ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1518/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Teleorman sub nr. 3270 din 21 august 2001, reclamanta S.B. a

solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA Alexandria și APAPS anularea

deciziilor emise de acestea prin care s-a refuzat restituirea în natură,

respectiv acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în comuna Stejaru,

județul Teleorman, imobil format din teren în suprafață de 4000 mp și

construcție edificată pe acesta (moară de grâu și porumb, presă de ulei),

precum și utilajele din dotare.

Totodată, a solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni prin care s-a

transferat proprietatea asupra imobilului și obligarea pârâtelor la restituirea

în natură a acestora.

În

subsidiar, în cazul în care restituirea în natură este imposibil de realizat se

solicită obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri în echivalent bănesc.

În motivarea acțiunii reclamanta

arată că bunurile revendicate au trecut în proprietatea statului în baza Legii

nr. 119/1948 fiind preluate de la autorii săi, L.F. și F.L. După naționalizare

bunurile au fost administrate de pârâta SC S. SA.

Reclamanta a notificat pârâtele în

temeiul Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea în natură a imobilului. Prin

deciziile emise, a căror anulare este solicitată, restituirea a fost respinsă

cu motivarea că cealaltă pârâtă era în drept să dea curs solicitării.

Totodată se mai arată că reclamanta

a chemat în judecată la 13 noiembrie 1998 Primăria comunei Stejaru și SC S. SA

solicitând instanței obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate și

posesie imobilul în cauză, iar la 7 martie 2000 a notificat atât F.P.S., cât și

SC S. SA opoziția la vânzarea acțiunilor deținute de FPS la pârâta SC S. SA.

La termenul din 14 ianuarie 2002

reclamanta și-a completat acțiunea în sensul că a solicitat și constatarea

nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenului seria TR nr. 0018 din 20 februarie 1996 pentru

suprafața de 3930,53 mp deținut de SC S. SA.

Prin sentința civilă nr. 422 din 25

februarie 2002 Tribunalul Teleorman, secția civilă, a respins ca nefondată

acțiunea. Pentru a pronunța această soluție s-au reținut următoarele:

Restituirea în natură nu este

posibilă întrucât statul nu era la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

acționar majoritar la SC S. SA, deținătorul bunului. La rândul său APAPS nu

poate fi obligat la restituire în natură, întrucât nu are calitatea de

deținător al bunului. Nu sunt deci îndeplinite cerințele art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

Capătul de cerere privind nulitatea

absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate a

fost respins cu motivarea că la data emiterii acestuia, 20 februarie 1996, nu

existau litigii la instanțele de judecată cu privire la terenul în cauză, reclamanta

solicitând revendicarea terenului ulterior, la 13 noiembrie 1998, astfel că

certificatul nu a fost emis cu încălcarea art. 15 alin. (1) din Legea nr.

54/1998.

Cu privire la constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni s-a reținut că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care se referă

la imobile, iar în ceea ce privește art. 32

1

din O.U.G. nr. 88/1997

modificată prin Legea nr. 99/1999 acesta nu a fost încălcat, regimul juridic al

terenului fiind clarificat din 1996, în timp ce acțiunea de anulare a

certificatului a fost introdusă în ianuarie 2002.

De asemenea solicitarea reclamantei

de a i se acorda despăgubiri bănești în situația în care restituirea în natură

nu este posibilă a fost apreciată de instanță ca nefondată față de dispozițiile

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că pentru imobilele cu altă

destinație decât aceea de locuință ce nu pot fi restituite în natură, măsurile

reparatorii prin echivalent nu se pot acorda sub forma despăgubirilor bănești,

așa cum pretinde reclamanta.

În final, instanța de fond reține că

reclamanta era îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, în

condițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a formulat apel care a

fost respins ca nefondat prin decizia civilă 414 din 25 octombrie 2002 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 9, 10 C.

proc. civ.

Se susține că decizia atacată a fost

dată cu încălcarea art. 4 alin. (1) și (2), art. 6 și art. 9 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 aplicabile în speță, că instanța a nesocotit probele

administrate în cauză și nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind

anularea deciziilor emise. Totodată se apreciază motivarea sentinței ca fiind

contradictorie.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente.

Prin acțiunea introductivă de

instanță reclamanta a solicitat anularea deciziilor emise de pârâte prin care

acestea au respins notificările ce le-au fost adresate în temeiul Legii nr.

10/2001, decizia nr. 12 din 9 iulie 2001 emisă de SC S. SA., respectiv Decizia

nr. VP3/6144 din 18 iulie 2001 emisă de A.P.A.P.S.

În cauză se constată că instanța de

fond nu s-a pronunțat asupra acestui capăt principal de cerere; la rândul său,

nici instanța de apel, sesizată asupra nepronunțării instanței de fond cu

privire la anularea celor două decizii, nu a soluționat cererea reclamantei.

În consecință recursul se va admite,

în temeiul art. 312 și art. 313 C. proc. civ., hotărârile pronunțate se vor

casa, iar cauza se va trimite la instanța de fond pentru rejudecare în sensul

celor ce preced; instanța de trimite va verifica legalitatea celor 2 decizii în

raport de litera și spiritul Legii nr. 10/2001, act normativ care prevede

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate cu

titlu valabil, evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate

cu respectarea dispozițiilor legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 414 din 25 octombrie 2002 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia recurată, precum și

sentința nr. 422 din 25 februarie 2002 a Tribunalului Teleorman, secția civilă,

și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2004.