ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1390/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la data de 19 iulie 1999 și precizată ulterior, reclamanții D.C.,

D.D. și D.S. au chemat în judecată, SC S. SA Alexandria, Consiliul Județean

Teleorman, Prefectura Județului Teleorman, Consiliul Local Bogdana și SC D. SRL

Alexandria solicitând ca prin hotărârea ce se va da, să li se restituie în

deplină proprietate o moară țărănească, utilajele de producție aferente și

terenul în suprafață de 4.500 mp; să se constate nulitatea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, nr. 0018 – 1 R,

eliberat de Consiliul județean Teleorman.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că aceste bunuri au aparținut autorului lor, defunctul D.A., fiind

naționalizate abuziv în baza Legii nr. 119/1948.

După un prim ciclu procesual,

Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1988 din 29 iulie 2002, a admis

în parte acțiunea și a obligat pârâtele SC S. SA Alexandria și SC D. SRL

Alexandria să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință, o

moară țărănească și utilajele aferente, situate în comuna Bogdana, sat Ulmeni,

pe un teren în suprafață de 1.500 mp (suprafața construită fiind de 312,09 mp);

a constatat nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor seria TR nr. 0018, eliberat de Consiliul județean Teleorman,

pentru suprafața de 1.500 mp.

S-a reținut pentru aceasta că:

Imobilul în litigiu, moară

țărănească și presa de ulei, a fost naționalizat abuziv în baza Legii nr.

119/1948, întrucât nu a fost emisă decizia, de trecere în administrarea

primăriilor, nu s-au acordat despăgubiri conform aceleiași legi, imobilul

netrecând legal în proprietatea statului.

Moara s-a aflat în posesia pârâtei

SC S. SA Alexandria până la data de 11 august 2000, când a fost înstrăinată către

SC D. SRL, deși fusese revendicată de către reclamanți.

Cu privire la terenul pe care este

situată moara, deși recurenții au revendicat suprafața de 4.500 mp, în

certificatul de atestare a dreptului de proprietate se precizează că terenul

aferent morii este de 1.500 mp, urmând a se constata nulitatea actului prin

care terenul a fost preluat abuziv de către stat, cu nerespectarea Legii nr.

119/1948, art. 77 și art. 11.

Prin decizia civilă nr. 292 din 11

iunie 2003, Curtea de Apel București, a respins apelurile declarate împotriva

sentinței de către Consiliul Județean Teleorman, SC D. SRL Alexandria și SC S. SA

Alexandria.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

- în mod corect tribunalul a

stabilit că imobilul a aparținut în proprietate autorului reclamanților, fiind

preluat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 119/1948 și a Codului civil;

- imobilul a fost înstrăinat SC D. SRL

în temeiul unui act de vânzare-cumpărare întocmit după promovarea acțiunii în

revendicare, încă din 1997 reclamanții adresându-se tuturor forurilor

administrative;

- SC D. SRL a fost introdusă în

cauză cu respectarea dispozițiilor procedurale;

- reclamanții nu aveau

obligativitatea de a face dovada unei fapte negative, aceea de a nu fi primit

despăgubirile;

- înstrăinarea bunului în timpul

derulării procesului a însemnat practic vinderea unui bun litigios, iar față de

actul încheiat, reclamanții au calitatea de terți, urmând ca toate chestiunile

legate de valabilitatea acestui act să fie puse în discuție, într-un alt,

eventual, proces.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâții SC D. SRL Alexandria, SC S. SA Alexandria și Consiliul

Județean Teleorman.

Recursul

promovat de SC D. SRL este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art.

304 pct. 5 C. proc. civ., instanța a încălcat formele de procedură prevăzute,

sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., reținându-se

greșit că tribunalul a respectat dispozițiile procedurale de introducere în

cauză și citare a recurentei, care, astfel, a fost privată de dreptul de

apărare și de posibilitatea de a formula cerere de chemare în garanție pentru

evicțiune.

- art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în, ce privește respingerea

cererilor de chemare în garanție formulate de SC D. SRL și SC S. SA în apel, o

eventuală respingere pe fond a acestora neputându-se face decât după anularea

sentinței.

- art. 304 pct. 9, reținându-se

greșit că dreptul de proprietate al autorului reclamanților nu a fost pierdut,

contrar existenței deciziei Consiliului de miniștri 1307/1948 care atestă că

bunurile revendicate au trecut în administrația primăriei și a faptului că,

prezumția relativă, cuprinsă în Legea nr. 10/2001, pentru preluarea legală, cu

titlu, a imobilelor în baza Legii nr. 119/1948, nu a fost răsturnată prin

probe.

Se solicită de recurentă,

respingerea acțiunii ca nefondată, iar, în cazul admiterii acțiunii, să se

admită cererea de chemare în garanție.

În recursul SC S. SA, se susține

deasemeni că:

- hotărârea nu este motivată în ce

privește respingerea cererii de chemare în garanție a A.P.A.P.S., de către SC S.

SA, cerere care este temeinică și legală, trebuind să fie admisă de către

instanța de recurs prin obligarea chematei în garanție la despăgubiri;

- au fost încălcate dispozițiile imperative

privitoare la citarea și asigurarea dreptului la apărare a SC D. SRL;

- acțiunea a fost admisă cu ignorarea titlurilor

pe care SC S. SA și SC D. SRL le au asupra imobilului;

- greșit s-a considerat că statul nu a deținut

titlu legal asupra imobilului;

- instanța nu s-a pronunțat asupra

unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv

decizia Consiliului de miniștri 1307/1948 care atestă că imobilul a intrat în

patrimoniul statului prin și cu respectarea Legii nr. 119/1948, ca și asupra

excepțiilor invocate privind neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de

Legea nr. 29/1990 și lipsa arătării dreptului ce le-a fost încălcat

reclamanților prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate.

Se solicită deasemeni, respingerea

acțiunii, sau, în subsidiar, obligarea A.P.A.P.S. la plata despăgubirilor.

Consiliul Județean Teleorman în

recursul declarat și întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. susține că:

- nu s-a efectuat procedura prealabilă prevăzută

de art. 5 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, ca act administrativ de

autoritate, fiind supus controlului judecătoresc al instanței speciale de

contencios administrativ;

- nu exista nici un impediment, la acea dată,

pentru emiterea actului, care, astfel a fost emis legal.

Recursurile

nu sunt întemeiate.

Motivele

invocate vor fi analizate împreună, cele trei recursuri, în principal,

cuprinzând aceleași considerente.

Prin referirile la procedura și

dispozițiile Legii nr. 29/1990, recurentele susțin, esențial că cererea privind

constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu

poate fi soluționată în acest cadru procesual pe calea dreptului comun.

Dar, sub acest aspect, este de

observat că această chestiune de drept și de fapt, a fost rezolvată în primul

ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 4570/2001 a Curții Supreme de

Justiție, de admitere a recursului și casare cu trimitere spre rejudecare,

printre altele, stabilindu-se și asupra competenței materiale în ce privește

cererea de care se face vorbire.

Așadar, mai departe, prezenta

judecată este ținută de cele stabilite astfel, sub acest aspect, referirile din

recurs în ce privește nerealizarea procedurii prevăzute de legea contenciosului

administrativ, rămânând fără semnificație.

Celelalte chestiuni invocate, de

ordin procedural, sunt deasemeni nefondate.

Astfel, instanța de apel, a apreciat

corect că, în primă instanță, SC D. SRL a fost introdusă în cauză, ca pârâtă,

cu respectarea dispozițiilor procedurale.

În acest sens, este de observat,

raportat la cele invocate în recurs că citarea pârâtei-recurente, introdusă în

cauză, urmare invocării de către reclamant a nevalabilității contractului de

vânzare-cumpărare (f. 69), s-a făcut legal și cu respectarea prevederilor art.

89 C. proc. civ..

Este adevărat că, raportat la

dispozițiile art. 114 alin. (1) și alin.

(3) C. proc. civ., citația nu a fost înmânată părții cu cel puțin 15 zile

înainte de termenul de judecată fixat, însă această împrejurare nu poate duce

la concluzia privind nulitatea actului de procedură în condițiile art. 105

alin. (2), aceasta întrucât, nimic nu împiedica partea să se prezinte în

instanță și, eventual, să facă uz de prevederile art. 89 alin. (2) teza a II,

potrivit cărora era în drept să ceară amânarea judecății, pentru a-și pregăti

apărarea și a formula astfel, orice alte cereri pe care le găsea de cuviință,

inclusiv cererea de chemare în garanție.

În ce privește cererile de chemare

în garanție, formulate în apel, hotărârea cuprinde motivele pe care se

sprijină, chiar dacă acestea se rezumă la faptul că, în opinia instanței,

partea nu a mai susținut la dezbaterea în fond aceste cereri.

Tocmai de aceea, trebuie reținut că

astfel nu a avut loc o soluționare pe fond a celor două cereri de chemare în

garanție ci, dimpotrivă acestea nu au făcut obiect de judecată. De altfel, ele

erau inadmisibile în această fază de judecată în raport de prevederile art. 294

alin. (1) C. proc. civ.

Cu atât mai mult, în recurs, cu

referire la cele solicitate în acest sens, nu s-ar putea dispune, pentru cele

deja reținute, pe fond, asupra acestora, cererile respective putând face

eventual, obiect de judecată separată.

În ce privește fondul litigiului,

sub aspect probator, instanța de apel, confirmând astfel sentința a apreciat

desigur asupra tuturor probelor administrate, inclusiv asupra deciziei

Consiliului de Miniștri nr. 1307/1948, de care se face vorbire și care, de altfel,

cuprinde numai lista imobilelor preluate de stat în temeiul Legii nr. 119/1948.

În acest cadru, este nefondată

susținerea că, în ce privește titlul statului, reclamanții nu au răsturnat

prezumția instituită de Legea nr. 10/2001, de preluare cu titlu valabil, îm

primul rând pentru că, potrivit art. 2 lit. a) din lege, preluarea este oricum

abuzivă, iar potrivit dreptului comun, sub incidența căruia a fost promovată

acțiunea, art. 480 C. civ., nu s-a făcut dovada despăgubirii reclamanților în

schimbul naționalizării, așa cum corect au apreciat instanțele.

Contrar celor susținute, din acest

punct de vedere, în adevăr, nu reclamanții erau cei care trebuiau să facă

dovada contrară a acestui fapt, evident un fapt negativ.

Astfel, instanțele s-au pronunțat și

în considerarea titlurilor de proprietate deținute de pârâtele recurente, prin

anularea justificată a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

emis pentru pârâta SC S. SA Alexandria și prin aprecierea făcută asupra

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceasta cu pârâta SC D. SRL în

sensul că, nu poate fi opus reclamanților, date fiind împrejurările în care a

fost încheiat.

Față de cele arătate, în temeiul

prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursurile declarate de pârâții

Consiliul județean Teleorman, SC S. SA Alexandria și SC D. SRL Alexandria

împotriva deciziei civile nr. 292 din 11 iunie 2003 a Curții de apel București,

secția a IV-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2005.