1998.

Locul pârâtei SC E. SRL Mangalia a fost luat de SC C. MV SCV SRL.

Consiliul Local Mangalia a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare formulată numai de o parte din coindivizari.

Excepția lipsei calității procesual

pasive este nefondată întrucât acest pârât are calitate procesuală pe capătul

de cerere privind constatarea nulității contractelor de locație pentru spațiile

cu destinație comercială, deoarece este parte în aceste contracte.

De asemenea, are calitate procesuală

pasivă în prezenta cauză, având în vedere că potrivit Legii 215/2001 privind

administrația publică locală, este organul care decide cu privire la bunurile

aparțin localității. Imobilul a fost în domeniul privat al localității

Mangalia. Parțial s-a înstrăinat persoanelor fizice, pârâții, prin mandatarul

G. RA Mangalia iar o altă parte, spațiile cu o altă destinație de la parter,

sunt în continuare în domeniul privat al localității și sunt în administrarea

Serviciului Public de Administrare a domeniul public și privat Mangalia.

Și excepția inadmisibilității acțiunii

în revendicare formulată numai de o parte din coindivizari este nefondată,

întrucât acțiunea a fost formulată de toți succesorii autorilor T.D. și P.D.

Când s-a declanșat litigiului,

reclamantul D.C. l-a împuternicit pe reclamantul D.N. să-l reprezinte înaintea

organelor puterii sau administrației de stat în legătură cu revendicarea unor

imobile, procură autentificată sub nr. 34212 din 6 august 1993. Din modul de

redactare rezultă că aceasta este o procură generală. Și ceilalți reclamanți

D.R.C. și P.E., cu procură autentificată sub nr. 20540 din 13 mai 1993 i-au dat

mandat general de reprezentare reclamantului D.N. Ambele procuri sunt

anterioare formulării acțiunii, 1996. P.E. și D.R.C. i-au dat lui D.N. și

procură generală autentificată sub nr. 1947 din 6 septembrie 1996 (data

anterioară înregistrării acțiunii, 25 octombrie 1996). D.C. a retras procura

dată lui D.N. la 23 august 1998. Având în vedere prevederile art. 71-72 C.

proc. civ. instanța a constatat că a fost legal sesizată de toți proprietarii

imobilului în litigiu.

Prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 160 din 22 august 1930 transcris sub nr. 2315 din 2

septembrie 1930 frații T.N.D. și P.N.D. au dobândit dreptul de proprietate

asupra unui teren de 80 mp pe care se află „un local vechi de brutărie” situat

în Mangalia.

Printr-un alt act de

vânzare-cumpărare încheiat la 23 septembrie 1997 și transcris sub nr. 3521 din

4 octombrie 2007 aceeași frați mai dobândiseră pe str. T. din Mangalia „un loc

viran împrejmuit cu zid de piatră în suprafață de 103 mp”.

În baza autorizației „permisiune”

nr. 228 din 17 mai 1933 cei doi au construit pe terenul de 110 mp un imobil

compus din parter și un etaj iar în august 1933 au primit „permisiunea” să mai

construiască un etaj de 110 mp.

Din procesul verbal încheiat la data

de 27 noiembrie 1959 de o comisie orășenească de pe lângă Sfatul Popular al

orașului Mangalia rezultă că în anul 1950 imobilul a fost preluat în

administrarea Sfatului Popular Mangalia pentru sediu, fără a fi naționalizat.

Susținerea pârâților C. că

apartamentul pe care-l ocupă ei este o construcție nouă care nu se identifică

cu cea revendicată este neîntemeiată.

Imobilul revendicat a suferit în

timp mai multe renovări și recompartimentări, care nu pot echivala cu o

locuință nouă. Toate recompartimentările, care nu pot echivala cu o locuință

nouă au fost efectuate pentru a putea fi folosită construcția în funcție de

utilitatea pe care i-a dat-o fiecare posesor.

Prin adresa nr. 3842 din18 noiembrie

1991 Direcția Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Justiției confirmă

faptul că prin decizia MAI nr. 239/1952, începând cu 20 aprilie 1952 întreaga

familie a lui D.T., soția și cei doi fii N. și R.C., au avut domiciliul

obligatoriu în Mircea Vodă, raion Medgidia, restricțiile fiind ridicate prin

decizia M.Ap.N. 5089/1954 la 10 octombrie 1954.

În considerarea celor mai sus

menționate, instanța a constatat că D.P. și D.T. au fost deposedați abuziv și

prin violență de imobilul proprietatea lor, situat actualmente în Mangalia. În

acest context, D. nr. 218/1960 nu a produs efecte, proprietatea imobilului a

fost transmisă în mod nelegal patrimoniului Statului.

În contextul celor mai sus

menționate, instanța constată că autorul reclamanților și implicit reclamanții

au fost și au rămas titularii dreptului de proprietate asupra imobilului situat

în Mangalia.

Astfel, toți pârâții au fost

obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul

menționat.

Cu privire la celelalte capete ale

cererii de chemare în judecată, instanța a constatat următoarele:

Cererea privind constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a spațiilor cu

destinație de locuință din imobilul situat în Mangalia este întemeiată.

Din conținutul contractelor de

vânzare-cumpărare rezultă că au fost încheiate în baza Decretului-lege nr.

61/1991 și a Legii 85/1992. Întrucât imobilul nu a fost construit din fondurile

statului încheierea acestor contracte s-a făcut cu încălcarea prevederilor art.

1 ale acestui act normativ.

Cu adresa nr. 5556 din 1 octombrie

1992 G. RA Mangalia recunoaște că apartamentele vândute în baza Decretului-lege

61/1991 și a Legii 85/1992 s-a făcut cu încălcarea legii și invocând

dispozițiile art. 19 din Legea 85/1992, sugerează lui T.D. să solicite

instanței constatarea nulității absolute a contractelor deja încheiate.

Drept urmare, instanța a constatat

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1910 din 17

decembrie 1991, nr. 1505 din 26 noiembrie 1991, nr. 1504 din 13 decembrie 1991,

nr. 2446 din 5 februarie 1992. Nu se poate dispune revenirea cumpărătorilor la

calitatea de chiriași, deoarece aceștia au înstrăinat la rândul lor imobilul.

Contractele de închiriere pentru

spațiile cu altă destinație nu sunt lovite de nulitate, deoarece reclamanții nu

au adus probe cu care să dovedească reaua-credință a locatarilor, având în

vedere că s-a invocat nulitatea pentru cauză ilicită. La încheierea oricărei

convenții, buna credință se prezumă și cel ce invocă reaua credință trebuie să

o dovedească.

Nici cererea de constatare a

nulității hotărârilor judecătorești invocată de reclamanți nu a fost primită,

întrucât reformarea acestora putea fi realizată doar prin intermediul căilor de

atac prevăzute de lege.

Prin decizia civilă nr. 894/C din 21

noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, s-au

respins ca nefondate apelurile civile declarate de pârâții C.R. și S., P.D.,

Ș.M.E., C.M. și Consiliul Local Mangalia împotriva sentinței civile nr. 504 din

15 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul Constanța, pentru următoarele motive,

unele reținute ca fiind comune pentru apelurile analizate.

În ceea ce privește

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pentru că nu a fost formulată de toți

coindivizarii, s-a reținut că în cererea de chemare în judecată calitate de

reclamanți au D.N., P.E., D.R.C., D.C., cererea fiind semnată de avocat, care a

prezentat împuternicire pentru toate părțile.

În cursul judecății s-a depus (la

filele 242-243 dosar nr. 2363/1996), procurile autentificate sub nr. 1847/1996,

prin care P.E. și D.R.C. îl mandatează pe I.N. să întreprindă orice acțiune în

justiție în legătură cu dreptul lor asupra drepturilor mobile și imobile,

precum și

sub nr. 34212 din 6 august 1993

prin care D.C. îl mandatează pe D.N.

să îl reprezinte în fața organelor

puterilor de stat în legătură cu obținerea unor imobile.

Ulterior soluționării cauzei de

prima instanță, petiția de apel și cea de recurs a fost făcută tot prin avocat,

în baza împuternicirii depuse la dosar. După casarea cu trimitere, la dosar a

fost depusă notificare privind

retragerea

procurii nr. 34212 din 6 august 1993, notificare datată 23 august 1996.

Cu toate acestea, în cursul

judecății, reclamantul D.C. nu a retractat acțiunea promovată de către D.N. în

baza procurii pe care o retrăsese. Mai mult, acesta s-a prezentat, prin avocat

ales conform împuternicirii și procurii depuse și a continuat judecata în

calitate de reclamant, confirmând prin aceasta

acțiunea promovată.

De asemenea, reclamantul D.C. și-a

exprimat poziția procesuală și în prezentul apel, solicitând respingerea

apelurilor și menținerea sentinței atacate.

Așa cum corect a reținut și instanța

de fond, reclamantul nu a înștiințat instanța despre retragerea procurii date

lui D.N., conform art. 72 alin. (2) C. proc. civ. și nu a făcut dovada că a

comunicat retragerea mandatului și lui D.N.

În raport de poziția procesuală a

reclamantului D.C. care nu a

declarat că nu

își însușește acțiunea promovată de mandatar, ci, dimpotrivă, și-a

manifestat

interesul față de cauza dedusă judecății, nu se poate reține susținerea

apelanților pârâți, în sensul că cererea nu a fost introdusă de toți

coindivizarii.

În ceea ce privește calitatea de

succesori a reclamanților, instanța de fond

a

apreciat corect că reclamanții se legitimează procesual activ în cauză.

Astfel, în speță, reclamanții au

invocat în susținerea acțiunii dreptul de proprietate a autorilor T.N.D. și

P.N.D. asupra imobilului situat în Mangalia. Conform certificatului de

moștenitor nr. 581 din 1 aprilie 1993, au calitatea de moștenitori legali ai

defunctului D.T.: D.N., P.E. și D.R.C., toți în calitate de descendenți. De pe

urma defunctului D.P. a rămas ca unic moștenitor acceptant reclamantul D.C.,

fapt dovedit prin certificatul de moștenitor nr. 19/2001.

Prin urmare, reclamanții au calitatea

de succesori legali ai autorilor D.T. și D.P. și de coindivizari asupra

imobilului ce face obiectul revendicării, astfel că excepția inadmisibilității

acțiunii întemeiată pe aceste aspecte este neîntemeiată.

Referitor la titlul de proprietate

al reclamanților se constată că autorii acestora au dobândit, cu actele de

vânzare-cumpărare nr. 160 din 22 august 1930 și 248 din 23 septembrie 1927,

imobilul situat în Mangalia, compus din 80 mp teren pe care era amplasat un

local vechi de brutărie, în stare de ruină și terenul în suprafață de 103 mp și

55 cm, loc viran împrejmuit cu un zid de piatră situat în Mangalia.

Prin „permisiunea" nr.

238/1933, Primăria Mangalia i-a autorizat pe autorii reclamanților să

construiască pe acest teren o construcție compusă din parter și etaj pe o

suprafață de 110 mp (fila 66 dosar 2365/1996). Din chitanța depusă la fila 67

rezultă că aceștia au plătit și taxa aferentă construirii unui alt etaj pentru

această construcție, în afara celui autorizat anterior. In procesul verbal încheiat

la 27 noiembrie 1959 (fila 164 fond) de către o comisie a Sfatului Popular

Mangalia, prin care se propune naționalizarea imobilului, se consemnează

structura imobilului astfel construit din piatră, beton și cărămidă, cu trei

etaje, respectiv la parter prăvălie, la etajul I cinci camere și o dependință,

etaj II conci camere și o dependință, etaj III o cameră. Cum la această dată

imobilul era încă în administrarea fostului Sfat Popular Mangalia, abia

ulterior fiind dat în administrarea M.F.A., rezultă fără echivoc faptul că

această construcție avea configurația de P+3 și că nu Ministerul Forțelor

Armate a construit cele trei etaje.

De altfel, din procesul-verbal de

predare-primire a imobilului renovat încheiat la 23 ianuarie 1961 rezultă că

lucrările au fost de refacere prin redistribuția încăperilor existente și

turnarea a două planșee de beton armat noi, pentru a se realiza șase

apartamente.

Se reține astfel, că lucrările au

vizat numai recompartimentarea clădirii pentru a crea spații locative utile în vederea

închirierii, în acest scop imobilul fiind consolidat cu planșee noi. Ori,

aceste lucrări nu echivalează cu realizarea unui nou imobil din fondurile

Ministerului Forțelor Armate, cum susțin apelanții pârâți. Pentru a fi vorba de

un imobil nou, trebuiau fie să se realizeze extinderi noi pe verticală și/sau

pe orizontală, astfel încât imobilul nou creat să aibă peste 100% din suprafața

avută inițial, fie să se fi procedat la demolarea și, ulterior, la

reconstrucția imobilului, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin urmare, clădirea revendicată în

prezent are aceeași configurație de P+3 ca și la data preluării în proprietatea

statului, fiind edificată de autorii reclamanților și nicidecum din fonduri de

stat, criticile formulate de apelanți în acest sens fiind neîntemeiate.

În ceea ce privește validitatea

contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâții C.M., P.P., P.D. și M.,

C.A., A.D. și A. au dobândit apartamentele situate în imobilul revendicat,

instanța a reținut că în mod corect a apreciat prima instanță că acestea sunt

încheiate cu nerespectarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii

nr. 85/1992.

Art. 1 din acest act normativ

prevede posibilitatea vânzării către populație a locuințelor construite din

fondul statului. Legiuitorul a stabilit expres categoria de imobile ce pot fi

vândute în baza și în condițiile Decretului-lege

nr. 61/1990, respectiv numai acele imobile construite din fondurile

statului.

Această intenție a legiuitorului de

a crea un cadru legislativ distinct, pe categorii de imobile, a fost menținută

și ulterior, prin adoptarea Legii nr. 85/1992 care reglementează cumpărarea de

către titularii contractelor de închiriere a locuințelor construite din

fondurile statului, precum și a Legii nr. 112/1995, prin care se prevede vânzarea

către chiriași a locuințelor care au devenit proprietatea statului prin alte

acte normative de naționalizare.

Așa cum s-a reținut în

considerentele sus-expuse, imobilul în care sunt situate apartamentele ce au

făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a fost edificat de autorii

reclamanților, D.T. și D.P., și preluat în proprietatea statului și nicidecum

nu este construit din fondurile statului.

Prin urmare, vânzarea apartamentului

către pârâți nu se putea perfecta în baza Decretului-lege nr. 61/1990, acesta

nefiind aplicabil, ci, eventual, în baza Legii nr. 112/1995.

Cum aceste contracte au fost

încheiate în frauda legii, Curtea a apreciat ca neîntemeiate criticile

apelanților pârâți referitoare la constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare, soluția instanței de fond fiind menținută.

În ceea ce privește titlul statului,

s-a reținut că pârâții Consiliul Local Mangalia și RA G. Mangalia se

prevalează, ca titlu asupra imobilului, de Decretul nr. 218/1960 și de sentința

civilă nr. 29 din 8 ianuarie 1969 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă

prin decizia civilă nr. 226 din 8 aprilie 1969 a Tribunalului Județean

Constanța.

Prin această hotărâre s-a respins ca

fără obiect acțiunea având ca obiect preluarea în proprietatea statului a

imobilului în baza Decretului nr. 111/1951, constatându-se că bunul este

proprietatea statului în baza art. 111 Decretul nr. 218/1960 și art. 1 Decretul

712/1966.

Art. 111 din Decretul 218/1960

prevede că „dreptul la orice acțiune având ca obiect restituirea în natură sau

prin echivalent a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului în

posesia statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau oricărei

organizații obștești fie fără nici un titlu, se prescrie prin 2 ani socotiți de

la data când a avut loc intrarea în posesie".

Ca un prim aspect s-a reținut că

acest decret statuează asupra unor împrejurări care s-au petrecut înainte de

apariția sa, deci retroactivează.

Se consfințește, de asemenea,

împiedicarea accesului la justiție a celui deposedat, punând statul la

adăpostul oricăror acțiuni având ca obiect restituirea în natură sau echivalent

a bunului intrat abuziv în proprietatea sa.

Totodată,

pentru aplicarea acestui text se impunea ca posesia statului să se

fi exercitat în condițiile

prevăzute de art. 1847 C. civ., adică să fie o posesie continuă, utilă, publică

și sub nume de proprietar, iar art. 1851 C. civ. impune condiția ca posesia să

nu fie conservată prin acte de violență.

În speță, din adresa nr. 3842 din 18

noiembrie 1991 a Ministerului Justiției rezultă că la 20 aprilie 1942, prin

decizia M.A.I. nr. 239/1952, D.T. și familia sa au fost

dislocați și li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Mircea Vodă, Raion

Medgidia. Ca

urmare a acestui fapt, imobilul a fost preluat în proprietatea

statului în 1956 când a devenit sediul Consiliului Popular Mangalia.

In acest context, posesia exercitată

de stat în condițiile acestui act de violență este viciată și nu poate duce la

dobândirea dreptului de proprietate.

Prin urmare, art. 645 C. civ. nu îi

conferă statului titlu de proprietate pentru că, intrând în stăpânirea

imobilului fără titlu și în mod abuziv, statul nu a exercitat o posesie utilă

în spiritul art. 1846-1847 C. civ.

Ambele decrete, Decretul 218/1960 și

712/1966, nu respectă prevederile Constituțiilor din 1952 și 1965 cu privire la

proprietate, fiind contrare și disp. art. 480 C.

civ., precum și disp. art. 17 Declarația Universală a

Drepturilor Omului.

Întrucât în ierarhia actelor

normative, atât Constituția cât și Codul civil, ca lege organică, au

prioritate, se reține ca inaplicabile dispozițiile acestor decrete și, ca

urmare, lipsa unui titlu valabil al statului pentru imobilul în litigiu.

În această situație, autorii

reclamanților au fost și au rămas titularii dreptului de proprietate asupra

imobilului situat în Mangalia, drept transmis reclamanților în calitatea lor de

moștenitori legali.

În raport de această situație de

fapt, coroborată cu disp.art. 480 C. civ. și art. l din Protocolul

1, instanța a reținut ca fiind întemeiată acțiunea în revendicare, reclamanții

având un drept de proprietate valid și preferabil celorlalți pârâți care nu pot

opune titluri valabile de proprietate asupra acestui bun.

In ceea ce privește titlul

apelanților C.R. și S., instanța a reținut că aceștia au cumpărat, prin

contract de vânzare-cumpărare nr. 36761 din 22 august 1995, apartamentul nr. 5

din imobil de la A.A. și, prin contractul de vânzare autentificat sub nr. 1884

din 7 aprilie 2000 încheiat cu C.R., apartamentul nr. 3.

Prin urmare, apelanții pârâți se

legitimează ca subdobânditori ai unui

imobil

pentru care vânzătorii au titluri încheiate cu încălcarea legii, nule absolut.

Buna-credință

invocată de aceștia nu are relevanță în cauză, întrucât nu s-a contestat

validitatea titlurilor lor de proprietate, instanța nefiind investită cu

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărate sus-menționate.

Totodată, buna-credință nu poate fi opusă reclamanților în prezenta acțiune în

revendicare, pentru că pârâții nu au dobândit

imobilul direct de la stat (proprietar

aparent) ci de la chiriașul

cumpărător, acesta din urmă având un contract încheiat cu nerespectarea

dispozițiilor legale în baza cărora a fost perfectată vânzarea.

Comparând titlul reclamanților cu

cel opus de pârâți, instanța a reținut că reclamanții se legitimează ca

titulari ai unui drept de proprietate valid, titlul acestora fiind preferabil

celui al pârâților C.R. și S., astfel că nici criticile vizând acțiunea în

revendicare a apartamentelor deținute de familia

C. nu sunt întemeiate.

Referitor la apelul declarat de

apelanta pârâtă S.M.E. s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

27868 din 2 august 1993 încheiat cu SC V. SA în baza Decretului-lege nr.

61/1990, aceasta a dobândit în proprietate apartamentul nr. 6 situat la etajul

III al imobilului situat în Mangalia.

Problema

fondurilor din care a fost edificat imobilul a fost deja tranșată în

prezentele considerente. Astfel,

întreg imobilul a fost proprietatea autorilor reclamanților, fiind construit de

aceștia și nicidecum din fondurile statului, astfel că dispozițiile

Decretului-lege nr. 61/1990 nu puteau fi aplicabile la încheierea contractelor

de vânzare-cumpărare.

Nici susținerea apelantei pârâte în

sensul că apartamentul pe care 1-a cumpărat a rezultat ca urmare a lucrărilor

de supraetajare a imobilului, fiind, practic, o locuință nouă, nu a putut fi

reținută.

În

procesul-verbal încheiat în anul 1959 cu ocazia preluării în proprietatea

statului s-a menționat că

imobilul proprietatea fraților D.P. și T. este compus din P+3, iar la etajul

III se află o cameră. împrejurarea că la imobil s-au făcut lucrări de

recompartimentare și extindere, rezultând astfel două camere la etajul III, nu

echivalează cu construirea unui imobil nou din fondurile statului.

Chiar dacă instanța de fond nu a

constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare

al apelantei pârâte, procedând la compararea titlurilor în mod

corect, a

dat eficiență juridică titlului reclamanților.

Din prisma dreptului de proprietate

al autorilor lor, reclamanții au dreptul de proprietate mai bine caracterizat,

titlul lor de proprietate fiind preferabil celui al pârâtei care a dobândit

imobilul în baza unor dispoziții legale inaplicabile în

cazul imobilelor preluate în proprietatea statului, apartamentul său

având același

regim juridic ca și al celorlalți pârâți.

Referitor la citarea greșită a

apelantei pe numele B. în loc de S., instanța a reținut că acest aspect nu

atrage nelegalitatea hotărârii pronunțate, întrucât pârâta nu a adus la

cunoștința instanței faptul că a intervenit schimbarea numelui prin căsătorie,

iar potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apelanta trebuia să dovedească

faptul că a fost vătămată în drepturile procedurale.

De asemenea, pârâta fiind obligată

în acțiunea de revendicare să lase în deplină proprietate și posesie

reclamanților apartamentul pe care îl deține, în mod corect s-a făcut aplicarea

disp.art. 274 C. proc. civ. și a fost obligată la plata

cheltuielilor de judecată.

Nici critica apelantului P.D.

privind lipsa de interes a reclamanților în promovarea acestei acțiuni nu este

întemeiată.

Interesul, ca și condiție de

exercițiu a acțiunii civile, presupune folosul practic urmărit de cel ce a pus

în mișcare acțiunea civilă și trebuie să fie legitim juridic, născut și actual,

personal și direct.

Ori, în promovarea acțiunii în

revendicarea unui imobil căruia reclamanții pretind un drept de proprietate, aceștia

justifică un interes legitim, personal și direct. Interesul părții în

promovarea unei acțiuni nu se raportează la instanța competentă să judece

litigiul așa cum susține în mod greșit apelantul pârât P.D.

În ceea ce privește lipsa calității

procesuale pasive a Consiliului Local Mangalia, invocată prin motivele de apel

de această parte, instanța a apreciat că excepția nu poate fi reținută.

Astfel, prin H.G. nr. 113/1992,

bunurile de interes local din domeniul public și privat al statului au fost

trecute în patrimoniul unităților administrativ teritoriale pe teritoriul

cărora se află situate. In conformitate cu art. 38 din Legea nr. 215/2001,

dreptul de dispoziție cu privire la proprietatea publică sau privată de interes

local se exercită de consiliile locale.

Prin urmare, față de aceste

dispoziții legale, Consiliul Local Mangalia se legitimează procesual pasiv în

revendicarea imobilului preluat în proprietatea statului ce face parte din

domeniul privat al acestei unități administrativ teritoriale.

Pentru considerentele expuse,

instanța apreciind criticile apelanților pârâți neîntemeiate în conformitate cu

art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile declarate împotriva sentinței

Tribunalului Constanța.

Reținând culpa procesuală a

apelanților, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., instanța i-a obligat la

plata cheltuielilor de judecată către intimații reclamanți.

Împotriva deciziei de apel au

declarat recurs apelanții, criticând-o pentru următoarele motive.

decizia pentru următoarele motive care se încadrează în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

1.a. Acțiunea în revendicare a

imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat, întemeiată pe dreptul comun,

este inadmisibilă în condițiile în care nu a fost îndeplinită procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

1.b. Instanțele nu au ținut seama de

faptul că apartamentele 5 și 6 de la etajul III au fost construite din

fondurile Statului în anul 1960.

Cu referire la probele invocate în

susținerea acestei critici se arată că apartamentele respective nu au aparținut

niciodată reclamanților, au fost înstrăinate cu respectarea prevederilor

Decretului-lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992 și nu pot face astfel

obiectul retrocedării.

1.c. Instanța de judecată a reținut

în mod eronat că Statul nu a fost niciodată proprietar al imobilului, cu

motivarea că acesta a intrat în posesia bunului fără titlu și prin acte de

violență.

Termenul de 2 ani de la intrarea

bunului în posesia Statului, prevăzut de art. 111 din Decretul nr. 218/1960,

era aplicabil indiferent dacă Statul a intrat în posesia imobilelor în baza

unui titlu sau nu, iar textul legal nu condiționează aplicarea acestui termen

de caracterul violent sau pașnic al preluării imobilului.

Măsura de stabilire a unui domiciliu

forțat în altă localitate, reținută de instanță ca deposedare prin violență,

era o măsură legală la data respectivă.

1.d. Sunt dobânditori de

bună-credință ai ambelor apartamente pe care le dețin și pe care le-au dobândit

în mod valabil la data respectivă.

Bunul a intrat în posesia Statului

în temeiul art. 111 din Decretul nr. 218/1960. Au dobândit drepturile de la

proprietarii aparenți la acel moment, care aveau drepturile întabulate în

cartea funciară iar aceștia dobândiseră la rândul lor dreptul de proprietate de

la Statul român.

Faptul că Statul a oferit spre

vânzare apartamentele din imobil în baza Decretului-lege nr. 61/1990 i-a

determinat să creadă că acestea sunt construite din fondurile Statului și că nu

există impedimente legale pentru astfel de vânzări.

de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 4, 6 și 9

C. proc. civ.

2.a. În mod greșit s-a reținut că

actul său de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută în condițiile în

care, pe lângă faptul că pentru existența fraudei la lege este necesar ca

ambele părți contractante să fie de rea-credință, este aplicabilă prezumția de

bună-credință la momentul încheierii actului.

Era convins că imobilul vândut a

fost construit din fondurile Ministerului Forțelor Armate, acest aspect fiind

dovedit cu actele care au stat la baza încheierii contractului.

Apartamentul pe care l-a cumpărat nu

exista la nivelul anului 1933, anul edificării construcției conform actelor

deținute de reclamanți. Imobilul a fost construit în anul 1960, la data

respectivă Statul refăcând complet clădirea.

2.b. Instanța de apel a respins

cererea pentru efectuarea unui raport de expertiză care să stabilească dacă

imobilul este nou în comparație cu imobilul ce a aparținut reclamanților.

S-au încălcat dispozițiile art. 129,

art. 295 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 292 teza a II-a C. proc. civ.,

care consacră rolul activ al magistratului și conform cărora instanța poate

încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță,

precum și probe noi, în condițiile în care necesitatea acestora rezultă din

dezbateri.

Față de contradicțiile dintre

înscrisurile de la dosar și pozițiile părților, era necesar să se dispună

efectuarea unei lucrări de către un specialist.

2.c. S-au depășit atribuțiile

puterii judecătorești de către instanța de judecată prin analizarea

valabilității titlului de proprietate al Statului.

Pentru constatarea nevalabilității

titlului Statului, instanțele de judecată s-au pronunțat asupra

neconstituționalității Decretului nr. 218/1960 și ale Decretului nr. 712/1996,

deși Constituția stabilește atribuția exclusivă a Curții Constituționale în

acest sens.

2.d. Instanțele de judecată au

înlăturat ca nevalabil titlul Statului, în condițiile în acre acesta era

reprezentat de o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă.

2.e. Instanțele nu au ținut cont în

soluționarea cauzei de două principii de drept și anume cel referitor la

subdobânditorul de bună credință cu titlu oneros și respectiv al erorii comune

și invincibile.

Numai în cazul în care a cunoscut

sau cu minime diligențe putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate

al înstrăinătorului imobilului, putea să se rețină în sarcina sa reaua

credință; or, Statul a prezentat o hotărâre judecătorească prin care și-a

justificat titlul.

Principiul validității aparenței în

drept înlătură nulitatea unui act încheiat într-o situație de eroare comună,

obștească, iar la data încheierii contractului ambele părți erau îndreptățite

să considere că se află în prezența unui titlu valabil de proprietate, dată

fiind existența unei hotărâri judecătorești.

2.f. Acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu trebuia admisă față de

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de procedura specială impusă de această lege.

2.g. Instanțele au acordat mai mult

decât s-a cerut în condițiile în care din actele dosarului rezultă că suprafața

imobilului revendicat este mult mai mică decât actuala suprafață a imobilului,

fiind discutabil totodată dacă este vorba de același imobil.

de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 6 și 9 C.

proc. civ.

3.a. Cu referire la probele

administrate, se arată că etajul III al imobilului în cauză a fost edificat în

perioada 1952-1959, prin lucrări de supraetajare și compartimentări succesiv

efectuate din fondurile Statului și astfel, reclamanților li s-a acordat mai

mult decât au cerut.

La o comparare a actelor de

proprietate rezulta că suprafața imobilului la data preluării de Stat este mai

mică decât cea care rezultă din ambele anexele actelor de vânzare-cumpărare

deținute de părți.

3.b. Cauza s-a soluționat fără ca

instanțele să dispună în temeiul art. 212 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C.

proc. civ. refacerea sau completarea expertizei efectuată în cauză, pentru a se

constata dacă există identitate între configurația actuală a imobilului (care

este mai mare) și cel trecut cu titlu în proprietatea Statului, deși a formulat

cerere în acest sens.

3.c. Acțiunea reclamanților este

inadmisibilă în condițiile în care nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra

părții din construcție care a fost edificată ulterior preluării de către Stat.

Pe de altă parte, dreptul lor de

proprietate s-a stins ca efect al sentinței prin care a fost preluat imobilul,

sentință pronunțată în temeiul art. III din Decretul nr. 218/1960 și art. 1 din

Decretul nr. 712/1966.

Potrivit dispozițiilor Legii nr.

112/1995 și Legii nr. 10/2001, reclamanții puteau fi despăgubiți, având în

vedere că actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu bună-credință,

recurenta cunoscând faptul că etajul 3 a fost construit în totalitate de Stat.

Înstrăinările făcute de către Stat

până la apariția Legii nr. 213/1998 au beneficiul deplin al protecției Legii

nr. 10/2001, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte.

Niciuna dintre instanțe nu a pus în

vedere reclamanților-intimați să precizeze dacă aceștia înțeleg să-și

întemeieze acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu completările

ulterioare.

3.d. Instanța de fond și cea de apel

nu s-au pronunțat asupra unor probe administrate care erau hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii, probe detaliate în cadrul criticii, în baza cărora se

susține faptul că etajul 3 în totalitate nu a existat anterior preluării, fiind

edificat ulterior preluării de către Stat.

3.e. În mod greșit s-a acordat

preferabilitate titlului reclamanților, pentru următoarele argumente

apartamentul său nu a fost proprietatea reclamanților ci a fost edificat în

anul 1960; nu se poate dispune o evacuare fără ca titlul său de proprietate să

fie anulat. Atât prima instanță, cât și instanța de apel nu au pronunțat

nulitatea contractului.

3.f. Față de cele susținute în

cadrul criticilor formulate, se arată că este nefondată obligarea la suportarea

cheltuielilor de judecată.

apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.:

4.a. Acțiunea este inadmisibilă,

fiind încălcat principiul unanimității.

4.b. În mod greși s-a reținut că

reclamanții au dat mandatul pentru promovarea acțiunii lui D.C., întrucât

aceasta a fost retrasă la data de 23 august 1996, anterior formulării acțiunii

în revendicare.

4.c. Acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă în condițiile în

care reclamanții au înțeles să uzeze de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

4.d. Fiind vorba de un imobil

preluat în proprietatea Statului fără titlu valabil, Statul urma să fie parte

în proces, reprezentat de Ministerul Finanțelor.

4.e. Imobilul a fost preluat de Stat

cu titlu, respectiv sentința civilă nr. 29/1969 a Judecătoriei Constanța.

4.f. Imobilul a fost refăcut din

fondurile Statului și nu poate fi restituit în natură, întrucât a devenit un

imobil nou iar la dosar nu există nicio dovadă din care să rezulte configurația

imobilului construit de autorii reclamanților.

Întrucât apartamentele situate la etajul

2 și 3 sunt construite din fondurile Statului, Ministerul Forțelor Armate, au

fost înstrăinate cu respectarea art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990 și nu sunt

sancționate cu nulitatea absolută.

4.g. Cumpărătorii au fost de bună

credință la încheierea contractelor iar aceasta este suficientă pentru a

înlătura sancțiunea nulității și a valida actul juridic de înstrăinare.

4.h. Pe fondul acțiunii în

revendicare, instanța trebuia să compare titlurile valide. Titlul reclamanților

nu mai era valid întrucât Statul preluase imobilul cu titlu, în baza unor

hotărâri judecătorești.

În cauză nu s-a făcut dovada

deposedării prin violență a celuilalt proprietar, respectiv D.P. și a familiei

sale.

a criticat decizia de apel pentru următoarele motive prevăzute de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.:

5.a. Hotărârea cuprinde motive

contradictorii în condițiile în care, deși se reține că cererea de constatare a

nulității hotărârilor judecătorești invocate de reclamanți nu poate fi primită

întrucât reformarea acestora putea fi realizată doar prin intermediul căilor de

atac prevăzute de lege, se ignoră titlul Statului de proprietate (care astfel

subzistă) și sunt obligați să restituie imobilul; aceasta, fără ca titlul să le

fie anulat sau comparat cu cel al reclamanților.

5.b. Cu referire la dispozițiile

Legii nr. 215/2001, se critică modul de soluționare a excepției lipsei

calității procesuale pasive.

Recurentul are numai obligația

legală de administrare a bunurilor aparținând domeniului public sau privat

[art. 38 alin. (2) lit. f) din lege].

Unitatea administrativ teritorială

este persoana juridică cu capacitate deplină și care are patrimoniu (art. 19

din lege) și este persoana juridică cu drept de dispoziție asupra bunurilor din

patrimoniu.

5.c. Dreptul de proprietate al

autorilor reclamanților s-a stins ca efect al sentinței civile nr. 29/1969

pronunțată de Judecătoria Constanța prin care s-a constatat că imobilul în

litigiu a trecut în proprietatea Statului în baza art. III din Decretul nr.

218/1960 și art. 1 din Decretul nr. 712/1966.

5.d. Buna credință care salvează de

la nulitate actele juridice de înstrăinare este prezumată de legiuitor și nu a

fost înlăturată de niciun mijloc de probă de natură.

Analizând decizia de apel în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate

pentru următoarele motive, structurate pe fiecare recurs în parte.

pârâții C.R. și C.S.

1.a. În ceea ce privește

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, fără a

se respecta procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Acțiunea ce face obiectul acțiunii

de față a fost formulată și înregistrată pe rolul instanței anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun.

Potrivit art. 1 C. civ., legea

civilă se aplică numai pentru viitor și astfel nu se poate impune părții

respectarea unei proceduri care, oricum, nu era în vigoare la data respectivă.

1.b. În ceea ce privește data de

edificare a apartamentelor situate la etajul III al imobilului în litigiu.

Pentru argumentele detaliate în

decizia de apel, cu referire la probele administrate, astfel cum s-a reținut

mai sus din considerentele deciziei, s-a reținut ca situație de fapt edificarea

de către autorii reclamanților și nu din fondurile Statului a clădirii

revendicate, care are în prezent aceeași configurație de P+3 ca și la data

preluării în proprietatea Statului.

Reaprecierea cauzei, în sensul

criticii formulate sub acest aspect, ține de temeinicia hotărârii și

reaprecierea probelor, aspect care nu mai este posibil în fața instanței de

recurs în urma abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

În dosarul de recurs, la termenul de

judecată, s-a depus sentința civilă nr. 1121/C din 24 mai 2007 pronunțată de

Judecătoria Mangalia prin care s-a admis contestația la executare formulată de

contestatoarea Ș.M.E. (recurentă în litigiu de față) și s-au anulat formele de

executare pornite în baza titlului executoriu reprezentat de sentința primei

instanțe.

În motivarea acestei sentințe se

reține, cu referire la titlul executoriu, că trebuie să se distingă între

imobilul preluat și lucrările ulterioare făcute de Ministerul Forțelor Armate,

urmând să se dispună restituirea prin excluderea celor din urmă.

S-a mai reținut totodată că

apartamentul contestatoarei este la ultimul etaj, etajul III, nu este amplasat

în mansarda construcției care nu mai există și, în orice caz, instanța nu a

constatat nulitatea acestui contract.

Acest act nou, depus în dosarul de

recurs, nu este de natură a infirma situația de fapt reținută de ambele

instanțe anterioare, dată fiind natura juridică a acțiunilor confirmate prin

hotărârile în discuție.

1.c. În ceea ce privește

nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului în discuție:

După cum s-a reținut în cauză,

imobilul a fost preluat de Stat în baza art. III din Decretul nr. 218/1960 și

art. 1 din Decretul nr. 712/1966.

Art. III din Decretul nr. 218/1960,

prevedea că dreptul la orice acțiune având ca obiect restituirea, în natură sau

prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului de

față, în posesiunea Statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau a

oricărei organizații obștești, fie fără niciun titlu, fie în cadrul procedurii

prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiți de la

data când a avut loc intrarea în posesiune.

Articolul unic al Decretului nr.

712/1966 prevede că bunurile care se încadrează în prevederile art. III din

Decretul nr. 218/1960 și se află în posesia unei organizații socialiste, sunt

considerate proprietate de Stat de la data intrării lor în posesia Statului sau

a oricărei organizații cooperatiste.

Prin aceste dispoziții, prin

prescripție, Statul dobândea bunurile respective în proprietate.

Într-adevăr aceste dispoziții nu

condiționează expres aplicarea termenului de caracterul violent sau pașnic al

preluării imobilului, dar aceste dispoziții nu pot fi aplicate decât corelativ

cu celelalte dispoziții legale și norme aplicabile.

Astfel, dobândirea proprietății prin

prescripția dreptului la acțiune, pe lângă faptul că îngrădea accesul la

justiție pentru redobândirea unui drept de proprietate recunoscut și protejat

de Constituția în vigoare la acea dată, era fondat și faptul posesiunii, astfel

cum este (și era) reglementată de art. 1846 și urm. C. civ.

Astfel, potrivit art. 1847 C. civ.,

ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată,

publică și sub nume de proprietar, astfel cum acestea sunt definite de art.

1848 și urm. C. civ.

Față de condițiile de preluare a

imobilului reținute de instanțe. discolarea familiei și domiciliu obligatoriu

în altă localitate, posesia exercitată de Stat nu este netulburată, condiție

impusă de textul legal precizat.

Art. 1851 C. civ. prevede că

posesiunea este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de

violență în contra sau din partea adversarului.

Pe de altă parte, date fiind

condițiile socio-politice de la acea dată este greu de acceptat posibilitatea

unei persoane deposedată de bun de a îl revendica în fața instanței.

Prin neconcordanța actelor legale de

preluare a imobilului cu Constituția în vigoare la acea dată și cu dispozițiile

Codului civil, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 instanța în mod

corect a apreciat asupra nevalabilității titlului de preluare a imobilului.

1.d. Recurenții-pârâți au dobândit

apartamentul nr. 5 de la A.A. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 36761 din 22 august 1995 și apartamentul nr. 3 de la C.R. prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1884 din 7 aprilie 2000.

După cum a reținut și instanța de

apel, recurenții-pârâți se legitimează că subdobânditori ai unor imobile

achiziționate de la autori ale căror titluri sunt lovite de nulitate absolută.

Valabilitatea titlurilor

recurenții-pârâți nu a fost analizată în cauză, instanța de apel comparând

titlul de proprietate al reclamanților cu cele deținute de aceștia, acordând

preferabilitate proprietarilor inițiali.

În ceea ce privește buna credință a

terților dobânditori, în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat în cauzele împotriva României în sensul că vânzarea unui bun al altuia

unor terți chiar și de bună credință, chiar dacă ar fi anterioară confirmării

definitive în justiție a dreptului de proprietate al fostului proprietar,

combinată cu lipsa totală de despăgubire a acestuia din urmă, constituie o

privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale

Individului, Cauza Străin (Hotărârea din 21 iulie 2005, Cauza Pădurare

(Hotărârea din 1 decembrie 2005) Cauza Linder și Hammermayer (Hotărârea din 6

aprilie 2006), Cauza Togănel și Grădinaru (Hotărârea din 29 iunie 2006), Cauza

Jujescu (Hotărârea din 29 iunie 2006), Cauza Țovaru (Hotărârea din 12 octombrie

2006), Cauza Sebastian Taub (Hotărârea din 12 octombrie 2006), Cauza Ruxandra

Ionescu (Hotărârea din 12 octombrie 2006), Cauza Davidescu (Hotărârea din 16

noiembrie 2006), Cauza Dan Popescu (Hotărârea din 14 decembrie 2006).

Prin urmare, chiar și în cazul în

care subdobânditorii cu titlu oneros se prevalează de bună-credință la data

încheierii actelor atât timp, cât timp se mențin circumstanțele reținute în

deciziile Curții Europene, privarea fostului proprietar de imobilul care a fost

preluat fără titlu valabil, contravine dispozițiilor Convenției Europene.

pârâtul P.D.

2.a. În condițiile în care imobilul

nu a fost construit din fondurile Statului (aspect ce nu mai poate fi

reapreciat de instanța de recurs pentru argumentele arătate mai sus) contractul

de vânzare-cumpărare încheiat de către recurentul-pârât nu putea fi perfectat

în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990 care viza imobilele construite din fondurile

Statului.

Recurentul-pârât nu se poate prevala

de buna sa credință atât timp cât era de notorietate, în contextul social,

problema restituirii proprietății către cei deposedați iar cu minime diligențe

se putea constata că imobilul a fost preluat de la persoane fizice și că astfel

titlul Statului nu este cert.

Art. 1899 alin. (1) C. civ.

definește buna credință ca fiind credința posesorului că cel de la care

dobândește imobilul are toate însușirile cerute delege pentru a-i transmite

proprietatea.

Alin.